UN INTERVIU DIN „SUD-EST CULTURAL”

Leo Butnaru:

Pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi.

– Propun ca discuția noastră să aibă genericul „Filosofia faptei”, reamintind o idee memorabilă a semioticianului Mihail Bahtin. Astfel, pornind de aici, întreb: Cum a fost să te decizi de a începe, de a săvârși ani în șir, continuând și astăzi, această uriașă faptă, care înseamnă traducerea poeziei ruse, în special celei a avangardismului?

– Pentru a nu ne lăsa ademeniți de cuvinte mari, de... entuziasmul lor oarecum solemn, grav, să-l invocăm pe elevul Leo Butnaru care, în clasa a noua sau a zecea a școlii generale, ca din senin se pomeni ademenit de un poem al lui Esenin, „Березка” („Mesteacănul”), care adolescentului ce eram i se păruse că i-ar fi în puteri să-l românizeze. Însă nu a fost chiar așa, deoarece pe atunci abia începusem să citesc cât de cât deslușit în limba rusă, unde mai pui că în biblioteca sătească, de unde împrumutasem cartea cu poemul respectiv, nu se afla și un dicționar ruso-român. În fine, de... început, știu că am tradus acel text, îl aveam pe foaia (lucioasă, țin mine) a unui prim carnet de viitor scriitor. Mai apoi am avut poate că sute de blocnotesuri, caiete de note, însă, din păcate, cel cu prima mea încumetare de a traduce s-a pierdut. În facultate, am mai tradus ceva, însă nu din poezia rusă, ci prin intermediul limbii ruse – poeme de-ale tătarului Musa Jialil și a avarului Rasul Gamzatov. În ziarul „Tinerimea Moldovei” chiar se inaugurase o rubrică pentru junii traducători. Iar despre continuarea odiseei mele de traducător am mărturisit cu mai multe alte ocazii, documentate în cele două volume de interviuri, pe care le-am acordat timp de circa trei decenii, ambele apărute la Iași, primul intitulat „Interviuri din secolele XX-XXI”, al doilea, de la „Junimea”, – „A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul”.

Ușor nemodest și relativ concluziv vorbind, cred că am avut și vocație de traducător, încât muza poeziei se întâmpla să mă viziteze împreună cu prietena ei, muza traducerii. Și aceasta m-a ajutat în apropierea mea de poezie și a poeziei de conștiința, de firea mea, mai insuflându-mi și convingerea că traducerea literară e și ea creație sui generis. Apoi, grației și traducerii, cred, am intrat în domeniile poeziei de avangardă și a celei moderne, în care totdeauna m-am simțit în apele și... cernelurile mele.

Iar azi pot constata, după zeci și zeci de volume românizate din literatura altor țări, că aș fi, probabil, printre poeții pentru care arta traducerii (nu pur și simplu traducerea, ci arta acesteia) a intrat firesc și plenar în angrenajul componentelor universului lor creator și pe care, ca atenție, travaliu și responsabilitate, au tratat-o cu nimic mai prejos de arta creației lor originale.

– Apropo de avangardă. Ai tradus și unele opere, texte, cele cu predilecții distinct verbocreatorii, care nu sunt ușor de înțeles nici prea multor cititori de limba rusă.

– Așa o fi, pentru că literatura avangardei presupune un cititor cât de cât familiarizat cu această fenomenologie a curajului, inventivității, uneori – a epatării. De unde, în 1912, manifestul futuriștilor ruși „O palmă dată gustului public”.

Să ne amintim fie doar și de începutul acelui text fulminant, tulburător de... comoditate, confort și suficiență mic-burgheze: „Cititorilor, iată Noul Întâiul Surprinzătorul nostru manifest. Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia și Pușkin – mai neînțeleși ca hieroglifele”. Asta e: reprezentanții literaturii noi, avangardiste, care aveau să nu fie înțeleși, precum zici, de prea multă lume, considerau deja neînțeleasă literatura clasică.

– Unde mai punem că orice mișcare avangardistă din Rusia parcă ar fi mers contra tendințelor estetice generale.

