EMISAR AL ÎMBĂRBĂTĂRII

                     Pagini de jurnal

26.I.1986

Aprind gazul în sobă. Sunet-vuiet de reactiv: am impresia că acest bloc străvechi nu prea mare vrea să-şi ia zborul, să părăsească Cernăuţiul.

Să reţin: la sosirea mea la Cernăuţi impresiile ţineau mai mult de exterior, precum ziceam: de publicist asistat de scriitor. Acum – interiorizare prin contemplare. Scriitorul deja „se descurcă” de unul singur, chiar dacă, uneori, e asistat de publicist. La rezultatele… rezultatelor acestei experienţe am a reveni. Sper, cu real folos. Să nu uit să-mi… amintesc de ele, să le cercetez din vreme în vreme.

Cernăuţi. Strada Domnească (azi: Kobîleanskaia)

Spre poezie nu trebuie să vii ca spre un tărâm-stare care îţi va oferi necondiţionat şi obligatoriu suflul misterului, irizările tremurate ale frumuseţii, vizibile sau… auditive. Spre poezie trebuie să vii şi cu propriul mister. Apoi, poezia are înfăţişarea lui Ianus: o faţă a autorului şi cealaltă a cititorului. S-a remarcat că Ianus e un chip bifrons-dedublat, însă nimeni nu a găsit motivul să susţină că el, concomitent, nu ar fi şi un chip integru. Din contra, poate că anume Ianus reprezintă cel mai elocvent simbol al integrităţii. Dedublarea sa leagă ceea ce a fost de ceea ce va veni. Dacă ar fi să se revadă şi să se reorganizeze ierarhia olimplică, eu aş vota pentru ca Ianus să fie decretat zeul protector al Poeziei sau, pur şi simplu, simbolul ei.

Curios, dar unul dintre cele mai nepopulare nume feminine pare a fi: Penelopa. Păi, care părinţi, fie doar şi prin formalitatea botezului, şi-ar condamna fiica la aşteptări atât de lungi şi chinuitoare? Şi-apoi pot ei, părinţii, „garanta” că nepreţuitul lor boţ cu ochi, fiica dragă, ar fi demnă de încărcătura simbolică a acestui nume, Penelopa? Ar fi ea în stare să alunge turma de peţitori? Absurd! Din punctul de vedere al părinţilor, dar şi al fiicelor (dar şi al domnului… Vasile Alecasandri!), peţitorii trebuie să bulucească, să nu fie zburătăciţi. (Apropo de Alecsandri: Sadagura din care este conu Iorgu e chiar la câţiva kilometri de Cernăuţi… Însă ucrainenii au botezat-o. schimonosit, în… Sadgora = Munele-livadă…)

Scriitori la monumentul lui Eminescu
din Cernăuţi

Şi până astăzi am impresia că Vasile Coroban s-a grăbit să moară nu la figurat (un fel consolator de a zice), ci la propriu. A căzut jertfă unei autosugestionări, cred. La cină fusese vesel, bengos, a intrat în biroul său cu dispoziţie bună. A lucrat puţin. S-a culcat, iar spre zori sufletul i-a zburat din trup. Iar autosugestionarea ajunsă obsesie pornise de la faptul că, puţin mai înainte, decedase S. S. Cibotaru, apoi Em. Bucov. Ce s-o fi gândit bătrânul: cât mi-a mai rămas şi mie? Primul – mai tânăr, al doilea – mai în vârstă ca mine. Am ajuns la 70 de ani, e aproape de ultimele sale picături de seu şi opaiţul meu. Apoi avusese conştiinţa datoriei împlinite: a făcut ce a putut, şi nu puţin. Tocmai acesta înclin să cred a şi fost momentul de slăbiciune care l-a dus dintre noi mai devreme, decât s-ar fi cuvenit. Bătrânul cărturar – tânăra dragoste colegială a multor scriitori din toate generaţiile: Vasile Coroban.

