UN DIALOG CU FINALUL AMÂNAT...

Din revista "Contrafort",
nr. 11-12, 2012

Cu Aureliu Busuioc am dialogat şi cu alte ocazii, rodul conversaţiilor noastre fiind publicate în presă, dar şi în cărţile subsemnatului „Răspuns şi răspundere” (1989), intitulat „La masa de scris – tu şi restul lumii; poţi iubi lumea sau o poţi urî. Eu o iubesc”; „Spunerea de sine” (1994) – „Să nu mai fie oare scriitorii copii răzgâiaţi ai unei divinităţi?”; „Prezenţa celuilalt” (1997) – „În „libertatea de a trage cu vorba” trebuie să existe o măsură”. Pe la mijlocul lunii mai a anului 2007, discutând de una, de alta cu Aureliu Busuioc – o făceam la telefon sau pe mail, apoi pe skype, alteori îl vizitam acasă  – distinsul coleg zice că, poate, încercăm să scriem o carte dialogică în doi, dat fiind că deja avem oarecare experienţă de a ne întreba/ a răspunde etc. La rându-mi zic – de ce nu? Îmi trebuie un răgaz în care să regizez un chestionar, pe urmă, via internet, să declanşăm ping-pongul întrebare-răspuns, dar într-o stilistă afină eseului, meditaţiei, încercării de a ne dumeri pe îndelete asupra unor probleme ale vieţii şi creaţiei scriitoriceşti, dar nu numai. Astfel că pe 27 mai 2007 primesc prin poşta electronică provocare colegului Aureliu Busuioc:

Aureliu Busuioc şi Leo Butnaru

Aureliu Busuioc. Draga Leo, sunt călare pe un aparat gânditor, vorbeşte cu el. E mai deştept decât stăpânul, aşa că fii atent! Numai inteligentă! Al tău până la Ştefan cel Mare, 3, ap. 74 – A. Busuioc

Leo Butnaru. Ave, Aurelius! Înţeleg ca transmisiunea (ai făcut o şcoală militara de transmisiuni, nu?) ar fi în ordine  (...odată ce am primit mesajul, dar să vedem daca si ăsta, al meu, se duce spre bulevardul Stefan cel Mare...), astfel ca începem, probabil, cât de curând – sau până în seară, sau de mâine, de luni... Iar această probă de... computer (sinonimă, oarecum, cu cele de microfon, la începutul altor dialoguri ale noastre, din secolul... trecut!) ar putea sta drept motto la computerovorbirea pe care o punem la cale sau chiar parte integrantă – prolog – a acesteia. Pentru o mai eficace stilistică a discuţiei, propun să ne trimitem

întrebările-răspunsurile ataşat, mai întâi scriindu-le, cu toate diacriticele, în fişiere. Astfel, nu va mai fi nevoie să revenim cu anti-plivitul, ca si cum – potrivind codiţe, căciuliţe literelor... ştirbite (aici voi pune ghilimele de rigoare) în varianta lor Internet. Aşadar, în aceasta Duminică Mare, să fie intr-un ceas bun!

Aşadar, în anul 1967 veneam, pentru a rămâne, în Chişinău. Hai să admitem că te-am cunoscut, domnule Aureliu Busuioc, acum 40 de ani... Precum i-am cunoscut pe Nicolai Costenco, Bogdan Istru, George Meniuc, Petru Zadnipru, Gheorge Vodă, Alexandru Cosmescu, Paul Mihnea, Vitalie Tulnic, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Victor Teleucă,

      Cel puţin, te văzui aievea, dacă nu ne strânserăm încă mâna. Câteva cuvinte, mai ştiu eu pe unde, s-ar fi putut să schimbăm... Se ţineau cenacluri literare, la Universitate, la ziarul „Tinerimea Moldovei” (unde, de altfel, un timp ai fost redactor-şef), la Biblioteca Naţională... Am fi avut ocazii să ne spunem ceva... Îţi studiam creaţia la Universitate... Însă, cu adevărat, aveam să ne revanşăm pe parcursul a 4 decenii, discutând, aprobând, contestând, persiflând, compătimind... – asta e, viaţa în toate nuanţele ei...

