vineri, 14 decembrie 2012

FĂRĂ VISE S-AR STINGE SEMINŢIA OMENEASCĂ



                                 Pagini de jurnal

24.I.1986

La redacţia ziarului „Zorile Bucovinei” am făcut cunoştinţă şi cu Folvarocinâi, secretarul scriitorilor din regiune. Îşi aminteşte de Matcovschi, Gondiu. Cam amărât despre ecoul nefavorabil   (în „Kultura i jit’ia” – „Cultura şi viaţa”) la piesa sa „Dovir’ia” („Încrederea”), jucată de Teatrul din Cernăuţi. La înfăţişare – flăcău de ispravă. Îşi mai aminti şi de Stâmbeanu.
Apoi o escapadă cu Ion Chilaru, Mircea Lutic (bărbat informat şi competent în meserie), Grigore Crigan la valea Cosminului. Codrii cu imaginarele urme de fugar ale regelui polon Ioan Albert. Ne abatem ceva din cale, Chilaru ţinând să-mi arate frumuseţea satului Cihor. Şi bine face: ai ce vedea. Presupusă o eventuală revedere. Am lăsat versurile. Lutic-secretarul de redacţie: „Nu vrem să le dăm până la sfârşitul lui ianuarie, stăm cam prost cu onorariul”. Început de februarie? Colegi amabili, fără ca eu să le pretind nimic decât bunăvoinţă şi înţelegere. Fuziunea e posibilă.
Ca formaţie şi informaţie, Mircea Lutic este net superior mai multor colegi de-ai săi cernăuţeni. Subtilitatea lui în a stabili „miroznele” textelor clasice pe care le-a tradus sau citit  (Tolstoi, Turgeniev, Bunin…). Cu câtă pasiune vorbeşte despre Sadoveanu…
Un grup de scriitori români (de pretutindeni) la Universitatea din Cernăuţi.
Octombrie 2011.
La Valea Cosminului, relieful e vălurat, împădurit, cu văioage – îţi stimulează imaginaţia, gândindu-te că parcă a fost tocmai menit pentru lupte, crâncene, tainice, viclene. Bietul rege polon Ioan Albert…
Când vii dinspre Cernăuţi, Vale Cosminului se arată ca o fabuloasă potcoavă sau capcană… îmbunată, îmblânzită de căsuţele paşnice, nepretenţioase, „nelăudăroase” ale satului. Dură amintire din marea istorie şi nesfârşită dorinţă de tihnă…
Admir casele din Cihor. Reţin ideea naivă, poate că sinceră, uşor exaltată, dar irelevantă, cred, a colegului Crigan: „Să venim, să trecem din casă în casă, să vedem cu ce gânduri şi preocupări trăiesc aceşti oameni”. Dar poate că în Bucovina nedreptăţită e necesar aşa ceva…

Mă întreb de ce ar fi Cr. atât de ursuz? Să vină ursuzenia din mărginire sau din prea mare precauţie, dintr-un conformism excesiv? Şi de ce nu?! Iarbă, iarbă care se tupilează chiar şi atunci când nu bate vântul…
Mergând spre Valea Cosminului, (ca din senin şi în plină iarnă!) îmi amintisem de plasa radiatoarelor de automobile care, în serile de vară, este bătută dens cu insectele pe care le captează în goană, din zborul lor nocturn. Şi parbrizele pătate cu alb-verzuiul gângăniilor zdrobite (multe din ele pur şi simplu nu au sânge) în naufragiul lor din caldele seri de primăvară, vară. Pocnetul pe care-l produce ososul cărăbuş de mai, când se izbeşte de parbriz. Ceva ce ar însemna o abatere lirico-tragică, totuşi, în vreo eventuală proză? În acord cu tristeţea, dezolarea protagonistului… Aceasta mă face să cred că în prezentul jurnal am inserat multe detalii care, cercetate-receptate artistic, ar putea intra în prozele ce au a veni. Ba poate şi în cele „comise” deja, pentru a le fortifica, diversifica.
În intimitatea noastră avem mai multe păcate, decât cele făptuite „în exterior”. Dar spre deosebire de aceste din urmă, primele sunt mai lesne de răscumpărat: prin autoanularea lor, prin faptul de a nu fi fost totuşi comise, rămase neştiute altora.

