Pagini de jurnal
24.I.1986
La redacţia
ziarului „Zorile Bucovinei” am făcut cunoştinţă şi cu Folvarocinâi, secretarul
scriitorilor din regiune. Îşi aminteşte de Matcovschi, Gondiu. Cam amărât
despre ecoul nefavorabil (în „Kultura i
jit’ia” – „Cultura şi viaţa”) la piesa sa „Dovir’ia” („Încrederea”), jucată de
Teatrul din Cernăuţi. La înfăţişare – flăcău de ispravă. Îşi mai aminti şi de
Stâmbeanu.
Apoi o
escapadă cu Ion Chilaru, Mircea Lutic (bărbat informat şi competent în
meserie), Grigore Crigan la valea Cosminului. Codrii cu imaginarele urme de
fugar ale regelui polon Ioan Albert. Ne abatem ceva din cale, Chilaru ţinând
să-mi arate frumuseţea satului Cihor. Şi bine face: ai ce vedea. Presupusă o eventuală
revedere. Am lăsat versurile. Lutic-secretarul de redacţie: „Nu vrem să le dăm
până la sfârşitul lui ianuarie, stăm cam prost cu onorariul”. Început de
februarie? Colegi amabili, fără ca eu să le pretind nimic decât bunăvoinţă şi
înţelegere. Fuziunea e posibilă.
Ca
formaţie şi informaţie, Mircea Lutic este net superior mai multor colegi de-ai săi
cernăuţeni. Subtilitatea lui în a stabili „miroznele” textelor clasice pe care
le-a tradus sau citit (Tolstoi,
Turgeniev, Bunin…). Cu câtă pasiune vorbeşte despre Sadoveanu…
 |
| Un grup de scriitori români (de pretutindeni) la Universitatea din Cernăuţi. Octombrie 2011. |
Când vii
dinspre Cernăuţi, Vale Cosminului se arată ca o fabuloasă potcoavă sau capcană…
îmbunată, îmblânzită de căsuţele paşnice, nepretenţioase, „nelăudăroase” ale
satului. Dură amintire din marea istorie şi nesfârşită dorinţă de tihnă…
Admir
casele din Cihor. Reţin ideea naivă, poate că sinceră, uşor exaltată, dar
irelevantă, cred, a colegului Crigan: „Să venim, să trecem din casă în casă, să
vedem cu ce gânduri şi preocupări trăiesc aceşti oameni”. Dar poate că în
Bucovina nedreptăţită e necesar aşa ceva…
Mă întreb
de ce ar fi Cr. atât de ursuz? Să vină ursuzenia din mărginire sau din prea
mare precauţie, dintr-un conformism excesiv? Şi de ce nu?! Iarbă, iarbă care se
tupilează chiar şi atunci când nu bate vântul…
Mergând
spre Valea Cosminului, (ca din senin şi în plină iarnă!) îmi amintisem de plasa
radiatoarelor de automobile care, în serile de vară, este bătută dens cu
insectele pe care le captează în goană, din zborul lor nocturn. Şi parbrizele
pătate cu alb-verzuiul gângăniilor zdrobite (multe din ele pur şi simplu nu au
sânge) în naufragiul lor din caldele seri de primăvară, vară. Pocnetul pe
care-l produce ososul cărăbuş de mai, când se izbeşte de parbriz. Ceva ce ar
însemna o abatere lirico-tragică, totuşi, în vreo eventuală proză? În acord cu
tristeţea, dezolarea protagonistului… Aceasta mă face să cred că în prezentul
jurnal am inserat multe detalii care, cercetate-receptate artistic, ar putea
intra în prozele ce au a veni. Ba poate şi în cele „comise” deja, pentru a le
fortifica, diversifica.
În
intimitatea noastră avem mai multe păcate, decât cele făptuite „în exterior”. Dar
spre deosebire de aceste din urmă, primele sunt mai lesne de răscumpărat: prin
autoanularea lor, prin faptul de a nu fi fost totuşi comise, rămase neştiute
altora.
Cei
câţiva scriitori din regiune discută cu înfrigurată emoţie că, după congres, e
posibil ca membrilor US să li se acorde câte un salariu de1-2 sute de ruble.
Stai acasă şi scrie! Sau stai acasă şi nu scrie! Sau – spulberă toţi banii
într-un chef! Huzur, nu alta!