Şi iată-l pe Aureliu Busuioc aproape de 80 de ani, dinamic în spirit, precum îl ştie atâta lume, dar oarecum mai potolit în propulsia fizică, să zic aşa, uşor eufemistic. Scrii roman după roman, părând a fi mai fecund chiar decât în tinereţe... Cum s-ar spune, motricitatea spirituală sui generis a scriitorului ce pare a fi la ora de vârf a creaţiei sale... Dar şi suferinţa, rigiditatea impusă de destin... Sigur, gânduri, meditaţii... Ce ar fi, domnule Aureliu Busuioc, cu ceea ce se numeşte filosofia vieţii omului?... A propriei vieţi... (Persoana întâi a interlocutorului s-o luăm drept cea pluralistă a cititorilor)...

            Aureliu Busuioc. Dragă Leo, cred că  trebuie mai întâi să stabilim regulile jocului. Nu suntem, din fericire!, nici vedete, nici VIP-uri, ca să ne luăm interviuri, suntem doi literaţi care simt nevoia să mai stea de vorbă despre, să zicem, soarta cuvântului scris, eventual şi tipărit, în societatea aceasta nouă, în care ne bălăcim de aproape o cincime de secol.

            Literaţi, scriitori! O categorie de indivizi care azi nu mai dispun de o nişă sigură în lumea ce încearcă a se orienta pe drumuri noi, nişte păsărele, fiecare pe rămurica lui întâmplătoare, cu brânza mioritică sau caşcavalul intelectual în cioc, dar fără solicitare de la sol... (Bineînţeles, dacă facem abstracţie de cei câţiva, care, asumându-şi calitatea de martiri sau bărbaţi ai neamului, au luat calea profitabilă de comis-voiajori ai propriei importanţe...)

            E o lipsă catastrofală de interes pentru carte, iar cauzele acestui fenomen sunt multiple. Prima, aş zice eu, este întoarcerea bumerangului. Prea a minţit cartea timp de cincizeci de ani. Cine-a strigat aiurea o jumătate de veac „Lupul! Lupul!” în zadar aşteaptă să mai fie crezut când apare totuşi în prag nobila fiară! A doua cauză – când societatea devine pe neaşteptate una de consum, cine mai dă pe o carte banii cu care îţi poţi cumpăra chiloţeii sau maieul pentru care, într-un trecut încă memorabil, făceai zile întregi de coadă?! A treia: să răsfoim vrafurile de „cărţi” apărute la zeci de edituri pe spezele autorului sau a unor sponsori la fel de docţi ca şi milogii veleitari. (Să nu le răsfoim? Bine.) Şi, în sfârşit, a patra, şi poate cea mai implicată – televiziunea. Şi aici nu mai comentez...

            Eşti de un optimism feroce când pomeneşti de nişte explicaţii pe care, chipurile, le-ar aştepta cititorii. Care cititori? Acei care mai sunt – nu au nevoie de explicaţii. Cei pe care am dori să-i mai avem trebuie câştigaţi. Dar cum? Crezi tu, Leo, că răspunzând cinstit la întrebarea  cum se face că la aproape optzeci de ani scriu roman după roman, şi anume: scriu aşa ca să-mi câştig bucata de pâine cu care iubita mea ţară a „uitat” să-mi asigure bătrâneţea, crezi tu că un asemenea răspuns banal ne-ar putea aduce cititori în plus?

            Deci hai, ca în tinereţea când ne-am cunoscut, să ne mai facem un pic de cap, făcând  abstracţie de cititori.

            Cam acestea cred eu că trebuie să fie regulile jocului, la care vei adăuga şi tu ce vei crede de cuviinţă. Încolo, cum tot ziceai ceva de „filosofia propriei vieţi”...

Filosofăm?...

L.B. Vom încerca, dat fiind că în timpurile noastre, precum constata Anton Dumitriu, filosofia e „o ţară a tuturor” (sau poate... a nimănui...)... Dar, deocamdată, să trecem peste realitatea că nu mai trebuie să strigăm „Lupul! Lupul!” – el deja ajuns-a chiar în parlament (ca să ne facem, cum zici, puţin de cap şi de... cuvânt).

