Pagini de jurnal
26.I.1986
Aprind
gazul în sobă. Sunet-vuiet de reactiv: am impresia că acest bloc străvechi nu
prea mare vrea să-şi ia zborul, să părăsească Cernăuţiul.
Să reţin:
la sosirea mea la Cernăuţi
impresiile ţineau mai mult de exterior, precum ziceam: de publicist asistat de
scriitor. Acum – interiorizare prin contemplare. Scriitorul deja „se descurcă”
de unul singur, chiar dacă, uneori, e asistat de publicist. La rezultatele… rezultatelor
acestei experienţe am a reveni. Sper, cu real folos. Să nu uit să-mi… amintesc
de ele, să le cercetez din vreme în vreme.
Cernăuţi. Strada Domnească (azi: Kobîleanskaia) |
Spre
poezie nu trebuie să vii ca spre un tărâm-stare care îţi va oferi necondiţionat
şi obligatoriu suflul misterului, irizările tremurate ale frumuseţii, vizibile
sau… auditive. Spre poezie trebuie să vii şi cu propriul mister. Apoi, poezia
are înfăţişarea lui Ianus: o faţă a autorului şi cealaltă a cititorului. S-a
remarcat că Ianus e un chip bifrons-dedublat, însă nimeni nu a găsit motivul să
susţină că el, concomitent, nu ar fi şi un chip integru. Din contra, poate că
anume Ianus reprezintă cel mai elocvent simbol al integrităţii. Dedublarea sa
leagă ceea ce a fost de ceea ce va veni. Dacă ar fi să se revadă şi să se reorganizeze
ierarhia olimplică, eu aş vota pentru ca Ianus să fie decretat zeul protector
al Poeziei sau, pur şi simplu, simbolul ei.
Curios,
dar unul dintre cele mai nepopulare nume feminine pare a fi: Penelopa. Păi,
care părinţi, fie doar şi prin formalitatea botezului, şi-ar condamna fiica la
aşteptări atât de lungi şi chinuitoare? Şi-apoi pot ei, părinţii, „garanta” că
nepreţuitul lor boţ cu ochi, fiica dragă, ar fi demnă de încărcătura simbolică
a acestui nume, Penelopa? Ar fi ea în stare să alunge turma de peţitori? Absurd!
Din punctul de vedere al părinţilor, dar şi al fiicelor (dar şi al domnului…
Vasile Alecasandri!), peţitorii trebuie să bulucească, să nu fie zburătăciţi.
(Apropo de Alecsandri: Sadagura din care este conu Iorgu e chiar la câţiva kilometri
de Cernăuţi… Însă ucrainenii au botezat-o. schimonosit, în… Sadgora =
Munele-livadă…)
Scriitori la monumentul lui Eminescu din Cernăuţi |
Şi până
astăzi am impresia că Vasile Coroban s-a grăbit să moară nu la figurat (un fel
consolator de a zice), ci la propriu. A căzut jertfă unei autosugestionări,
cred. La cină fusese vesel, bengos, a intrat în biroul său cu dispoziţie bună.
A lucrat puţin. S-a culcat, iar spre zori sufletul i-a zburat din trup. Iar
autosugestionarea ajunsă obsesie pornise de la faptul că, puţin mai înainte,
decedase S. S. Cibotaru, apoi Em. Bucov. Ce s-o fi gândit bătrânul: cât mi-a
mai rămas şi mie? Primul – mai tânăr, al doilea – mai în vârstă ca mine. Am
ajuns la 70 de ani, e aproape de ultimele sale picături de seu şi opaiţul meu.
Apoi avusese conştiinţa datoriei împlinite: a făcut ce a putut, şi nu puţin. Tocmai
acesta înclin să cred a şi fost momentul de slăbiciune care l-a dus dintre noi mai
devreme, decât s-ar fi cuvenit. Bătrânul cărturar – tânăra dragoste colegială a
multor scriitori din toate generaţiile: Vasile Coroban.
În unul din holurile Universităţii din Cernăuţi |
Tema
telefonului – la ordinea zilei prin textele şi compoziţiile muzicale pentru
estradă. Cel puţin, deja cunosc un italian, un ceh, un bulgar care cântă
„ideea”. Plus Ion Aldea-Teodorovici care, împreună cu soţia, povestesc mereu
când, unde, cum li s-a născut melodia cu telefonul. Pe când el hălăduia prin
turnee îndepărtate, ei îşi telefonau deseori. Deci, vine un autor cu un text
care „parcă ar fi parte din biografia noastră”. Mă rog, de ce nu? Apoi un coleg din Murmansk, Milanov (pe care
l-am cunoscut în Tadjikistan), o poezie despre telefonul care tace, inutil,
asemănat unui motan ce nu prinde şoareci (aşa-i dă el cu poanta, crezând că
oferă o surpriză poetică). Dar sigur nu
uit nici de spiriduşii, demonii proprii! Parcă nu am, în cartea „Sâmbătă spre
duminică”, poemul „1949”, despre telefon, cum ar veni? Şi iar: de ce nu?