Eu unul
nu cred în aşa ceva. La drept vorbind, nici nu văd rostul.
Gluma
unor preadolescenţi şcolari din Cernăuţi: pe geamul îngheţat al troleibuzului
apasă doar podul palmei, apoi, cu degetul, în chip de inflorescenţă, mai pun şi
cinci puncte; iese o… talpă micuţă de prunc! Şi tot aşa, de câteva ori, de parcă
tălpile micuţi ar fi păşit pe acel geam. Unii călători se holbează de-a binelea
la văzul urmelor de… cruzime: ce mamă iresponsabilă a lăsat ca pruncuşorul
să-şi apese picioruşele desculţi pe geamul îngheţat?! Br-rr!
Iu. sau H.
pot fi buni cititori ai poeziei tale. Dar nu şi buni amici ai tăi, deoarece
viaţa ta nu dublează poezia, iar ei, în ipostază de cititori, nu sunt cei care
sunt în viaţa de toate zilele, în anumite relaţii umane selecte, pe care le
cere amiciţia. Totdeauna ne simţim mai liberi, mai fireşti în faţa operei,
decât în faţa autorului ei. Şi-apoi nici nu e obligatorie fuziunea
autor-cititor-prieten.
Zice: „În
meseria mea de medic, deseori lucrez şi duminica. Şi, vă rog să mă credeţi,
banul câştigat în zile de duminică, spre deosebire de cel agonisit în zile
obişnuite, nu are numai valoarea ce-l aseamănă tuturor banilor, ci are şi…
conştiinţă, care-l şi deosebeşte. De aceea, când am duminici libere şi se
întâmplă să merg la restaurant, din instinct, nu din zgârcenie calculată,
niciodată nu-mi permit să cheltuiesc prea mult. Cam cât la un prânz din zilele
obişnuite. Îmi imaginez ce grozăvenie gândesc ospătarii despre mine… De fapt,
şi dânşii lucrează duminicile, însă, iertată-mi fie proasta presupunere, cred
că banii lor nu capătă totuşi şi… conştiinţă. Dar nu despre asta, nu… Că ajung
la mizantropie… Probabil, am nişte complexe, dar ele, precum o alergie, îşi
dezvăluie cu greu cauzele.
– Sunteţi
psihiatru?
– Ştiaţi
sau… aţi ghicit?
– Pare să
fiţi mai îngăduitor cu oamenii, decât alţii. Parcă nu v-aţi gândi la răni, la
dureri, ci la modul lor de a se manifesta.
– Iată
deja faceţi concurenţă serioasă profesiei mele. Pe cuvânt, nu vă măgulesc”.
În timp
ce pe o ospătăriţă delicată o alta o strigă: „Căscăţica!”. Într-adevăr, stă cu
gura deschisă nostim, în uitare, ca un copil atent la vorba vârstnicilor sau la
povestea ce i se deapănă. Inocenţă şi, poate, chiar neprihănire, cu adevărat şi
– deocamdată.
Niciodată
nu i-am spus cuiva, răspicat, că sunt scriitor. Ai toate şansele să fii tratat
cu neîncredere. Medicul – are diplomă că este medic, inginerul – diplomă că
este inginer etc. Scriitorul nu are o astfel de diplomă. Iar dacă ar avea-o,
probabil ar trezi hazul. Şi e bine ca scriitorul să fie cât mai simplu la ale
sale, cât „mai de-al oamenilor – oameni” (nu al… mulţimii). Poate că anume aici
se potriveşte remarca lui Camus din „Caiete”: „Niciodată nu o să puteţi
înţelege că eu sunt un om simplu”.
Pe locul
unde este frumoasa clădire a teatrului dramatic din Cernăuţi, loc săpat-adâncit
în formă de scoică pe care/ în care este o alee pentru promenadă, pe la 1860 se
întindea o vastă toloacă pe care, ieşind de la lecţii, la recreaţie, zburda
elevul Eminovici-Eminescu, Ober
Gymnasiumul de atunci aflându-se în imediată vecinătate. De la casa în care
lucrez şi până la fosta toloacă – nicio sută de metri. Sică îmi zice oarecum
patetic, fraged-şcolăreşte, sincer: „Să nu ai nicio îndoială, pe aici,
primprejurul casei în care te afli sau chiar pe locul ei a păşit Eminescu. De
aceea şi lucrezi tu atât de bine aici, fiindcă te afli pe loc sacru”. Îi spun
că perioada cernăuţiană ni l-a lăsat în memorie pe Eminescu drept adolescent etern.