Cei câţiva scriitori din regiune discută cu înfrigurată emoţie că, după congres, e posibil ca membrilor US să li se acorde câte un salariu de1-2 sute de ruble. Stai acasă şi scrie! Sau stai acasă şi nu scrie! Sau – spulberă toţi banii într-un chef! Huzur, nu alta!
Eu unul nu cred în aşa ceva. La drept vorbind, nici nu văd rostul.

Gluma unor preadolescenţi şcolari din Cernăuţi: pe geamul îngheţat al troleibuzului apasă doar podul palmei, apoi, cu degetul, în chip de inflorescenţă, mai pun şi cinci puncte; iese o… talpă micuţă de prunc! Şi tot aşa, de câteva ori, de parcă tălpile micuţi ar fi păşit pe acel geam. Unii călători se holbează de-a binelea la văzul urmelor de… cruzime: ce mamă iresponsabilă a lăsat ca pruncuşorul să-şi apese picioruşele desculţi pe geamul îngheţat?! Br-rr!

Iu. sau H. pot fi buni cititori ai poeziei tale. Dar nu şi buni amici ai tăi, deoarece viaţa ta nu dublează poezia, iar ei, în ipostază de cititori, nu sunt cei care sunt în viaţa de toate zilele, în anumite relaţii umane selecte, pe care le cere amiciţia. Totdeauna ne simţim mai liberi, mai fireşti în faţa operei, decât în faţa autorului ei. Şi-apoi nici nu e obligatorie fuziunea autor-cititor-prieten.

Zice: „În meseria mea de medic, deseori lucrez şi duminica. Şi, vă rog să mă credeţi, banul câştigat în zile de duminică, spre deosebire de cel agonisit în zile obişnuite, nu are numai valoarea ce-l aseamănă tuturor banilor, ci are şi… conştiinţă, care-l şi deosebeşte. De aceea, când am duminici libere şi se întâmplă să merg la restaurant, din instinct, nu din zgârcenie calculată, niciodată nu-mi permit să cheltuiesc prea mult. Cam cât la un prânz din zilele obişnuite. Îmi imaginez ce grozăvenie gândesc ospătarii despre mine… De fapt, şi dânşii lucrează duminicile, însă, iertată-mi fie proasta presupunere, cred că banii lor nu capătă totuşi şi… conştiinţă. Dar nu despre asta, nu… Că ajung la mizantropie… Probabil, am nişte complexe, dar ele, precum o alergie, îşi dezvăluie cu greu cauzele.
– Sunteţi psihiatru?
– Ştiaţi sau… aţi ghicit?
– Pare să fiţi mai îngăduitor cu oamenii, decât alţii. Parcă nu v-aţi gândi la răni, la dureri, ci la modul lor de a se manifesta.
– Iată deja faceţi concurenţă serioasă profesiei mele. Pe cuvânt, nu vă măgulesc”.
În timp ce pe o ospătăriţă delicată o alta o strigă: „Căscăţica!”. Într-adevăr, stă cu gura deschisă nostim, în uitare, ca un copil atent la vorba vârstnicilor sau la povestea ce i se deapănă. Inocenţă şi, poate, chiar neprihănire, cu adevărat şi – deocamdată.

Niciodată nu i-am spus cuiva, răspicat, că sunt scriitor. Ai toate şansele să fii tratat cu neîncredere. Medicul – are diplomă că este medic, inginerul – diplomă că este inginer etc. Scriitorul nu are o astfel de diplomă. Iar dacă ar avea-o, probabil ar trezi hazul. Şi e bine ca scriitorul să fie cât mai simplu la ale sale, cât „mai de-al oamenilor – oameni” (nu al… mulţimii). Poate că anume aici se potriveşte remarca lui Camus din „Caiete”: „Niciodată nu o să puteţi înţelege că eu sunt un om simplu”.

Pe locul unde este frumoasa clădire a teatrului dramatic din Cernăuţi, loc săpat-adâncit în formă de scoică pe care/ în care este o alee pentru promenadă, pe la 1860 se întindea o vastă toloacă pe care, ieşind de la lecţii, la recreaţie, zburda elevul Eminovici-Eminescu, Ober Gymnasiumul de atunci aflându-se în imediată vecinătate. De la casa în care lucrez şi până la fosta toloacă – nicio sută de metri. Sică îmi zice oarecum patetic, fraged-şcolăreşte, sincer: „Să nu ai nicio îndoială, pe aici, primprejurul casei în care te afli sau chiar pe locul ei a păşit Eminescu. De aceea şi lucrezi tu atât de bine aici, fiindcă te afli pe loc sacru”. Îi spun că perioada cernăuţiană ni l-a lăsat în memorie pe Eminescu drept adolescent etern.
Lutic îmi arată clădirea magazinului „Hane bărbăteşti” (str. Lenin colţ cu cea Rusească): aici se afla hotelul „La Moldavie” unde se oprea Vasile Alecsandri, când venea în Bucovina.