În unul din holurile Universităţii din Cernăuţi

Tema telefonului – la ordinea zilei prin textele şi compoziţiile muzicale pentru estradă. Cel puţin, deja cunosc un italian, un ceh, un bulgar care cântă „ideea”. Plus Ion Aldea-Teodorovici care, împreună cu soţia, povestesc mereu când, unde, cum li s-a născut melodia cu telefonul. Pe când el hălăduia prin turnee îndepărtate, ei îşi telefonau deseori. Deci, vine un autor cu un text care „parcă ar fi parte din biografia noastră”. Mă rog, de ce nu?  Apoi un coleg din Murmansk, Milanov (pe care l-am cunoscut în Tadjikistan), o poezie despre telefonul care tace, inutil, asemănat unui motan ce nu prinde şoareci (aşa-i dă el cu poanta, crezând că oferă o surpriză poetică).  Dar sigur nu uit nici de spiriduşii, demonii proprii! Parcă nu am, în cartea „Sâmbătă spre duminică”, poemul „1949”, despre telefon, cum ar veni? Şi iar: de ce nu?
Pentru că acest obiect e atât de frecvent intermediar între oameni, apropiindu-i, din depărtări, dar şi… ţinându-i la distanţă, când e cazul. Eu, liricul naiv, în acel poem am vrut să vorbesc la telefon cu… copilăria mea. Scherzo! Aici revenind, fie şi la telefon, tema de bază a lui Pavese, parţial – a lui Camus (autori pe care îi citesc aici, la Cernăuţi) şi, superbă, a lui Eminescu: Unde eşti copilărie?

Ar fi cazul ca în Cernăuţi să existe ţi strada Vasile Alecsandri. Bardul a fost pe aici. Dar câte alte cazuri „ar fi”… Ceaţă şi ignoranţă…

Plimbare prin părţile oraşului mai necunoscute mie. Arhitectură încântătoare. Formele edificiilor, aplicaţiile ornamentale, statuetele, grilajele cu configuraţii ingenioase. Însă multe clădiri sunt întreţinute de-a dreptul modest.

Afişe ce anunţă o apropiată premieră la teatrul dramatic a „Soacrei cu trei  nurori” de Creangă, apoi turneul actriţei chişinăuiene Marina Lucaci cu un program de lecturi din literatura clasică. Vasilică îmi spunea că, la Chişinău, pleacă într-un turneu solistul de estradă cernăuţean Ion Bobu.

În lipsa mea, Târâţeanu îmi lasă în uşă un bileţel: la ora 23,00, pe lungimea de unde 200, va fi difuzat interviul nostru la radio Kiev pentru România.

27.I.1986

Nici să te fi gândit la aşa ceva, ajungi a fi tu însuţi un emisar al îmbărbătării şi transfuziei de încredere în suflete care, într-o anumită măsură, îţi sunt înrudite. Băieţii constată aproape „frontal” (direct) acest lucru. În context, excepţia e Ştefan Hostiuc. Predispus la confesiuni fortificate asiduu cu osârdia de a-şi clarifica propriile poziţii şi de a emite judecăţi, interesante, despre literatură, despre personalitatea celor ce scriu. Părerea sa de rău că nu i-a reuşit să se aleagă cu vreun compendiu ad hoc din polemicile cu Ilie Zegrea.  Însă cu Arcadie Suceveanu se simţea în largul său.

Şoferul de la redacţia ziarului „Zorile Bucovinei” mă pune la curent cu dorinţa triumviratului de a mă revedea. Mircea Lutic trimite versurile la tipografie. Apar peste câteva zile, la început de februarie.

Stare nedefinită din acest final de sejur cernăuţean. Cu biletul în buzunar spre Chişinău, recapitulez în minte cele trei săptămâni. Productive, instructive, adică necesare. Un bob de lume s-a lipit de alte boabe.

28.I.1986

Pe aici, oamenii oarecum mai sentimentali decât la noi. Noi suntem mai duri, nepărtinitori şi încăpăţânaţi. Nostalgiile ne sunt mai de scurtă durată. E firesc ca un popor mai puţin numeros să fie aricit. Întru conservare şi, concomitent, impulsionare spre lumea mare.