Lutic îmi
arată clădirea magazinului „Hane bărbăteşti” (str. Lenin colţ cu cea Rusească):
aici se afla hotelul „La
Moldavie ” unde se oprea Vasile Alecsandri, când venea în
Bucovina.
Ce e cu
senzaţia aceasta expresă, ce devine deja obsesivă, că astăzi nu mi s-a
întâmplat să văd nicio pasăre? Nici în oraş, nici în drumul spre Valea
Cosminului. De la ce impuls de memorie a pornit ea? Şi chiar aşa să fi fost, să
nu fi văzut eu ziua întreagă măcar o pasăre? Imposibil ca pe strada
Kobâleanskaia să nu-mi fi atins gleznele cu aripa vreun porumbel! Pe aici
porumbeii sunt atât de blânzi! Mai acum câteva zile, luându-şi zborul, cam
greoi, un porumbel mi-a atins chipiul. Nicio supărare! Atingându-te, aripatul parcă
te-ar binecuvânta, – iar tu să te îmbufnezi?...
26.I.1986
Bătrânule
Dante care, de altfel, nu ai trăit tu cine ştie ce mult, să fi ajuns la
bătrâneţe! Doar cu un sigur titlu-adagiu, Divina
comedie, chiar dacă nu ai fi scris nimic altceva, tot ai fi intrat în
atenţia literaturii lumii. Prin deducere şi… reducere de scară, lui Balzac i-a
venit mai uşor să ajungă la Comedia umană. Uşor, greu, dar a ajuns!
O, să nu
căutăm aici doar marea taină a literaturii! Filozofie curată, cristal
indestructibil înseamnă şi divina şi umana comedie. Supreme, absolute stări de comedie: divină şi
umană. O, la câte descoperiri ar ajunge
şi el, bietul neştiutor; şi el, uneori, bufonaş-bufonel
în atotcuprinzătoare comedie cerească şi terestră!
Deci,
iată parcă o imprevizibilă apologie a unui titlu-adagiu atoatecuprinzător… Dar,
totuşi, nu din senin a venit această laudă-uimire întemeiată. Te vei întoarce la Chişinău cu hârtiile
expuse în faţa lumii după cam chinuita intimitate pe care ţi-o asigură cât de
cât odaia cernăuţeană (de altfel, foarte spaţioasă). Ei, cum să nu strigi de
necaz în această Comedie umană şi să
hohoteşti danteşte (nu, nu homerian!) întru a te răcori?!
Apoi –
marea tragedie a comediei căreia îi este, totuşi, de preferat marea comedie a tragediei ce vine din conştientizarea faptului că
de infinite ori i se oferă… rara şi irepetabila ocazie… de a verifica roadele
inepţiei (proprii, dar şi general-umane) pe propria-ne persoană. Iar noi – ioc!
Ca bouşorul încăpăţânat ce continuă să împungă gardul! Şi să vezi culise!
Fiecare ne-am putea spune: ieri, alaltăieri, mai săptămâna trecută am fost
rezonabil.
Dar să
revenim la îndemnul de mai sus: să ţinem lupa auto-atenţiei deasupra faptelor,
şi – să mori de râs, nu alta! – descoperi-vom, prin mărire, sute de momente ce
intră cu brio în cuprinsul şi panoplia de bază a comediei-tragediei
divino-umane. Ferice de cel ce poate râde, în primul rând de sine! Deci –
Comedia umană! Reprezentaţia continuă!!!
E ora 5
spre zori. În loc să visez, stau holbat asupra negreţii acestor litere. Dar nu
sunt clarificat în problema, dacă un vis ar face mai mult decât aceste litere,
sau aceste litere – mai mult decât un vis. Mai întâi, visurile noastre îşi
pierd inocenţa. Cine nu ţine minte acele nopţi neclare, zbuciumate, cu senzaţii
miraculoase din preadolescenţă?
Ieri,
scriam despre păcatele noastre intime. Dar parcă acele visuri care îşi pierd
inocenţa, dar parcă şi visurile care şi-au pierdut inocenţa, pot fi trecute la
păcate? O chemare a condiţiilor umane biologice primare: fără acele vise s-ar
stinge seminţia omenească…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu