UN INTERVIU DIN „CONVORBIRI LITERARE”

– Stimate Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă rog să acceptați să începem acest dialog cu un autoportret literar...

– Propunerea presupune oarece riscuri, fiind din rândul ispitirilor delicate. Dacă aș (auto)portretiza doar... eu, unii ar putea spune că mă cam laud, alții ar trece pe sens invers, dându-se cu părerea că o fac pe modestul. Astfel că, pentru a evita sau doar pentru a atenua atare situație posibilă, îi voi lua de coautori pe unii buni prieteni, regretatul prozator, celebrul Fănuș Neagu, și delicatul, sensibilul poet Adi Cusin, din dreapta Prutului, și pe prietenul Arcadie Suceveanu, din stânga respectivului râu – râu... proverbial, să zic, prin frecventele, inerentele invocări; râu nedreptățit să ajungă hotar între români și români; râu apa căreia mi se pare mereu tristă, când trec podurile la diverse puncte vamale. Cândva scrisesem un monovers îngrijorat: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei”.

Dar să revin la (auto)portret, la schița lui, care ar ieși de sub penele sau cărbunele colegilor...

S-a spus, cu prietenie și simpatie, că subsemnatul, cel care răspunde acum (sper, cu suficientă răspundere), e un spirit dezinhibat, ludic, care emană o energie debordantă. Arcadie sublinia că ego, poet al texistenței fiind, aș avea mâinile și picioarele mușchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădând forță și vitalism. Barba scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe pare să personifice ironia și persiflarea, iar limba izvoditoare de anti-parnasianisme se află non-stop în regim de replică. Iar Fănuș Neagu mă vedea/ percepea, nici mai mult, nici mai puțin, decât diavol cu barbă, scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine într-o lume din scoarță de măr domnesc (îi recunoașteți metafora, stilul, nu? – l.b.), plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că se vrea gladiator de destine (era un cuvânt la volumul meu de poeme intitulat chiar așa: „Gladiatorul de destine”, care în 1998 avea să fie menționat cu Premiul USR – l.b.), dar nu știe – mai zicea Nea Fane, – să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că L.B. e chiar poetul adevărat, care trăiește totul cu intensitate, încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere. (Ei, n-ar fi chiar așa, însă e frumos spus – nu? – despre unul care se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva și cele din viitor, dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur – l.b.).

Ce ar mai fi de adăugat?... A fost declarat intergeneraționist între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX și veac XXI. Cică, venit de la 80 de kilometri nord de Chișinău, a ajuns urbanizat sută la sută, modern sau poate hiper-modern și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit. Din țărani.

Îmi permiteți să-l citez și pe Adi Cusin: „L. B. este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănțuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul și versul. Patima cu care descifrează taina poeziei este egală cu aceea a descoperirii misterului feminin. Constituția sa fizică și spirituală exprimă tandrețe și forță. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalți, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăiește totul cu intensitate, încât ai crede că până și supărarea îi face plăcere. Toate aceste însușiri și defecte fac din L. B. un poet veritabil, ce îmbină, în proporții care dau verbului prospețime, ironia cu liricul, lucidul cu dramaticul... Prețuiesc mult rafinamentul acestui artist care pipăie, în transă, farmecul indicibil al Poeziei”. Să adaug doar că aceste generoase sintagme îmi însoțeau, în 2003, volumul de poeme „Cetatea nu e gata de război”...

– Nu îndrăznesc să vă întreb care a fost cea mai tristă, dar o să vă rog să ne mărturisiți câteva dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria dvs., preferabil legate și de cărți... 

– Aici sunt… tare de tot! Un răspuns de circa… asta e, computerul ne spune aproape precis! – deci, un răspuns de circa 400 de mii de semne, fără spații, câte se află în volumul meu memorialistic „Copil la ruși”, cu două ediții la București, în 2008 și 2013, în care amintirile despre vârsta mea de aur se află în deplina lor volnicie, dar fără a pleca din imensele lor palate – cele ale sufletului, conștiinței, memoriei mele. Mai multe din respectivele aduceri aminte au fost invocate în recenziile unor sensibil exegeți, Ștefan Borbely, Constantin Cubleșan, Ioan Groșan, Răzvan Voncu, Doina Cernica, Dan Cristea, Dumitru Augustin Doman, Mihail Gălățanu, alții.