Chiar îţi poţi câştiga, din scris, bucata de pâine?... Poate doar... bucăţica, mai ştiu eu de ce mărime... Pe de altă parte, ştim prea bine, alţi scriitori de-ai noştri, inclusiv din arealul drept-prutean, nu mai câştigă nici barem fărâmitura, nu că bucăţica sau călcâiul, codrul (de pâine)... De facem au ba abstracţie de ei, oricum nu putem să nu ne întrebăm: şi totuşi, de ce mai scriu literatură atâtea şi atâtea sute, poate că mii de români, dacă 9 din 10 nu pot spera la bucata de pâine, dacă ştiu că nu li se cumpără cartea (de obicei – o dăruiesc!), dacă nu au cititor?... Să mai fi păstrat noţiunea de literatură o magie... nefirească, deja, astăzi? Să mai fi „conservat” ea un suflu din înaltele prospeţimi în uşor amestec cu alifiile cu care se îmbăiau muzele?... La ce speră ei, sutele, miile – la glorie, noroc imprevizibil, ce le-ar aduce venit, Nobel?... Sau e, aşa, o oarecare auto-potolire de orgoliu?... Chiar să nu se poată renunţa la o îndeletnicire... neprofitabilă, precum se dovedeşte a fi literatura?

A..B. Vom încerca să pătrundem în această „ţară a tuturor” fără să atingem politicul...

L.B. Dar, vai! El pe noi nu ne iartă, ne atinge serios...

 A.B. Înţeleg că e greu, e cum ai încerca să traversezi o groapă cu deşeuri radioactive fără să te laşi contaminat... În cazul de faţă, odată numind păstorul legislativului, divulgi şi calitatea de ovine a celor păstoriţi. Nu ţi se pare că e periculos?

L.B. Păi, am zis să nu atingem politicul... Nu răspund, mai rabd vreo câteva clipe...

A.B. În acest caz, poate ne limităm la definiţia figurativă a filosofiei, şi anume: atitudine înţeleaptă faţă de viaţă. Mi se pare un „ce” înţelept. Cum n-ai face-o, cum n-ai drege-o, cum n-ai evita-o sau ignora-o, până la urmă politica oricum se atinge de tine.  

L.B. Presupuneam eu că n-o să scăpăm de ea...

A.B. Şi totuşi, hai să fim neutri pe cât posibil. Să ne facem de cap eliminând din joc cuvântul, pentru că pe cei ce stau la strajă îi interesează nu scăfârliile noastre, ci gândurile şi ideile pe care aceasta le-ar putea emite prin intermediul cuvântului care a fost şi este începutul a toate...

            Te rog, Leo, să nu consideri lamentaţie cele spuse mai înainte referitor la bucata de pâine ce mi/ ni s-a refuzat la bătrâneţe. A fost o simplă constatare a unei realităţi evidente. Nu sunt plângăcios de felul meu, dimpotrivă!

            În primii ani de libertate am scos împreună cu toţi strigăte de bucurie care mi-au înlocuit perfect obiceiul de a plăti bir burţii. Apoi am luat seama că mulţi dintre eroii eliberării pe care i-am aclamat combină fericit uralele şi îndemnurile cu grija unui viitor luminos. La un asemenea „venitor” am început să mă gândesc şi eu, şi cum altceva decât meseria scrisului nu cunoşteam, am început să mut strigătele de pe stradă în rubricile unui ziar.

L.B. Să precizăm: la...

A.B. Nu, nu e nevoie... Imediat o să înţelegi de ce... Aşadar, s-a dovedit a fi, materialiceşte vorbind, prea puţin. Iar când am observat că, pe măsură ce rubricile mele ajungeau tot mai pe înţelesul cititorului, casa colegului, şef al ziarului, creştea nivel cu nivel, mi-am strâns cureaua şi m-am retras în bârlogul meu, la maşina mea de scris. Am scris un roman, după părerea mea – drăguţ, la fel de drăguţi au fost şi cei de la „Soros” care l-au editat şi mi-au permis să nu strâng mai tare centura. Am scris şi al doilea roman, pe care l-a editat „Litera” contra plată.... Apoi l-am întâlnit pe Oleg Bodrug, un om excepţional, un editor născut, nu făcut, care, spre marea mea mirare, a avut, şi mai are, încredere în mine. Am scos împreună două cărţi pentru copii şi trei romane.  Nu ştiu care sunt pagubele editurii, ştiu însă că dispun de minimumul necesar care-mi permite să practic, la nivelul ce-l am, meseria...