– Estetice, dar și ideologice, precum aveau să remarce satrapii bolșevismului, care au și pornit a-i prigoni pe cei mai valoroși reprezentanți ai noilor tendințe în artă. Încă de june aflat pe prima sau a doua treaptă a scrisului artistic, știam asta de la vocile radio „de peste dâmb”, cum se spunea în URSS, în special din emisiunile Monicăi Lovinescu „Teze și antiteze la Paris”, din cea de la radio „Свобода” („Libertatea”), ce aveau genericul „Peste bariere”, care prelua un titlu de carte a lui Boris Pasternak, cu poeme din anii 1914-1916. Acest grupaj de emisiuni, azi, peste ani, îl are de autor, moderator pe Igor Pomeranțev cu care, acum un an sau doi, ne-am împrietenit și cu care comunicăm, din vreme în vreme trimițându-ne mesaje. Ar mai fi de punctat că Pomeranțev, născut în Saratov, și-a petrecut o parte din copilărie și tinerețe la Cernăuți, unde a absolvit Facultatea romano-germană din oraș important și pentru istoria, cultura română. Să ne amintim că a fost întemeiat de Alexandru cel Bun, chiar dacă naționaliștii ucrainenii mistifică datele.

Apoi, într-o anume măsură, ca tânăr jurnalist și scriitor, aflam unele lucruri și din samizdat (auto-editare) sau tamizdat (dincolo-editat), cum se spunea, pentru ca, peste ani, chiar să mă întâlnesc cu unii protagoniști ai mișcării artistice, estetice, dar și socio-ideologice ale acelor vremi, acelor evenimente, printre ei – Viktor Erofeev și Aleksandr Popov, cei care au lansat la Moscova, în 1978, almanahul-manuscris „Metropol”, comentat și condamnat vehement de autoritățile sovietice, Erofeev și Popov fiind excluși din Uniunea Scriitorilor. Cu ambii am corespondat, mai întreținem legături sporadice, Popov fiind, actualmente, președintele PEN Centrului din Rusia. Printre indezirabilii, ce aveau să-mi devină prieteni, a fost și regretatul Ghennadi Ayghi, care îmi spunea: „Leo, iartă-mi nemodestia, dar dacă mie nu mi se va acorda Premiul Nobel, poporul meu ciuvaș va dispărea”. Din păcate, la vârsta de 72 de ani, s-a stins în 2006. I-am tradus și editat trei cărți.

Evident, când am tradus din avangardism, m-am gândit la deloc puținii cititori din România, care sunt în genere familiarizați cu spiritul novator, rebel în literatură, deoarece țara noastă, limba noastră a dat lumii protagoniști ai experimentului artistic și filosofic în diverse branșamente. Să zicem, Tzara cu dadaismul, Ionesco cu teatrul absurdului, Cioran cu „întoarcerea pe dos” a filosofiei, Brâncuși cu contribuțiile sale definitorii la împrospătarea stilisticii în sculptura lumii. Adică, eu aduc avangardismul rus într-un mediu propice admiterii, înțelegerii și aprecierii lui. Dovadă ar fi, înainte de toate, solicitudinea mai multor edituri în care am publicat antologiile de gen ale literaturii ruse de la începutul și prima jumătate a secolului trecut – poezie, proză, teatru, manifeste, avangarda în GULAG, „Panorama poeziei avangardei ruse”, volumele de autor ale lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Dobîcin, Mandelștam, Ahmatova, Harms, Țvetaeva, Habias, Veciorka-Tolstaia, Pasternak, altele. Am continuat cu autori remarcabili din post-avangardismul rusesc, dar care au continuat, testamentar, aș spune, principiile și specificul lui – Ayghi, Satunovski, Pavlova, Kuprianov...

La o adică, traducătorul e și un profesor al literaturii din care traduce și pe care tinde să o facă oarecât cunoscută, familiară cât mai multor cititori.

– Știu că succesul tău de traducător i-a cam ațâțat pe unii invidioși...

– Din păcate, cam așa e. De obicei, invidioșii sunt și vulgari, licențioși. Îmi vine să zic: zdrențăroși la vorbă. Unul din ăștia se supărase pe cineva care mă numise cel mai bun traducător din literatura rusă. Însă până la acel moment, eu remarcasem că la Chișinău există mai mulți traducători buni și foarte buni din rusă. Ei bine, licențiosul a rămas supărat și până azi, probabil.