Iar amintirile legate de cărți sunt, bineînțeles, cele mai luminoase și... luminătoare, deschizătoare de retro- și per-spective.

Viețuind într-un mediu colonial, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărți, pe cât ar fi vrut să le citească. Și totuși, țin minte mai multe cărți, lecturile cărora mi-au marcat post-pruncia și, probabil, cercetate prin prismele vârstei și experienței – mi-au influențat caracterul și destinul. Prima dintre ele a fost, bineînțeles, „Abecedarul”, apoi – un volum de povești populare „moldovenești” și o alta de povești... mongole (!), ambele având un impact fascinant asupra imaginației mele și cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare și ea, ca hazard... providențial!

În iunie 1989, călătoream prin Mongolia și, pe când eram la aeroportul din Ulan Bator, Urinhe, colegul amfitrion, la un moment dat îmi face semn să privesc spre o copiliță care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuși, nu una oarecare, ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Povești populare românești”! Făcurăm cunoștință: pe fetița cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Sigur, brusc, mi-am amintit și de poveștile mongole pe care le citisem în penuria bibliografică din copilăria mea...

Altele dintre primele mele cărți, prin clasele a 2-a, a 3-a: „Ghiocel-voinicel”, „La balul coțofenelor”, „Andrieș”, „Prinț și cerșetor”, Koțiubinski – o proză despre filoxeră în Basarabia, „Motanul încălțat” de Jukovski, „Cetatea albă”, „Golgota”, „Nicoară Potcoavă”, ceva din Brovka, „Păsări aptere” (Lațis), Gorki (nu mai țin minte ce anume), „Ciuk și Ghek”, fabule de Krîlov, Donici, Ostrovski (Nikolai; peste ani, aveam să aflu că romanul „Așa s-a călit oțelul” este „istoria succesului unui handicapat…” Crudă definiție!...)... Iar în biblioteca, deja personală, intraseră și două volume de versuri, piese și vodeviluri ale lui Vasile Alecsandri (chiar și acestea erau pe înțelegerea mea!), „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (mda, nu prea pentru priceperea lui Lică cel de 9-10 ani).

Primele cărți (...primadonele inițierii mele în lecturi), pe care le citeam în liniștea ce numai în satul de odinioară putea fi atât de adâncă; liniște punctată de ticăitul și bătăile ceasului-pendulă cu cadranul în formă de cap de pisică ce-și mișcă dreapta-stânga și invers ochii, în nesfârșită navetă spațio-cronologică. Sau în ritmica ploilor, mai mici sau mai mari, cu fulgere încâlcite – se părea – prin vârfurile sălciilor și plopilor uriași de pe perimetrul ghiolului-stadion, după care, o săptămână-două după acestea, terenul era inundat și meciurile și jocul nostru se amânau. (Astfel că-mi rămânea pentru cărți mai mult timp... Nu era rău fără bine...)  

– Dar ce rol juca lectura în viața adolescentului Leo Butnaru?

– Nu se poate ca un tânăr ce aspiră să scrie el însuși literatură să nu aibă preferințe în lecturile sale, care nu sunt pur și simplu citire, ci sunt lecturi îndrumătoare, spațiu de studiu, cu ideația, cu temele, cu metaforele, cu stilurile lor. Și eu citeam cu o anumită încrâncenare de neofit nefamiliarizat încă temeinic cu discursurile atât de diverse, uneori șocante ale poeziei moderne. Încercam să pricep cât mai cu... folos, mai... miezos, dacă ar fi fost posibil, ce ținuseră să exprime suprarealiștii sau expresioniștii în textele lor nici pe departe explicite, unele elaborate în tehnica dicteului sau cvasi-dicteului care sunt, precum se știe, la discreția unei imaginații... incoerente, să zic, caleidoscopice (mai... blând spus), cu detalii – nu de puține ori – disparate până la eterogenitate sau de interferențe ale planurilor realității, memoriei, informației culturale și onirismului.