          L. B. Auzindu-te vorbind de atâta proză (sunt de acord: bună), parcă aş vrea să zic că Aureliu Busuioc a cam... trădat poezia... Nu, nu a... înşelat-o, ci, cum să zic mai adecvat situaţiei?...

            A. B. Marele maestru al umorului negru (Alecsandri?) nu cred să-şi fi imaginat ce teribilă tempestă va culege din vântuleţul lui: „Românul e născut poet!”

            Îmi place la nebunie uneori să citesc la mica publicitate poezioarele cu care sunt felicitaţi la vreo aniversare părinţii de către copii, copiii de către părinţi, profesorii de către elevi, directorii de către profesori, medicii de către pacienţi şi a. m. d... Moda în sine e, neîndoios,  o tâmpenie, dar pentru rezultate aşi vrea-o perpetuată. Într-o vreme aveam un dosar întreg cu asemenea opuri, dar l-am rătăcit. Regret din suflet pierderea, ar fi fost fără îndoială un best-seller, în orice caz un ghid de căpătâi (şi de copiat!) pentru românii născuţi mai... nepoeţi...

L.B.  Dar, presupun, şi Aureliu Busuioc a început cu poezia? Când?...

            A. B. Cred că ştii ce e vărsatul de vânt: în copilărie treci peste această boală cântând. Dar vai de pielea bietului om molipsit de morbul ei după majorat! Ei bine, cam pe după majorat se nasc şi prosperă grafomanii. Da, noţiunea de literatură are ceva magic, nefiresc, şi anume nefirescul ei atrage virusul creaţiei. Da, perspectiva unui Nobel, a unui Femina, sau, cel puţin, a unei diplome de la prefectură, iată cheagul care strânge rândurile veleitarilor, obligându-i la tot felul de jertfe, inclusiv foamea. Cât despre cei care prezintă câte ceva, aceştia sunt imunii, fie că se numesc contele Tolstoi, fie că poartă numele declasatului Verlaine...

            Am să-ţi spun în taină că am hotărât să mă fac scriitor abia la vârsta de doisprezece ani, când am şterpelit din biblioteca tatei şi am citit o carte care se numea „Nana”. După mai multe discuţii cu prietenii de vârstă şi de joacă, ajunsesem la concluzia că Zola n-a spus tot.

            Eram, adică, imun....   

            L. B. Mda, doisprezece ani... Cam târziu veni grava decizie, dar – asta e, aşa a fost...  Ar reieşi că referinţa (nu şi... reverenţa etc.) la Zola trebuie să ne facă a crede că ai demarat (de, limbajul tehnicizat al epocii...) cu proză, pentru a-ţi pierde... imunitatea?

A. B. Dimpotrivă! Ca să mi-o câştig! Aveam aproape patruzeci când m-am băgat la proză! Abia după ce mă împăcasem cu Zola...

            Dar nu despre mine şi poezia mea e vorba. Când, la începutul anilor cincizeci, am fost luat pe sus din ţară şi strămutat în urss, unde mă născusem, am dat de un mediu atât de străin, încât am fost nevoit s-o iau de la început, atât cu limba (care-o deprinsesem de mic aici şi care nu mai exista!), cât, şi mai ales, cu poezia pe care-o ştiam atât de bine din ţară şi în care începusem să gângăvesc şi eu. Cum aşi fi putut continua cu imitaţia (e aproape obligatorie! În prima tinereţe!) a unui Arghezi, Blaga sau Minulescu, unde nici Eminescu nu era cunoscut, unde şi un viers de Alecsandri putea fi considerat subversiv, unde domina  „…eu trec prin Piaţa Roşie măreaţă// Şi pasul fără voie-i cadenţat”, sau „Cuvinte calde, minunate sânt, Care-nseamnă dragoste, voinţă, Stalin  este singurul cuvânt, Care-nseamnă drum spre biruinţă...„?

            L.B. Hai să amintesc şi eu ce învăţasem la şcoală – Doamne fereşte şi păzeşte! – „O fată frumoasă cu ochii ca mura,/ Cu părul legat în casâncă, / Lucrează la noi în colhozul „Miciurin” / Cu diplomă de la Lâsenko”.  Ar reieşi că ţi-am întors datoria de... antipoezie, în genere – antiverb!

            A. B. De acord... Deşi adesea sunt maliţios şi cu mine însumi, n-am să-ţi ofer mostre din ce am scris la începuturi, aici, ar însemna să râzi până la finalul acestui dialog. Dar repet: nu despre mine vreau să vorbim.

            Ai observat, desigur, cât de sobre, cât de expresive şi plastice sunt versurile poeţilor începători (a celor talentaţi, N.B!) veniţi din mediul rural, din familii de plugari. Am o teorie a mea în această privinţă: copilăria lor n-a fost contaminată de „căţeluşi cu părul creţ” şi alte dulcegării  ca „şoricei, gândăcei” şi alte jivine care fac deliciul micilor orăşeni. Plugarul nu se topeşte de dragul şoriceilor, el îi striveşte, la fel fac copiii lui. Fluturaşul nu e întruchiparea unui vis duios, el depune ouă din care nasc omizi, deci trebuie nimicit. Dulcegăriile de salon şi aiurelile pentru albume parfumate sunt apanajul veleitarilor orăşeni. Ai lucrat şi în presă: mulţi grafomani veniţi de la coarnele plugului ţi-au amărât existenţa?

L.B. Ce să mai vorbim! Trebuia să răspund – obligatoriu, cu decizie-impunere de la comsomolul-mahăr al „Tinerimii...” – să răspund, anual, la peste 1 000 de scrisori stupide, în care se făceau tentative de asaltare a Parnasului..

A.B. Şi totuşi, influenţa urbei nu cedează cu una cu două, citesc cu stupoare şi durere în zilele noastre „poeziile” selectate din poşta redacţiei şi tipărite pe paginile unui săptămânal (fost al US din Moldova!). Răsfoiesc cu  sentimente contradictorii  placheta unei moldovence apărută la o editură din Bucureşti, şi nu ştiu: e un deserviciu conştient făcut poeziei noastre, sau indiferenţă?

L. B. Poate că ar trebui să-ţi mai reduci raţia de atare lecturi?... 

            A. B. Voi încerca... Dar aici, cred eu, e momentul să ne concentrăm asupra unei teme acute.

            Breasla poeţilor nu suferă de ceea ce s-ar putea numi „solidaritate corporativă”. Îţi poţi imagina o grevă generală a poeţilor?  Mâncărimea totală şi neînghiţirea reciprocă sunt două din trăsăturile caracteristice ale acestei bresle şi, îndrăznesc să afirm – două din „adaosurile alimentare” care stimulează evident dezvoltarea gingaşului produs – poezia. 

            Ei bine, multe cronici citeşti tu la imensul produs finit al barzilor noştri? Doar pe ici-acolo câte un „laudatio” la adresa unui coleg de grupuleţ, sau cate vreo anatemă a „păşuniştilor” către „postmodernişti” şi invers, în rest – dacă facem abstracţie de scuipăturile din coridoare, nimic. Ca şi cum ne-am afla în faţa unei întinderi calme, nici de zefiri tulburate.

Unde în altă parte decât la noi stă critica literară cu botul pe labe în aşteptarea unui ciolan sigur, cum ar fi prefeţele-reclame la orice nouă apariţie editorială, indiferent de valoarea (mai cu seamă nonvaloarea) opului? Motivul acestui fenomen e simplu: mediul creat e de natură să stingă orice încercare de a informa/ câştiga opinia publică. Puţinele, foarte puţinele încercări de a spune lucrurilor pe nume nasc în replică argumente de tipul „e părerea unui fost kagebist”, a unui „activist comunist”.

Aşa e că ai şi tu ce spune despre lupta de idei, despre polemică în rândurile breslei noastre? Şi despre faptul că opinia publică astfel formată e şi ea cauza lipsei de cititori?