Ospeţie „planificată” la Ştefan Tudoreanu, pedagog din Molodivo, localitate din preajma Cernăuţiului. Eram aşteptaţi, cu veghe, la drum: abia stopă maşina, că poarta mare se deschise. Când am ieşit şi eu, amfitrionul, anticipând prezentările, zice: „Da noi ne cunoaştem”. Într-adevăr, îl recunosc şi eu. Este profesorul bucovinean care, în fiecare an, îşi aduce elevii la Chişinău, în excursie şi, numaidecât, roagă să i se organizeze la US o întâlnire cu literaţii. La una din atare întâlniri am participat şi eu. Pare-se, acum 2 ani. Ştefan concretizează: în 1978. Ce de-a ani la mijloc! Îmi arată fotografiile din album ce au fixat acele momente.

Soţia – ucraineancă „adusă” în albia graiului nostru. Mămăligă, carne de gâscă afumată, colţunaşi pe care amfitrioana ni-i serveşte drept… „specialitate ucraineană”. Două gemene, eleve în clasa a VI-a. Fiica mai mare – căsătorită, face studii în anul 4 la Universitate. Ginerele – student şi el. Comparativ cu oraşele moldave, pe aici nunţile se joacă la vârste precoce.

29.I.1986

Ieri, la Molodivo, Ştefan Tudoreanu ne arata lespezile cărăruşei care duce de la pragul casei spre poartă. „Ştiţi de unde-s? (Spune numele unei străzi din Cernăuţi.) De acolo le-am adus, când pe locul unde stăteau ele au început să asfalteze trotuarul. Pe ele a păşit Eminescu”.  O, da, umbra adolescentului etern generează emoţii. Omul sfinţeşte locul. Poetul şi piatra, şi teiul, şi aerul îl sfinţeşte. Fireşte, poetul de rang eminescian.

Iar astăzi, în piaţa centrală îl întâlnesc pe Şt. Tudoreanu. În Cernăuţi, coincidenţele sunt mai frecvente: arterele principale ale urbei adună lume de pe lume, printre care se află numaidecât şi cineva dintre cunoscuţii tăi. Ştefan îmi transmite un colet cu cărţi pentru Ion Gheorghiţă.

La „Zorile Bucovinei” – aproape pustiu. Miercurea e ziua deplasărilor pe teren şi în redacţie rămân persoane numărate. Simion Gociu stă, cuculean, şi încropeşte nişte rânduri. Ieri a fost în deplasare, la Broscăuţi. Îmi spune despre un preşedinte de soviet sătesc originar din raionul Edineţ. Îmi reproduce câteva vorbe neaoşe ale respectivului, printre care şi zicala: „Lenea odihneşte la umbră, iar sărăcia o apără de muşte”. Sau: „Leneşul începe lucrul cu mare greu, pentru ca să-l lase uşor”.

Intră şoferul, badea Vania. Sus, la telefon, mă solicită Ion Chilaru. La ora 18, vrea să-mi facă cunoştinţă „cu un om foarte interesant”. Oare? Dă Doamne să fie anume aşa.  

O caracteristică intrinsecă aproape tuturor nouă, celor cu taina care ne apără. Cernăuţiul ar putea fi mai discret ca Chişinăul, însă e mai vorbăreţ ca acesta.

După amiază, ajungem la Noua Suliţă. Cu San Sanâci, feciorul său şi cu Ion Chelaru. O agapă aleasă, „de prestigiu”, până la urmă – obişnuită. I. C. se aştepta la mai mult. Amfitrionul – Dumitru al lui Florea Abramciuc. Mă întreabă dacă îl cunosc pe Dumitru al lui Vasile Coval. Au fost colegi de şcoală la Mahala. Iar Coval mi-a fost profesor la jurnalism.

Tragedia cosmonauţilor americani… Pulverizaţi în cosmos…

3.II.1986

Vineri spre dimineaţă am poposit la Chişinău. Drumul periculos: polei, spulber, sau lapoviţă. Pe muchie de accident. Îmi amintesc ce povesteau Crigan şi Tudoreanu despre profesorul de latină de la Universitate. Un coleg de-al lor, ghinionist, după câteva eşecuri la examen, se hotărăşte să-şi viziteze profesorul la domiciliu. Cumpără un buchet enorm de flori. Sună. Profesorul deschide şi, văzând florile, unde face brusc: „Aruncă, aruncă iarba asta, că eu nu am capră! N-am capră, lasă iarba undeva. N-am, n-am capră…” În fine, „jertfa” ghinionistă este salvată de soţia profesorului, care primeşte florile.