Student deja, prin sistemul specializat „Kniga pocitoi” (Cartea prin poștă), primeam de la librăria „Drujba” din Moscova cărți care erau interzise la Chișinău – aici fusese lichidat raionul de carte românească de la librăria „Meridiane”, pe când celelalte secții... frățești (bulgară, germană, poloneză etc.) erau bine, mersi, deschise.

Dintre cele mai memorabile colete primite din metropola rusă a fost setul (negru!) din cinci mari poeți europeni, în ediție bilingvă: Quasimodo, Lorca, Ungaretti, Eluard, Apollinaire. Cu ajutorul Domnului și al muzelor, începusem a mă iniția în literatura lumii. Încercam să înțeleg scriitorii de peste mări și țări, cărțile cărora nu le mai întâlnisem până atunci – Whitman, Pound, Jimenes, Montale, Apollinaire, Ritsos, Elytis, Desnos, Trakl, Celan, Rilke, Lorca, Camus, Kafka, Umberto Eco („Opera deschisă”) etc., etc.).

În primii mei ani de studenție apărea colecția editorială „Luceafărul”, dar și altele care, cu timpul, ajunseseră renumite: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. În „Poesis” au apărut, în acei ani, Ruben Dario...– dar am la îndemână unele volume de pe atunci și, cu titlu de exotism, dau și costurile lor, în bani sovietici sau românești; așadar, Ruben Dario (24 copeici), Georg Trakl (22 cop.), Bertolt Brecht (24), Paul Celan (62), Arthur Rimbaud (33), Emily Dickinson (14,50 lei românești), Eugenio Montale (8,50 lei), Alain Bosquet (53 cop.)...

Între „depărtați” și „apropiați” se aflau, firește, „intermediarii” literaturii noastre române autentice, despre care nu se vorbea la cursurile universitare de la Chișinău – Barbu, Bogza, Blaga, Arghezi, Bacovia etc., pentru a se ajunge la Sorescu, Stănescu etc.

Studiam de sine stătător filosofia de până la împelițările ideologice ale marxismului, dar mai ales ale leninismului. Frecventam pildele și subiectele mitologice, pe cele religioase, acestea de până la înrăitul ateism care, la universitate, ni se preda ca materie obligatorie.

O parte din numele autorilor frecventați de mine, din titlurile cărților pe care le-am citit, le regăsesc în jurnalul meu de student. Spre exemplu, în vara anului 1971 – Simone de Beauvoir „O moarte ușoară”, Stendhal „Roșu și negru”, Juan Rulfo, nuvele, Leonid Leonov, eseuri, Alexandru Robot, poemele și publicistica, Moravia, „Povestiri din Roma”, Voltaire, „Povestirile filosofice”, Domenico Rea, proză, Benvenuto Cellini, viața pictorilor, „Măicuța-glie” și „Adio, Gulsarî” de Aitmatov; poezia rusă valoroasă din toate timpurile – Maiakovski, Mandelștam, Țvetaeva, Ahmatova, Pasternak, Voznesenski...

Țin să reiterez din nou: eram un cititor atent și pasionat al revistei „Secolul 20”, pe care am declarat-o, mai demult, unul din marii mei profesori în studierea și perceperea literaturii, artei.

– Când ați simțit că trebuie să faceți trecerea de la statutul de cititor la acela, mult mai incomod, dar și cunoscut, de scriitor?

– Mai întâi, o paranteză: îmi consider îndreptățită prezența într-un mediu artistic. La vârstă precoce, sufletul meu căuta să-și exteriorizeze altcumva energiile. Evlavia mea în fața culorilor, precum li se spunea, la Negureni, creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Culoarea mă interesa și mă fermeca chiar și atunci, când nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori, putea fi nu doar brună, ci și roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce mă uimea oarecum, din neștiința că, până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanțe inflamabile se adăuga și un colorant sau altul.

Dar, chiar dacă ai… dar de la Cel de Sus, tu, copil într-o casă de țară, cum să ajungi să pictezi, să sculptezi, să înjghebi cele mai elementare aparate de radio, să modelezi măști din papier mâche? Și totuși, pe toate astea eu unul le-am încercat, le-am probat, lăsându-mă, pe un timp, acaparat de fiecare din ele sau de toate odată. Apoi, tot autodidact, am învățat armonica (talyanka, precum zicea Esenin, – de la: italianca).

Însă autodidaxia nu putea să mă ducă spre rezultate deosebite. Cel mai fidel am fost față de desen și pictură. Ieșeam la plain air, precum citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din peisaje. Nu avea cine să mă consulte, iar ceea ce reușeam să fac – nu mă prea satisfăcea. Astfel că... subit, la 14-15 ani, am trecut la poezie. Creion și hârtie aveam. Mult mai puține griji cu „dotarea” tehnico-materială pe care mi-o cerea pictura, măștile, sculptura.

Înțelegeam că ai putea să ajungi la poezie și fără să ai profesori „în piele și oase”. Simțeam că sufletul, firea mea văd și receptează altfel, că reinterpretează informațiile ce ajung la ele.

...La 14 ani am început... a pleca din sat… De aici încolo sau – de acolo – …încoace aveam să mă întâlnesc cu multe în lume. Inclusiv cu marea ei poezie din care, iată, chiar acum îmi freamătă în suflet și un pentastih de Isikawa Takuboku: Abia auzit de mine însumi/ Pe nume m-am chemat,/ Și lacrimi mi-au dat…/ Paisprezece ani aveam în acea/ Primăvară de neînturnat…

Cu oarece exactitate, poate chiar destul de multișoară exactitate, cred că misteriosul prim-impuls de a potrivi versuri mi s-a întâmplat în toamna anului 1964. Numai că nu aș putea numi cu aceeași „precizie” și locul: sau că în livada unei case de la numărul 28 al străzii Krutaia (Abrupta; azi – strada Circului) din Chișinău, sau în patul din acea casă, spre un miez de noapte, înainte de somn. Sau poate în clasele școlii medii nr. 11 „Ion Creangă” din capitala RSS Moldovenești.

Da, la Chișinău am fost adolescentul care trăia... imprevizibil, „neplanificat” o copilărie de... scriitor care tindeam să ajung... Elevul care își purta prin locurile mai ferite ale orașului tristețile itinerante de adolescent aflat în grea perioadă de desprindere de sat și de integrare urbană. Conștient sau fără a realiza acest fapt, novicele ce eram încerca să-și stimuleze posibilele întâmplări „de creație” sau chiar evenimente ale spiritului său avid, neliniștit, ce l-ar conduce spre o mai bună cunoaștere a tainelor îndeletnicirii/ profesiei jinduite, cea de scriitor, care ar vrea să i se întâmple, în mod... accelerat, năvalnic, conform naturii sale.

– Ați debutat editorial în anul 1976 cu volumul de versuri ,,Aripă de lumină”. Ar fi o exagerare să spunem că acest titlu reprezintă o definiție simbolică a scriitorului român din vremea comunismului?

– Nu e o definiție generală, ci e ceva ce mă privea pe mine de... mine însumi. Adică, era un poem scris cu câțiva ani în urmă, poemul unui neofit, care se întreba, discret, în sinea sa, dacă va fi sau nu remarcat de... etc. În poemul propriu-zis e vorba și de a doua aripă: „Prin rotocoale de soare/ și ceață/ zborul păsării/ se vede jumă-/ tate – o aripă-n lumină,/ cealaltă în/ obscuritate”. Prin urmare, cartea s-ar fi putut numi și mai sugestiv: Aripă în obscuritate (întuneric, beznă...). Aici simbolismul ar fi fost mai adevărat, dacă era... exteriorizat, pus pe coperta cărții. Însă pe atunci nu se putea acest lucru. Dar este important că el a rămas în interiorul cărții, poemului, metaforei. Spunea ceva, implicit, despre starea unui tânăr cam... atipic care, la 2-3 luni de la apariția cărții sale de debut, avea să fie scos din pâine din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei”, unde îndrăznise să promoveze spre publicare un eseu despre moldoveanul Mihail Kogălniceanu, în care era amintit și prietenul său muntean Grigore Alexandrescu, cu care pledau pentru Unirea Principatelor Române. Astfel că, dintr-o dată, în beznă se pomeniră ambele aripi ale păsării, zborul ei...

– Ați avut probleme cu reprezentații cenzurii comuniste din cauza acestui titlu sau a poeziilor din acest volum sau din cele care l-au urmat.

– Pe atunci, mai mulți scriitori, din diverse generații, au fost sancționați de partidul-unic-și-buldog, zis comunist. În prima carte, nu mi-au fost admise câteva texte pe care le consideram reprezentative și pe care, azi, le introduc în antologii. Iar pentru a completa tristul exemplu cu pedepsele aplicate tinerilor scriitori și jurnaliști, tot la „Tinerimea Moldovei” revin. În colectiv, eram câțiva scriitori în prag de debut sau care debutaseră pe la mijlocul anilor 70. Iar colegi unii colegi, prieteni mi-au... călcat pe urme, fiind și ei siliți să plece în lumea mare, rămânând fără serviciu: Ioan Mânăscurtă, Victor Dumbrăveanu, Tudor Marin...

Reprezentanții (curatorii!) KGB-ului intrau deschis, obraznic la redactorii-șefi ai publicațiilor periodice, dându-le acestora „indicații prețioase”. Cenzura, numită, în rusește, Glavlit (direcția de protejare a secretelor de stat), citea fiece rând din șpalturile ziarului în pregătire. O dată în săptămână (la T.M. joia), un reprezentant slab alfabetizat al acelui Glavlit întrunea colectivul redacției, atrăgându-i atenția asupra greșelilor pe care le-a comis în textele originale, însă care, grației supra-vigilenței Ciclopului-șef, au fost depistate și eliminate până să ajungă la cititor; atrăgea atenția și asupra inadmisibilei utilizări a unor cuvinte… naționaliste: neam, vatră, român…, ba chiar și nevinovatul adverb deja nimerise după gratiile „ohrancei”/ poliției comuniste.

– Se poate spune că în anii ′70-′80 ideea rezistenței prin cultură era o constantă pe ambele maluri ale Prutului?

– În recenta mea „Primă carte a leologismelor” am și o idee... contrară, s-ar părea, raportată la prezent: Dom’le, ce tari sunt, azi, ăștia cu rezistența prin anticultură! Retro-pornind de aici, aș zice că, în primul rând, rezistența prin cultură însemna crearea și apărarea, pe cât era posibil, a culturii, literaturii, artei de valoare, concomitent putându-ne referi și la rezistența contra ingerințelor ideologice, a dezmățului politico-bolșevic (sau... bolșemic...). Altfel spus, au rezistat, în timp și spiritualitate, valorile și nu obligatoriu... „șopârlele” de atunci. Pentru că șopârlismul ținea de o liberă interpretare, de o înțelegere personală, care s-ar fi vrut una mai largă, colectivă. Mare revoltă, totuși, și rezistență în șopârle nu se afla, însă, la acele vremuri, ele erau necesare. Numai că scriitorii autentici nu au rezistat atât prin discretele sau ceva mai vizibile rezistențe anti-regim, cât prin valoare sui generis a operei lor.

Era rezistența prin curajul omului de cultură, literatură, implicit, creatorul de artă fiind perceput de cei mulți, de societate și ca politician din umbră, legiuitor, om de stat, ministru fără portofoliu, unul mult mai bun decât cei aflați la guvernare. Prin cultură, prin valoarea și cutezanța culturii se rezista și atunci când, spre exemplu, se citeau (și se interpretau... adecvat) traduceri din Kafka, Marquez, Dostoievski, Sartre, Ionesco, Becket, Camus, unele opere sau fragmente din elitista (deci, rezistentă prin cultură, estetică!) revistă „Secolul 20”. Se rezista prin cultură chiar și atunci când, în public, se recita (...cu subtext) „Epigonii” lui Eminescu, cu fierul călit al versurilor: „Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!”

Ceea ce azi se numește rezistența prin cultură a însemnat apărarea și, pe cât era posibil, statuarea demnității umane, artistice în pofida mizeriei socio-ideologice comuniste, inepte și dictatoriale.