L.B. Voi căuta să fiu laconic: breasla, hai să zicem „a noastră”, la nivel de USM, nu mă interesează. Uniunea Scriitorilor poate fi ceva doar cu statut de sindicat, nu de instanţă axiologică. Ea demult nu mai deţine... tereziile valorice, pe care i le înmânase, solemn-ameninţător, realismul socialist, partidul-unic-şi-buldog; terezii care arătau cum că ar fi grea, gravidă, cu pondere, apăsătoare de sensuri şi mari înălţimi producţiunea rizibilă a unor barzi care, slavă Domnului, nu ne mai zgârie nu atât auzul, cât demnitatea. Cu toate că se fac tentative de a-i readuce pe unii în atenţia publică şi cea a pionierilor anacronici ai PCRM-ului, în mod special, însă atenţia democratizării şi libertăţii de cuvânt – chiar şi atât cât există în Interriverania, – nu se transformă şi în admiraţie, aplauze, urale. E un provizorat al confuziilor. Baloanele falselor glorii s-au cam spart, de unde şi tărăboiul mahalagistic pe care îl ridică unii că, vezi, lume,lume! dânşii nu mai sunt băgaţi în seamă de revistele „Contrafort, „Sud-Est cultural”, „Semn”, ca să nu mai vorbim de „România literară”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Observatorul cultural” etc.! În deplină măsură şi efectiv complet, care apărea(u) în registrele oficiale, inclusiv, bineînţeles, cele ale USM, de acum 15-20 ani. Apoi, dragă domn Aureliu Busuioc, nu-(ţi) permite să-ţi căşuneze necazuri opusculul unei moldovence apărut la vreo fitece editură dâmboviţeană. Nu e bai, dacă e democraţie şi libertatea cuvântului. Lucrurile, şi sub aspect valoric, se vor aşeza. Nu chiar oarecine, zis condeier basarabean, poate intra în atenţia unor critici ca Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Aurel Sasu, Marin Mincu, Ion Simuţ,  Dan-Silviu Boierescu, sau a mai tânărului Bogdan Creţu, să zicem. Chiar deloc nu pot intra, nu că barem să fie criticat (aspru, desfiinţat!), oarecinele. Pur şi simplu, atare specimene condeierice sau, ziceam în altă parte, pixeriste nici nu sunt citite, se face abstracţie de existenţa lor. În timp ce, o ştii prea bine, o cohortă de autori pruto-nistreni de diferite vârste, dar cu toţii valoroşi, au intrat în atenţia criticii literare principiale panromneşti. Astfel că propun să reglăm uşor regulile jocului: nu ne vom referi la grafomani, neputincioşi în ale literaturii, inşi de ocazie primiţi ca membri ai USM, pentru că sunt foarte mulţi de aceştia. Nu le vom pretinde nimic, nici chiar în virtutea iluzoriului drept al breslei. Astăzi, cred eu, fiece scriitor poate conta doar pe sine. Fără să-şi amestece borcanele cu cele ale colectivităţii condieriice. Colectivitatea contează, poate, la nivel de sindicat, cum e deja, cu adevărat, în cadrul Uniunii Scriitorilor din România, cu care, cu părere de rău, USM nu se poate compara nici într-un caz. Relativitatea ce domină în toate în blocul de pe strada 31 august 98 e una proverbială, de poveste! Am impresia că acolo a revenit o stare de brejnevism înveterat, o lipsă de perspicacitate, o a-contemporaneitate crasă. Crezi că greşesc?

A. B. Brejnevismul, un stalinism uşor fardat, a luat în anii de la urmă în lumea noastră literară dimensiuni neaşteptate. Valoarea reală a unui scriitor, am să spun o mare banalitate, este decretată  în ultimă instanţă de către Timp. În stil retro. Timpul nu poate fi înşelat.

            Dar sunt unii care (din motive ce le voi numi mai la vale) nu au timp să aştepte verdictul Timpului. Intraţi în lumea nouă a totalitarismului (parcă!) pus cu botul pe labe, e firesc să oferi cititorului o altă ierarhie în lumea literelor. Şi se găsesc de urgenţă doi-trei care apucă primii prăjina şi luând un confrate mai puţin angajat în trecut, fireşte unul talentat! – încep să-l perie de-i merg fulgii (paralel, fireşte, şi pe ei periindu-se!), încep să-i descopere calităţi nebănuite mai înainte, într-un cuvânt pun temelia unui cult al personalităţii nemaipomenit. Îi închini un ziar care numai cu el se ocupă, îl târăşti la şezători şi mitinguri, îl copleşeşti cu premii şi osanale. Iar dacă insul ales e mai slab de înger, începe, la rândul său să împartă lauri şi excomunicări, să facă adică ceea pe ce conta gaşca!

Iată-ne, deci, cu un nou Mesia şi persoanele care îl însoţesc, restul – acei ce nu ţin de gaşcă, (în opinia marelui public) fiind doar substratul pe care înfloreşte pomul ales şi lăstarii din preajmă!

Îţi imaginezi, Leo, o Germanie în care un Gunter Grass, încă în viaţă, ar admite să pozeze în rol de Christ, împărţitor de laude şi bice, sau un public cititor hipnotizat să se prosterneze în faţa monumentului viu al marelui prozator?

La noi se poate aşa ceva.

La noi se poate orice.

Pentru că la noi lumea a fost învăţată să nu spună lucrurilor pe nume. Şi nu spune.

Iar dacă ar vrea s-o facă, ar face-o – cum?

Câte săptămânale, câte reviste literare avem? Şi cu ce tiraje?

L. B. Îndrăznesc să mă prenumăr printre cititorii atenţi ai nemţilor... Unul din puţinele noroace care mi-au fost date pe când am intrat la arida facultate de şcoală superioară sovietică a fost să mai prind, deschisă, (şi) secţia de literatură română a celebrii, cândva, librării „Meridiane” din Chişinău. Să ne amintim că, din întreg... lagărul socialist... literar, în 1968 a fost închisă doar (cota-)partea românească... Nu voi insista, deoarece absurditatea acelei situaţii, ca disoluţie naţională şi intelectuală, motivele, protagoniştii-demolatori sau ciocli – par a fi cunoscute, au mai fost invocate, vehiculate. Unele ecouri ale inter-războiului rece româno-român se mai simt şi astăzi, nu? Vreau însă să spun că, pe atunci, în acea secţie românească eu procurasem mai multe cărţi ale autorilor germani care, recunosc, pentru mine, ţărănaşul de ieri, poposit de la ţară în oraş ca într-o... ţară străină, mi se păruseră... „monstruos” de altfel, şi de interesante! Cred că unele file din ele m-au susţinut în formula scrisului pe care o abordasem şi cu care am debutat editorial, pentru a-i rămâne fidel. Fireşte, în concordanţă cu rigorile experienţei, studiului, vârstei, achiziţiilor profesionale ce aveau să vină. La unii din poeţii germani găsisem mai multe modele de perpetuă... contemporaneitate estetică sau – o necurmată propulsie spre contemporaneizare. Graţie (şi) lor aveam să mă apropii de fenomenologia avangardismului. Asta, pe când aici, la Chişinău, aşa-zisa poezie, în mare parte, era foarte... la zi (şi la... zid! îmi vine să accentuez). Prin urmare, din scrisul multor barzi basarabeni (socialişti) ai acelor vremi nu se poate alege nici strop de... contemporaneitate pentru începutul secolului XXI. Nu mai interesează. Nu mai contează. Acele texte, cu care obţinuseră ei până şi stelele de erou al muncii secerii şi ciocanului, nu rezistă criteriilor axiologice deschise, nearanjate „de sus” sau de ceva mai jos – academie, adică. Pe când, spuneam, poemele nemţilor pe care i-am citit atunci sunt perfect valabile şi astăzi, în imprevizibilul, uneori mofturosul postmodernism, în timpurile Internauticii (şi... alegerilor/ alergiilor locale din R.M., iar îmi vine să zic, deoarece, la acest moment, suntem în ziua de 1 iunie 2007 – a copiilor şi, poate, a căderii în mintea lor... Ca să nu mai vorbim de foarte culţii, inteligenţii candidaţi la funcţia de primar al Chişinăului şi celorlalte localităţi atât de... cititoare... Doamne, iartă...).

 Dar să dau câteva nume din cei care mi-au „meditat” instruirea literară de aspirant într-ale scrisului sinonim cu literatura: sigur că-ţi aminteşti de superba colecţie „Poesis” a Editurii pentru Literatură Universală, bucureştene, fireşte (de dincolo de Globul... Moldovei...), în care, la acel „moment”, adică în anii 1966–1967, apăruseră şi volumele lui Georg Trakl, tradus de Petre Stoica, Bertolt Brecht, „românizat” de Nina Cassian, Paul Celan, care debutase, la Cernăuţi, în româneşte, dar, mai apoi, scriind nemţeşte (trad. de Petre Solomon) şi, incontestabil, în afara acestei serii, dar la aceeaşi editură, volumul relativ amplu (aproape 400 de pagini) de versuri ale lui Rainer Maria Rilke. De asemenea în mod special, ţin să invoc şi cele două volume antologice „De la Stefan George la Enzenseberger”, ce includeau textele a peste 80 de autori de limbă germană; autori foarte mari, mari şi importanţi, alţii atinşi, incontestabil, de geniu.  Bineînţeles, îmi zic, în ce priveşte întrebarea, nu-mi imaginez pe cineva din ei să pozeze în gemenele-dioscur al vreunui celest. Şi tot aici, iar revin şi zic: probabil, cea mai bună definiţie, ea – şi soluţie, a dat-o Eugen Lungu într-o polemică în care a fost atras involuntar: dragi colegi, spunea, nu e vorba decât de o lume paralelă, cu felul ei de a se mişca (şi a stopa!), astfel că nu are rost să-i studiem mecanismele. Ele sunt la vedere – rudimentare, otrăvitoare, agresive etc. Dumnezeu cu ea, cu cea  paralelă...

În ce priveşte presa literară, ar fi ea, totuşi, ceva şi pe la noi. Eu unul ţin la revistele „Contrafort” „Sud-Est”, „Semn”. Exigenţele lor ideatice şi stilistice sunt cu totul altele decât cela vehiculate, reciproc-admirativ, în lumea paralelă. Şi-apoi cine îl împiedică pe un autor din stânga Prutului să publice în cele mai bune reviste literare din dreapta râului care sperăm să nu devină apa sâmbetei?

Iar referitor la tiraje... uite, aici nu mai e vina scriitorului, cât a mulţimii (pe alocuri – gloatei sadea) care nu devine nicidecum cititoare. Unii inşi, de atâta necitit, au ajuns să confunde literele cu... cifrele! De altfel, ca şi destui „politicieni” fonfi, agramaţi, neînclinaţi spre fila cărţii. Astăzi ne dăm seama că foarte delicat fusese Cantemir, când cuteză să spună că moldoveanul (pe atunci, românul – mai apoi) ar fi leneş la carte. Realitatea e mult mai tristă, până la dramatic: societatea noastră e bântuită de incultura agresivă, suficientă sieşi, urând prin slogane de genul: „E deştept, prostul dracului!” Dar crezi, oare, că, pe timpul lui Ion Barbu, George Bacovia, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Emil Cioran, Fundoianu, Luca (Gherasim) etc. publicaţiile literare aveau tiraje fabuloase?...

Literatura nu o fac cititorii... Aceasta o ştiu scriitorii valoroşi şi care ţin la valoare. O spunea cineva: Mai bine să scrii pentru sine şi să pierzi cititorul, decât să scrii pentru cititor şi să te pierzi pe tine. Parcă nu ştim care a fost ghinionul celor cu stea de erou al muncii secero-ciocăniste în piept?... S-au pierdut pe sine. Dar, poate, nici nu aveau ce pierde. Însă ne-au dus la pierzanie şi pe noi toţi, pentru că dânşii totdeauna au avut pâinea şi cuţitul. Plus la toate, domnule Busuioc, eşti unul din poeţii şi prozatorii care au fost şi sunt citiţi. Ai fost şi filmat, şi jucat pe scenele teatrelor. Adică, precum ziceam mai sus, eşti dintre cei care au perpetuă contemporaneitate în verb... Dar, în genere, ce ar însemna contemporaneitatea prutonistreană, literară sau extra-literară?

(Aici au intervenit mai multe motive de a abandona dialogul, cu promisiunea mutuală să revenim la el. Aureliu Busuioc fusese prins – şi era bine! – de alte texte literare pe care le-a şi scris şi le-a publicat în perioada anilor 2002-2012. Starea sănătăţii i se deteriora implacabil, în special îi scădea vederea, domnia sa nemaiputând distinge literele de pe ecranul calculatorului decât cu o lupă. Pe 26 octombrie 2008 ne-a invitat, pe câţiva colegi mai tineri la care ţinea, la o agapă destinsă şi distinsă ce jalona cei 80 de ani împliniţi de domnia sa, Aureliu Busuioc. Încolo… evenimente tot mai triste, decesul doamne Tanţi Busuioc… Nu a mai fost cazul, nici timpul să revenim la dialogul început pe 27 mai 2007, de Duminica Mare, ultimele rânduri din care le scriam pe 1 iunie a aceluiaşi an….)