Cum altfel decât rezultat al invidiei sau, poate, a relei-intenție în melanj cu proasta cunoaștere a literaturii sau chiar uneltirile de gașcă să-ți explici stupizenia, chiar enormitatea unui așa-zis juriu care nu a apreciat „Panorama poeziei avangardei ucrainene” (București, „Tracus Arte”, 650 p.) și volumul de poeme al lui Boris Pasternak, „Peste bariere”, elaborate, traduse de cel care vă vorbește, ci i-a dat câștig de cauză unui proze oarecare, adusă în limba noastră nu din originalul ei, ci printr-o terță limbă? Eu nu am nimic cu colegul care a semnat acea traducere. Însă cum să le spui membrilor așa-zisului juriu ce înseamnă să dai, în loc de o simplă prefață, un studiu temeinic despre avangarda ucraineană din respectiva panoramă, dacă ei nu au minte să înțeleagă asta? Să le lămurești, ce înseamnă să te documentezi, să dai circa 50 de CV-uri, note, explicațiile necesare pentru înțelegerea a ceva, care apare pentru prima oară în limba română? Eu am apelat la ajutorul Bibliotecii Naționale a Ucrainei, am colaborat cu colegi cunoscători ai acestei perioade din literatura vecinilor. La fel, regizată sub toate aspectele literaturologice, e și antologia „Peste bariere” a lui Boris Pasternak. E drept, în acel jurii, din cei șapte componenți ai lui, cinci sau șase erau scriitorași de mâna a N-a... Mai e drept că, în urma unor astfel de experiențe stupefiante, eu unul nu mai pun preț pe ceea ce scriu exegeții în traductologie – dacă există așa ceva – dintre Prut și Nistru. Mi se par lamentabili și, din păcate, incurabili.

Sigur că în atare acțiunea laș-subversivă există și o pală de invidie agresivă, ce vine din parte unui grup de funcționari la academie, care sunt în opoziție stării de fapt de la Uniunea Scriitorilor, simțindu-se frustrați, „deposedați” de o importanță... din oficiu care, după părerea lor, li s-ar fi cuvenit ca bonus, ca privilegiu pe viață. Unii din ei sunt de-a dreptul bizari, defazați, auto-lăudându-se, preamărindu-se între ei, intervievându-se reciproc laudativ, găsindu-și în istorie merite de care, la timpurile de care vorbesc ei, nu știa nimeni în societate. Din păcate, unii dintre veteranii de pe acolo antrenează în aceste discursuri toxice niște ființă mai tinere, dar încrâncenate, doritoare de-a aburca pe scara ierarhică și valorică, sărind, omițând treptele.

– În multe poeme sau proze ale tale e atâta sinceritate, delicatețe, franchețe, încât, s-ar părea, ele ar putea fi impediment în organizarea atenției și acribiei traducătorului.

– Uite, aste e una din cele mai subtile ispitiri, care mă surprinde ușor și chiar îmi place! Să știi că, în școala generală, eram atras serios de matematică, fascinat de geometria spațială. Poate și din considerentul că acea spațialitate se înrudea cu spațialitatea imaginației poetice. Apoi, într-o anume măsură, deloc de neglijat, eu sunt un om al arhivei, ca cercetător și ctitor. Încă de elev, de student. Cercetarea izvoarelor entropice, tentația de a le interpreta pe cele aflate cer abilitate, dar și atenție, minuțiozitate, strădanie și îndelungă rămânere în tranșeele bibliotecilor. Iar căutarea mijloacelor lingvistice adecvate în procesul de traducere ține și ea de arhivă, acribie, insistență, voință, necedare, strădanie ș. a. E un proces antrenant, captivant, când știința se întâlnește și face casă bună cu creația, îți deschide căi ideatice, estetice, stilistice spre unele din viitoarele tale texte. Uite, în câte s-au tot spus și se spun despre traducere, sunt și afirmațiile unora ce consideră că, în genere, poezia e intraductibilă. Chiar dacă ar fi așa, să nu disperăm: înseamnă că cel care caută o expresie adecvată în limba sa a poemelor din engleză sau franceză, rusă sau italiană de fapt creează un text nou, o operă nouă. Încât nicidecum nu sărăcește, ci, din contră, îmbogățește corola de minuni a lumii, vorba lui Lucian Blaga.

– Ți totuși, de unde vine în spiritul tău o astfel de putere de organizare? 

– Reamintesc fără emfază și laudă goală, că eu am fost un elev bun, poate chiar – printre cei mai buni, absolvind școala cu medalie de merit. Iar succesele în a însuși materiile, științele înseamnă har, vocație, dar și maximă mobilizare a capacităților de a te organiza întru creație, studiu și cercetare. Apoi, mi-am „împrietenit” studenția cu ispita cuvântului, cum se spunea pe timpurile debutului nostru, cu ispita de a crea. Iar de la anul trei universitar am fost încorporat, cu jumătate de normă, în celebra, cândva, redacție a ziarului „Tinerimea Moldovei”. Prin urmare, spiritul de organizare își extindea cuprinderea: prelegeri la facultate, muncă în redacție, scriere de materiale jurnalistice, dar și biblioteca, biblioteca... De fapt, frecventam cinci biblioteci: a Universității, Biblioteca Republicană, bibliotecile municipale „Jdanov” (actuala „Hasdeu”), biblioteca „Gorki” și biblioteca „Casei presei”. Poate și din considerentul că, indirect, ele îmi ofereau ceva din ceea ce nu aveam – un loc confortabil în care să viețuiesc și să mă manifest, la cămin un atare spațiu al liniștii, concentrării și organizării lipsindu-mi. În fine, ceea ce, de fapt, puteam să spun și la începutul acestui pasaj: Pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi.

Poate pe aici ar fi răspunsul. Sau doar o parte din el.

– Cum ai reușit să supraviețuiești sufletește (spiritual)? (Как ты душевно уцелел?)

– Probabil, cam toți noi, cei care au trecut prin acele vremuri, am supraviețuit sufletește într-o anumită măsură doar. Unii mai mult, alții mai puțin. Din păcate, deloc puțini au abdicat, s-au rătăcit sau au trecut de partea adversă onestității, artei adevărate. Da, nici pe departe nu au rezistat toți obstrucțiunilor, interdicțiilor, amenințărilor, lozincilor calicitoare de conștiințe, minciunilor sfruntate, agresivității ideologice, polițienești, trădărilor, insinuărilor și delațiunilor cozilor de topor. Cred că am evitat înregimentările și, deci, deformările de conștiință, din motivul că nu am tins să ajung un cinovnic în ale presei, culturii, că nu am tremurat ca mulți alți ziariști și scriitori pe la ușile cabinetelor, în care ștabii admiteau în partid „noile cadre”, punându-le întrebări foarte... solide, gen: „Cine e președintele partidului comunist din Zimbabwe?” Am tins să-mi apăr libertatea metaforelor, stilul ne-înregimentat al prozodiei.

Acum, când încerc să-ți răspund, să știi că intru, ușor, la idee. La o idee pozitivă, să zic, deoarece întrebarea ta, Ludmila Șcebneva, are, parcă, răspunsuri ce ar veni din partea unor mari scriitori, care m-au onorat mult cu prietenia pe care mi-au dăruit-o. Îmi amintesc că, într-un cuvânt la volumul meu „Gladiatorul de destine”, Fănuș Neagu spunea – din câte observase domnia sa, – că subsemnatul s-ar vrea gladiator de destine, „dar nu știe să și-l păzească pe al său”, această parte a frazei sunând dramatic, însă fiind imediat aplanată de continuarea ei: „ceea ce înseamnă că e un poet adevărat”. Uite cum fatalismul, parcă, este... îndulcit de ușoara măgulire a omului... Iar un alt coleg și prieten, Adi Cusin, punea pe coperta unei alte cărți ale mele (o am la îndemână, pot cita) următoarele: L.B. „Trăiește totul cu intensitate, încât ai crede că până și supărarea îi face plăcere. Toate aceste însușiri fac din L.B. un poet veritabil”. Bineînțeles, supărările nu-mi produc plăcere, însă, precum zicea ruda noastră de destin latin, italianul, „se non è vero, è ben trovato” – chiar dacă nu e adevărat, e bine formulat (e bine găsit). Iar în literatură formula contează, nu? Însă, dincolo de aceste intervenții cvasi-teoretice, pe mine m-a surprins coincidența de opinii a doi colegi, a doi prieteni care, într-un fel, chiar au răspuns în locul meu la întrebarea pe care mi-ai adresat-o.

– Niciodată nu te-am văzut să fii ostil, răuvoitor față de interlocutori.

– Ce constatare! Mulțumesc, îmi face plăcere s-o aud. Dar, când e cazul, răspund și eu pe potrivă provocatorilor, indezirabililor, precum am făcut-o chiar într-un pasaj de mai sus. Pentru că nu e cazul să fii extrem de... agreabil tu, când cineva îți face o pacoste, nu?

Dar hai s-o iau atât în linia firii mele, cât și în cea profesională. De ce și profesională? Știi, probabil, pentru că am dialogat de tânăr, de student încă, realizând interviuri în special cu personalități din artă, nu doar din fosta RSS Moldovenească, ci din mai multe colțuri ale URSS. Presupun că, implicit, aceasta mi-a fost de școală, de învățătură, ducând la starea de ne-conflict, de care zici, a firii mele. Am publicat cinci sau șase volume de convorbiri cu scriitori importanți, pictori, actori etc. La rândul meu, am răspuns mai multor ziariști și colegi de breaslă, scriitorii. Deoarece am considerat de datoria mea și semn de bună creștere și solidaritate profesională să răspund, când sunt intervievat. Odată ce eu am întrebat și am primit răspuns de la zeci de personalități, a fost și este onest și politicos să-mi întorc... datoriile. Ba chiar, pornind și de la preocupările mele de dialogist, am fost tentat să parafrazez oarecât celebrul imn al tinereților noastre studențești „Gaudeamus”, punând de refren următoarele: „Vivat qui quaerit,/ Vivat qui respondet!”, ce se traduc ca: „Trăiască cel ce întreabă,/ Trăiască cel ce răspunde”.

– Cum reușești să-ți păstrezi deschiderea spre lume, spre colegi, bonomia?

– Probabil, deschiderea spre aproapele tău, bonomia sunt mijloace de a-ți augmenta dragostea, simpatia față de prietenul tău și, concomitent, mijloace de a-ți dezarma sau de a face mai inofensiv răuvoitorul, pizmuitorul.

Iar dacă ai propus de generic filosofia faptei, în linia ei și a întrebării tale, îmi spun că, uneori, trebuie să o rupi de fugă, pentru ca să vezi cine se va lua după tine – sau să te prindă, sau să te urmeze. Dar fii atent și cine a început să alerge întru întâmpinarea ta – sau să te prindă, ca și unii dintre cei care te urmăresc, sau să te salute, ca cei care te așteptau să li te alături întru idee și faptă. Pentru aceștia și sunt obligatorii deschiderea ta confraternă, bonomia, afecțiunea.

– Nu te încearcă stări sufletești de adâncă durere?

– Să încep cu reiterarea unei banalități... indisolubile în astfel de cazuri: Suferința ar fi o componentă obligatorie a existenței umane. Mai mult ca atât, ea este inclusă în legitățile Cosmosului, eternității, infinitului. E o componentă a procesului uman de creație, a literaturii, în general, a poeziei. Ba chiar a frumuseții și tendinței noastre zadarnice spre ideal, spre absolut. E și ea componentă a motricității a toate, cerești și pământene. Și ție cum să nu-ți fie dureros, uneori sau de mai multe ori, odată și (o dată...) ce ai fost dat om pe pământ, în spații sub-cerești învăluite de marele mister? Odată ce te-ai născut, ai crescut și ți-ai iubit părinții care, la un moment dat, te-au lăsat însingurat. Ești omul care și i-a pierdut pe cei care i-au dat viață, și-a pierdut rude, prieteni. Omul care trăiește, simte metamorfozele existenței, în alternanța lor bine – rău, bucurie – suferință, fericire – disperare. Astfel că, chiar dacă filosofia ne-ar dori stoici, sigur că ne este și dureros, sigur că suferim, sigur că suntem... (și) nesiguri. Iar noi, mai direct sau mai metaforic, încercăm să convertim astea în sintezele artei, în roadele ei care nu totdeauna sunt numai dulci, plăcute.

Iar eu nu sunt printre excepții, adică printre cele câteva sute de persoane de pe Pământ, care nu simt durerea. Să vezi, această capacitate de a nu simți durerea, starea numită anhidroză, cică e și ea o... boală! Prin urmare, implicit și paradoxal, dacă simți boala, durerea – ești un om normal! Un om cu toate cele necesare pentru a simți plinătatea vieții. Și a creației, a poeziei.

– Te poți considera Omul lumii (Человеком мира)?

– Bună, dar mai ales... delicată întrebare. Dacă aș lua-o doar pe filiera limbii ruse, în care „mir” înseamnă și „lume”, dar și „pace”, mi-ar fi lesne să răspund că: Sunt un om al Păcii. Însă, din câte înțeleg, omul din întrebare este sau nu este un: Om al lumii.

Ei bine, dacă e să o luăm în sensul că Pământul nu e decât un sat global, vorba lui McLuhan, bineînțeles că sunt și eu unul din semenii din vreo mahala a lui. La o adică, am scris cărți în românește, am și tradus cărți, opere din mai multe limbi de pe pământ. La rându-mi, am fost onorat să apar cu selecții din lucrările mele în peste 25 de limbi, iar în vreo șapte țări mi-au apărut cărți de autor. De ce nu aș fi și eu un om, un trăitor al satului global? Cu actele, cu cărțile în regulă. Plus că preocupările pentru avangardism te face oarecum... cosmopolit. Inofensiv. Și necesar, ar fi de adăugat.

Om al Lumii ca particulă a acestei Lumi.

Ludmila Șcebneva