Dacă satrapii nu ar fi simțit rezistența, abaterea de la dogme și opreliști, ei nu ar fi interzis cărți, spectacole, nu ar fi recurs la suspendări de semnătură și chiar întemnițări ale unor scriitori. În caz contrar, azi CNAS-ul ar fi șomat.

– După ′90, ați avut mari speranțe din punct de vedere cultural și social? Mai exact spus: Ați fost ispitit să intrați în viața politică, sau un poet trebuie să rămână în turnul său de fildeș și poate să schimbe altfel lumea, prin scrisul său?

– În perioada perestroika, dar și după declararea independenței Republicii Moldova, și eu am fost implicat, uneori destul de activ, ca animator, moderator, în ore, ore, ore în șir de sporovăială ce se voia gravă și patriotardă, și chiar era, pe alocuri, însă – pardon! – nu avea pondere/ greutate, astfel că, la un moment dat, în special după ce veleitarii și profitorii acaparaseră posturi și tribune, i-am dat neamânat curs dorinței, mai vechi, de-a abandona acel maraton al derizoriului retoric și de a mă retrage la masa (și în... vocația) mea de scriitor. Aveam subiecte începute, unele duse spre jumătate, spre trei sferturi, altele, poate, și mai departe, spre final. Alteori, când fusesem invitat să particip la întrunirile Frontului Popular, parcă mă porneam încolo, dar se întâmpla că acele texte sau altele ce jinduiau să apară în orizontul conștiinței să mă țină la ele, cu ele. Iar azi îmi dau seama că am făcut bine că m-am abătut de la ispita de a mă face politician de profesie... amator, precum erau cam toți pe atunci, cu unele excepții de foști nomenklaturiști recalificați în patrioți și unii patrioți ad hoc, care serviseră și au continuat să servească securitatea kagebistă.

Dacă e să lărgim aria răspunsului, să ne amintim că scriitorul occidental a înțeles de multă vreme, pe la noi unii încă nu înțeleg, că doar neimplicarea în politică fățișă sau plecare la timp din ea le deschid și redeschid orizonturile creației de valoare. Angajamentul în politică înseamnă, înainte de toate, partizanat, care nu doar exclude profunzimea ideilor, ci le și deturnează; exclude obiectivitatea axiologică fără de care nu există judecată de valoare.

În concluzie, coeficientul meu de adeziune a putut fi mai mare sau mai moderat față de platformele sociale ale unei sau altei formațiuni politice, dar, mai totdeauna, mult mai slabe față de liderii lor. Pentru că mai toți acei/ acești „lideri”, printre care și unii scriitori, au intrat între ghilimele, dovedindu-se a fi egoiști, plini de sine, hrăpăreți, involutivi ca intelect. Și tot ei, în majoritate, mafiotizându-se, înșelând, furând banul statului care, de fapt, e al poporului, al celor care i-au votat. Vorba istoricului francez Jacques Le Goff: „Le pouvoir corrompt. Faire de la politique, c'est trahir plus ou moins ses idéaux”.

Pe de altă parte, ce să zici, dacă omul, scriitor (parțial?), e tentat, totuși, atât de mult să devină activist, recunoscut, apreciat, răzgâiat, remunerat, jucând la două capete? Să fie și pe placul mulțimii, dar și al oficialităților, al statului, care să-l aprecieze, să-l decoreze. Nu trebuie să zici nimic până în momentul în care acest semi-scriitor, semi-politician nu pretinde că este chiar (de)plin și într-un caz și în celălalt. Mai ales în primul. Nici nu se știe care îi sunt preocupările de bază, pentru că cele scriitoricești dau la iveală incoerență și lipsă de continuitate întru efort, iar celelalte sunt ambalate în compromisuri și lipsă de principialitate, de egoism și căpătuire.

– De mai bine de un deceniu țineți și un blog unde am văzut numeroase traduceri, antologii întregi, aș zice, dar și de jurnal... În definitiv, ce nevoie mai are un poet de jurnal?! Poezia nu este o astfel de formă esențializată?

 – Scriu jurnal de la anul trei de facultate, din 1969. Primul caiet al acestuia l-am publicat, în 2000, cu titlul „Student pe timpul rinocerilor”. Iar în 2005 mi-a apărut deja jurnalul unui tânăr jurnalist forțat să facă ofițerie la sovietici, „Perimetrul cuștii”. Apoi de acolo spre timpurile noastre, discursul diaristic a continuat, continuă.

E jurnalul unui om care, încă din adolescență, s-a gândit că ar putea fi oarecât important să depună mărturii despre timpuri, istorie, oameni buni, dar și ticăloși; mărturii care, implicit și cu modestia de rigoare, să contracareze discursurile presei comuniste mincinoase, aservite și toxice, dintr-o anume epocă. Apoi, mai încoace venind, presupuneam că ar fi interesant pentru cineva să afle cum un june sătean din estul românesc colonizat ajunge orășean sadea, și nu numai atât – ajunge în sferele de intense interacțiuni avangardiste; ajunge, precum spun unii cunoscători, exegetul avangardismului.

În același timp, și context, în cazul meu nu e vorba doar de poet, ci și de prozator, traducător, eseist, jurnalist. Însă înaintea acestora, dar mai bine zis... unitar cu aceștia, a unui cetățean, a unui român care a viețuit și s-a format (nelăsându-se... deformat), în junețe și prima parte a maturizării sale, într-o colonie ruso-sovietică, într-un imperiu opresiv. Încercam să profit de ce se putea acumula, totuși, constructiv pentru destinul meu din acea „închisoare a popoarelor”, a celor cincisprezece republici unionale și mai multe autonome. Trecând de adolescență, deja îmi dădeam seama că ar trebui să-mi creez eu însumi unele prerogative de self-made man în împrejurări dezavantajoasă. Învățam abilitățile de a profita de cunoașterea unei limbi de largă circulație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Să „rătăcesc” extra-ideologic, extra-realism socialism, extra Brejnev și KGB, – în marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol... Să beneficiez de faptul că un Valentin Kataev sau Ilya Ehrenburg îmi deschid ochii minții asupra literaturii avangardei ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii din aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin… Atmosfera, entropia, să zic așa, o diversifica mult și samizdat-ul ca vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele disidenților de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Axionov, Brodski, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).

Nu știu dacă am fost un norocos și ca poet-debutant... călător, însă pe la 17-18-19 ani trăiam înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? (În destinul meu, – sigur că da.) Respectivele trăiri mi-or fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Bineînțeles, acele metamorfoze pe care le impun conștiinței tale, sufletului tău navigarea, străbaterea de distanțe fabuloase nu puteau să mă lase pe mine același, românaș dintre Nistru și Prut; românașul care scria deja, publica poeme, eseuri. Chiar dacă eram în URSS, pe a șasea parte a globului pământesc, eu călătoream, de fapt, în diverse țări (zise: republici unionale), familiarizându-mă cu tezaurul național al diferitor popoare. Cunoșteam orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallinn, Vilnius, Kiev, Odessa, Minsk, Dushanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și Leningrad etc., etc.

Celebrele teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele aveau turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, la vatra lor.

Unele din renumitele muzee din lume, ca să amintesc fie doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…

Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.

Marea Baltică, Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord, atâtea altele din nespus de întinsa, până la lăbărțare, URSS, ca variante-evantaie geografice și etnice, ofereau poeților un registru tematic, metaforic... necuprins, inclusiv teme cu... taiga și păstori de reni, șamani și Republica Autonomă Evreiască de la hotarul cu... China; cu diversitatea asiatică osebitoare mult de europenism; Orientul Depărtat, dar și Orientul Mijlociu (...în timp ce spre Orientul Apropiat, ca și cum spre pământul făgăduinței, plecau colegii noștri semiți de ieri-alaltăieri...).

O, să am pardon! – Nu, nu îmi doream acele… – avantaje? privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, odată ce situația rămânea de neschimbat, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac în acele împrejurări (și... împrejmuiri cu cortine de fier), cum să beneficiez de esențele lor ca om și scriitor.

Am spus-o de mai multe ori: sigur, mi-aș fi dorit să fiu împreună cu colegii de generație care frecventau cenaclurile lui Manolescu, Crohmălniceanu, Martin… Colegi-semeni care scriau la curajosul „Dialog” ieșean sau la elitistul, mi se părea mie, „Echinox” clujean, la „Familia” în care debutase Eminescu... Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism.

Despre astea și atâtea altele mărturisește jurnalul meu care, iată, a ajuns la 50 de ani de când se împlinește, de răspândește...

– Tot de pe blogul dvs. am aflat că ați publicat în 2018, la Editura Junimea, un consistent volum de interviuri, de peste 400 de pagini... Vă mărturisesc că mi-a fost puțin teamă că nu îmi mai acordați acest interviu, observând lunga și prestigioasa listă a intervievatorilor... Totuși, chiar dacă nu o să vă întreb despre fiecare în parte, o să vă rog să ne explicați măcar titlul – ,,A fi sau a nu fi? Acesta e răspunsul”...

– Titlul?... Probabil, a fost sugerat chiar de imposibilitatea de a se fi găsit, în timp, în istorie, în civilizație-cultură un răspuns „convingător” la această simplă, s-ar părea, întrebare. De unde și dăinuirea, perpetuarea ei prin epoci, destine, peste unele și celelalte. E dramatismul, dar și farmecul, taina unei interogații cruciale care conține în ea însăși... imposibilitatea vreunui răspuns satisfăcător, împăciuitor de părți aflate în contradicții. Ba nici nu pare a fi o întrebare, ci o întreagă problemă, care trebuie soluționată. De unde și celebritatea acestui „A fi sau a nu fi?”, dar și notorietatea lui Hamlet, iar înaintea ei – cea a creatorului său, Shakespeare, pe care, de altfel, îl am de „personaj”, de protagonist în mai multe poeme sau doar metafore. Iată un singur text scurt despre... motricitatea spiritului său în universalitate:

Strigarea numelui

pe la miezul nopții universale

cineva strigă: „Shakespea-a-are!!”

și

lumea aprinde luminile

se pune în mișcare...

                           poate că

într-un perpetuum mobile...

provizoriu...

Mai sus, ai amintit de un alt poem al meu, „Hamlet cel bătrân”. Iar din cele pe care le-am tot scris, aș propune să încheiem răspunsul cu următorul:

Calfa lui Shakespeare

Și eu am fost printre calfele lui Shakespeare

pe care l-au ajutat să reinventeze teatrul – eram

Mutul din nu mai știu ce dramă

chiar dacă nu mai țin minte

dacă maestrul are sau ba vreun nevorbitor în lumea sa cu atâtea

words words words...

 – Vă propun următorul scenariu: în contextul unei anunțate și viitoare schimbări de programă, un ipotetic autor de manuale de la București vă contactează și vă solicită doar două poezii, una pentru gimnaziu și o alta pentru liceu... Ce poeme din întreaga dvs. creație ați alege pentru a trece acest test al clasicizării?

– Eu aș fi dorit (dacă nu ar fi fost prea mult...) ca acel ipotetic autor de manuale să nu-mi propună să-i... propun. Dacă ar fi avut curiozitatea, în tandem cu interesul profesional, să-mi fi citit măcar o parte din cărți, în ele ar fi aflat mai multe poeme, cred, și pentru o treaptă și pentru cealaltă treaptă școlară. Numai că așa cum relațiile „ideale” dintre scriitor – antologator – autor de manuale sunt ca și imposibile, să ne resemnăm, lucrurile având a se întâmpla de la sine. Posibil, spre bine.

– Prezentul vă îngrijorează prin ceva?

– Nu doar pe mine. E o îngrijorare mai generală: Viitorul ne transmite una, alta. Dar noi, dacă nu cunoaștem chineza, ce ne facem?

– În fine, nu pot să nu pun și eu obsedanta întrebare: Oare mai are literatura viitor?

– Ce contează?... Este important că literatura are un trecut formidabil, excepțional, jos pălăria! Timpurile ce vor veni (cât vor veni, până unde vor veni, totuși!...) vor reciti acest trecut. Drept dovadă că literatura are totuși viitor.

George Motroc