Ce e cu senzaţia aceasta expresă, ce devine deja obsesivă, că astăzi nu mi s-a întâmplat să văd nicio pasăre? Nici în oraş, nici în drumul spre Valea Cosminului. De la ce impuls de memorie a pornit ea? Şi chiar aşa să fi fost, să nu fi văzut eu ziua întreagă măcar o pasăre? Imposibil ca pe strada Kobâleanskaia să nu-mi fi atins gleznele cu aripa vreun porumbel! Pe aici porumbeii sunt atât de blânzi! Mai acum câteva zile, luându-şi zborul, cam greoi, un porumbel mi-a atins chipiul. Nicio supărare! Atingându-te, aripatul parcă te-ar binecuvânta, – iar tu să te îmbufnezi?...

26.I.1986

Bătrânule Dante care, de altfel, nu ai trăit tu cine ştie ce mult, să fi ajuns la bătrâneţe! Doar cu un sigur titlu-adagiu, Divina comedie, chiar dacă nu ai fi scris nimic altceva, tot ai fi intrat în atenţia literaturii lumii. Prin deducere şi… reducere de scară, lui Balzac i-a venit mai uşor să ajungă la Comedia umană. Uşor, greu, dar a ajuns!
O, să nu căutăm aici doar marea taină a literaturii! Filozofie curată, cristal indestructibil înseamnă şi  divina şi umana comedie. Supreme, absolute stări de comedie: divină şi umană.  O, la câte descoperiri ar ajunge şi el, bietul neştiutor; şi el, uneori, bufonaş-bufonel în atotcuprinzătoare comedie cerească şi terestră!
Deci, iată parcă o imprevizibilă apologie a unui titlu-adagiu atoatecuprinzător… Dar, totuşi, nu din senin a venit această laudă-uimire întemeiată. Te vei întoarce la Chişinău cu hârtiile expuse în faţa lumii după cam chinuita intimitate pe care ţi-o asigură cât de cât odaia cernăuţeană (de altfel, foarte spaţioasă). Ei, cum să nu strigi de necaz în această Comedie umană şi să hohoteşti danteşte (nu, nu homerian!) întru a te răcori?!
Apoi – marea tragedie a comediei căreia îi este, totuşi,  de preferat marea comedie a tragediei ce vine din conştientizarea faptului că de infinite ori i se oferă… rara şi irepetabila ocazie… de a verifica roadele inepţiei (proprii, dar şi general-umane) pe propria-ne persoană. Iar noi – ioc! Ca bouşorul încăpăţânat ce continuă să împungă gardul! Şi să vezi culise! Fiecare ne-am putea spune: ieri, alaltăieri, mai săptămâna trecută am fost rezonabil.
Dar să revenim la îndemnul de mai sus: să ţinem lupa auto-atenţiei deasupra faptelor, şi – să mori de râs, nu alta! – descoperi-vom, prin mărire, sute de momente ce intră cu brio în cuprinsul şi panoplia de bază a comediei-tragediei divino-umane. Ferice de cel ce poate râde, în primul rând de sine! Deci – Comedia umană! Reprezentaţia continuă!!!
E ora 5 spre zori. În loc să visez, stau holbat asupra negreţii acestor litere. Dar nu sunt clarificat în problema, dacă un vis ar face mai mult decât aceste litere, sau aceste litere – mai mult decât un vis. Mai întâi, visurile noastre îşi pierd inocenţa. Cine nu ţine minte acele nopţi neclare, zbuciumate, cu senzaţii miraculoase din preadolescenţă?
Ieri, scriam despre păcatele noastre intime. Dar parcă acele visuri care îşi pierd inocenţa, dar parcă şi visurile care şi-au pierdut inocenţa, pot fi trecute la păcate? O chemare a condiţiilor umane biologice primare: fără acele vise s-ar stinge seminţia omenească…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu