DIN CARTEA POEZIEI 2019

Leo ButnaruL

Leo BUTNARU

 Omnia

Pe lume se iscă teama că deja

ultima nu va muri speranța,

ci postmodernitatea...

Hai să dăm mână cu mână

(Discurs la Paris)

În lungul Senei – automobile torent

împărăția tobelor de eșapament

pe unde băteau agitat

dar glorios

tobele lui Napoleon

sau cele de la marginea ghilotinei din Piața Concordiei

anunțând șirul morților de rând

printre scândurile eșafodului șiroind, picurând

roșia viață a celor cu

sau fără de vină

situație în care pentru parizieni existau două posibilități: să

înfrâneze vocea sângelui

sau să o înțeleagă.

Prin locurile acestea cam totdeauna pornesc

sau poposesc destule evenimente

unele aproape mari

astea de obicei ascultând de ordine militare – la dreapta! la stânga!

stânga-mprejur! (e de constatat

renunțând la mai multe amănunte; e drept – lirice

dar totuși amănunte...) la

auzul vreuneia din aceste comenzi

un ins sau altul

o mahala de inși

sau chiar o jumătate de țară

luând-o pe drumuri greșite

dând nas în nas, frunte în frunte unii cu alții

însă o vreme fără a se dumeri că dânșii

au luat-o pe drumuri bizare.

Iar când le vine mintea la cap

unii cetățeni execută intuitiv o comandă contrară celei

pe care o credeau că-i duce spre glorie

revenind spăsiți acasă

purtând drapele în bernă

sau doar înfășurate pe hampă

sau ducându-le pe scuturi ca pe niște răpuși

dându-și seama că nu-și mai iubesc aproapele

că li-s zdrelite coatele de cât au dat din ele

lovindu-și-le unii de ale celorlalți

pe când se înghesuiau în goană după glorie.

                                                                     Iar eu

fiind destul de sensibil la fluxul de lumină sau de întuneric

la cursul timpului în urcuș până la amiază

și în coborâș spre seară

simt cu oarece liniște în suflet

că ziua de azi suferă deja mai puțin de insuficiența importanței sale

dacă nu istorice

cel puțin poetice – apariția prezentului discurs cred că i-a

                                        mai temperat nemulțumirea aici

la capătul Podului Alexandru al III-lea

dinspre care

în diagonală la stânga de la Turnul Eiffel

se află Ambasada Română

unde pot să dau mână cu mână etc.

Iar odată ajuns la Ambasadă

și dând mână cu mână cu excelența sa domnul ambasador

te încleștează – brusc! – o întrebare:

Curios totuși, nu? – când îngerul

se întâlnește cu omul

îi întinde acestuia mâna a salut?...

Pentru că

în ce-L privește pe Dumnezeu

nu se mai pune problema: de la Sfântu Petru în sus

probabil nimeni nu mai dă mâna cu omul...

Deci

frați români

hai să dăm mână cu mână...

Revista literară,

2018, Nr.8.

Pete de cafea

Poate că sunt simple pete

dar nu este exclus – vreo pictură întâmplătoare

operă de artă totuși

ce ține de minimalismul involuntar

mărturisind și ea oarece despre viața unui om care scrie

sau nu scrie poeme

ci doar mesaje de sporovăială pe FB

aceste mici contururi aproape brune pe

3-4 clape ale claviaturii computerului

precum cândva

pe clapele mașinii de scris

pete din cafeaua pe care

în tinerețile tale ți se părea

că o poți fierbe chiar la flăcările ce răzbat din nările

celor trei capete ale balaurului – de ce l-ai fi răpus

odată ce el mai putea fi de folos?

Cu anii

ai priceput că atare înțelegeri aleatorii a unor fapte obișnuite

duse spre hiperbole

spre nările balaurilor

sau în iatacul fetei de împărat

apăreau din cauza că erai terorizat (uneori

destul de prielnic) de hiper-imaginație

care nu ți-a trecut nici astăzi când

acum aici și astfel ți se pare

că pe sub băncile din parc

sau din fața blocurilor orășenești

vezi timpul ucis în amestec cu cojile de semințe de floarea-soarelui

sau de dovleac – timp ucis din neavând ce face

de florile cucului

pur și simplu de – ia ne mai odihnim și noi

ia mai stăm și noi de vorbă – timpul ucis în amestec

cu cojile negre de floarea-soarelui

sau cojile cafea-cu-lapte de dovleac

acestea putând fi probabil numite și florile-lunii....

                                                                                 Dar

odată ce suntem în sfera esteticului

a poeticului s-ar putea spune

de ce nu

oarecum mai nobil: flori de portocal

de magnolie?... 

                         (Întreb

sperând să nu fiu acuzat de discriminare

sau Doamne ferește! de rasism în

lumea botanicii...)

Sticle pe Styx

Styxul este apa pe care plutesc rătăcitoare

neluate de nimeni în seamă

cele mai multe sticle cu mesaje.

                                                  (Câtă speranță

câtă iubire conservate

închise cu dopuri!)

Pe alocuri

carafele șipurile eprubetele clondirele retortele flacoanele

butelcile mai mici

mai barosane

garnisite cu mesaje

plus alte vase – uneori chiar amfore! – care

se mai găsesc pe durata

și durerea vieții omului

plutesc-popândău pe Styx

încât

la o lopătare

la alta

vâslele lui Caron alunecă pe suprafața lucioasă a sticlăriei legănătoare

pe apele moarte...

Nu nu e greu de presupus ce scrie pe petecele de hârtie

din puzderia de sticlărie...

Între paradox și naivitate

Dacă un mort ar reuși să se sinucidă –

ar reînvia?