vineri, 9 februarie 2018

UN POET, O CARTE, UN POEM / 5

 

omul albastru

își bea porția de vodcă
la ismail
cui să se plângă el
de singurătate

uite cum trece iar
omul albastru,
ăsta cine-o
mai fi?chelnerița dădea
muștele
afară
cu un prosop
„ce să vă mai aduc?”

auzi și tu clapele pianului...

ce dacă ceașca-i
murdară de ruj?

lasă, nu mai plânge.






joi, 8 februarie 2018

UN POET, O CARTE, UN POEM / 4

TRANSCRIERI DE IARNĂ

(6)

Piezișe ploi
în sferele lui vineri
îmbătrânim de parcă
am fi tineri

Intrăm în lucruri
ca mai înainte –
aceste convenabile
morminte

când lunecăm așa
în lung convoi
trăgând o paranteză
după noi

miercuri, 7 februarie 2018

UN POET, O CARTE, UN POEM / 3

Din nou?

Vreau să-ți spun că într-o zi vei merge din nou după frezii
și că vei regăsi laptele tău sfânt
și că vei cumpăra din nou verighete de la bijutier.
Te vei zbengui pe miriștea soarelui
învățând încet adierile Domnului
ca înainte de a muri.
Vreau să-ți spun că într-o zi vei reaprinde focurile
să fim văzuți de idei aici pe pământul făgăduit
și că vei îngenunchea în oul dintâi
și că vei bate cu speranța în porțile sfinte
ca să eliberăm din captivitatea lor îngerii
lapidați de păcatele și lăcomia barbarilor.
Și mai vreau să adaug
că toate acestea sunt amăgirile poetului trecut de optzeci de ani
care vrea să-și păstreze calmul.


luni, 5 februarie 2018

CĂDEREA PE GÂNDURI



O invitație

Pe când, student, eram bătător de cartier – cu pasul, dar și cu pumnul (uneori)... Pe atunci, în Chișinăul plurinațional, a fi bătător de cartier intra ca și cum în regula jocului și mai că, maică! în subtextele sau printre rândurile constituției Uniunii Sovietice și, implicit, celei obediente a RSS Moldovenești, ceea ce era tot un drac, precum se spune în Moldova Estică (pentru că mai este!); ce intra adică în constituții, dar și în lipsa de constituție a internaționalismului proletar; pe când eram student, cartiere colindam, cu veghea neadormită recitând răspicat, autoritar, din Eminescu. „Fiind băiet păduri cutreieram”, pentru ca să audă și să țină cont de prezența mea „reprezentanții” pluri-minorităților (inter)național(ist)e ale Chișinăului – atenție! Trece indigenul ușor naționalist, adică ușor nemulțumit de starea de fapt, adică – la drept vorbind – de puterea sovietică cu KGB-ul ei cu tot; pe când, student, simțeam cum emigrează țărănașul din mine, în locul lui reinstalându-mă tot eu (…imigrantul în propria românime!), incertul, dar cel necesar de a fi altul, pentru ca Chișinăul și el să devină altul, Chișinăul în care declamam răspicat: „Fiind băiet, păduri cutreieram”, în timp ce mă depărtam de păduri, de sat – încă nesimțind durerea…                        
Azi, la peste câteva decenii de când eram bătător și colindător de cartier, vă invit pur și simplu la Chișinău, în una din capitalele celor două state (încă dezunite…) ale României.
[Uf…  (mai) trăiască uniunea europeană…]

Căderea pe gânduri

Încă din pampers și din alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului, filosoful clamoros, ritos retoric,  își înspăimântă atât de tare interlocutorul (adică pe mine), încât nu-mi ia vorba din gură, ci încă din creier mi-o ia, de cum aceasta abia prinde a se zămisli!
Apoi interlocutorul meu cade din nou pe gânduri și eu din nou îi strig disperat: „Ridică-te, domnule filosof! Dumneata ai căzut pe gânduri, cum ar veni, însă, – pe gândurile mele…” –  și toate astea, recunosc, nu mi se par decât niște demente idei avangardist-postmoderne aventuroase, în timp ce acrobatul, emițătorul lor nu e protejat decât de plasa de cuvinte care exprimă (adevărul) chiar aceste idei (și totuși, gândindu-mă ce onorabil era să fi fost negru în... filosofie, un fel de picolo al lui Pico della Mirandola, care nu ar fi exclus să cadă și el pe gânduri – adică pe gândurile mele…).

Doar cu nimic

Cel ce nu numără nimic, dar absolut nimic, însă fiind El Acel ce va face totalul absolut.
Dacă ar număra și El, parcă s-ar face mai frig – de frică – în inimile celor numărați, în atmosfera pământului, sub scoarța pădurilor.
Cel ce știe perfect a număra nu numără defel, chiar dacă odată și odată chiar El va trage linia totalului absolut ca scop în numele căruia sunt jertfiți (alții) toți și unicul scop care nu scuză nici mijloacele și nici mijlocitorii, inclusiv autorii, inclusiv cititorii care jinduiesc de-a valma viitorul, viitorul, viitorul, sacrificându-se în numele propriei, imanentei sacrificări ultime sau, poate, sacrificați în numele sacrificării în presupusa eternitate – cea contemporană atât cu începutul începuturilor, cât și cu sfârșitul sfârșiturilor, după care rămâne contemporană doar cu sine, doar cu nimic…

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

URSS ȘI LIMBA LATINĂ




Crochiu din verile de la Văratec
Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...
La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.
La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)
Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...
Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.
Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.
Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.
Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.
La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.
La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.
După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.
Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.
Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

sâmbătă, 23 decembrie 2017

UN POET - FOARTE BUN! - DIN SIBERIA DE ACUM UN SECOL





Traducere de Leo BUTNARU


CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăș ca o bandă frontală!
Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meșteșugit cu mărgele albe, sinilii și negre;

Mă voi lipi de tine ca un șorț din crepdeșin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ți-l încingem;

La șorțul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,
când tu atingi grăbită pânza iurtei,
îndepărtându-te cu pași ușori și repezi, –
Fă-mă breloc zângănitor la șorțul tău!

II

Ție – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îți doresc coapsele,
Cum aș mai zbura întru-ntâmpinarea ta
Și cu acest braț încordat să te cuprind și să te sărut, să te tot sărut…
Te-aș înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,
Ca o plasă cu clopoței de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –
Te-aș înconjura cu dragostea și fericirea.

(1921)


NEOLITIC

(epoca pietrei șlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…
       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleștele disperării
Îmi strivește tâmplele.
Nu văd dimineața înflăcăratelor sultănele
Și nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,
Rămâne fidel zăvorul ruginit.
Viețile în neolitic sunt triste
În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos
Și, înclinându-mă, sărut în negre ovale
Un chip lat și fălcos.

Să uităm sulițele de piatră
Și fumul focurilor de rugă ce înălțați.
Noaptea, în peșteri, încântate gemete de muieri
Și plânsetul copiilor speriați.

Acum holbați orbitele coșmarești,
Căscând gurile știrbe, jimbate,
Însă nopțile, știu, voi visați
Bucăți de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu vă sunt ultimul semănat.
Dimineața avară, în pirostii, din munți
Adună opalul mort, împrăștiat.

(1921)

luni, 18 decembrie 2017

POEME DE FEDERICO GARCIA LORCA




Girueta

Vântule de miazăzi,
smolit, fierbinte,
tu îmi cuprinzi trupul,
aducându-mi semințe de
priviri luminoase  
frăgezite de sucul
portocalelor în pârg.

Se-mbujorează luna
și plâng
plopii captivi,
însă tu vii prea târziu!
Eu deja am înfășurat sulul cântului,
punându-l în scrin!

În lipsa vântului,
ascultă-mă!, –
rotește-te, inimă,
rotește-te, inimă.

Rece văzduh de nord,
albă ursoaică a vântului!
Aduci peste trupul meu
tremurătoare aurore
boreale,
cu pelerinele de spectre
ale invizibililor căpitani,
și râzi dezlănțuit
de Alighieri Dante.
O, polizor al stelelor!
Însă tu vii
prea târziu.
Scrinul meu e năpădit de mucegai
și am pierdut cheia lui.

În lipsa vântului,
ascultă-mă!, –
rotește-te, inimă,
rotește-te, inimă.

Brizele, piticii și vânturile
ce bat de nicăieri.
Gâzele din trandafirii
cu petale piramidale.
Alizeele rătăcite
printre copacii brumați,
flaute în furtună,
lăsați-mă!
Lanțuri grele îmi apasă
memoria
și captivă e pasărea care
cu triluri înfrumusețează
amurgul.

Ceea ce pleacă e de neîntors,
lumea știe asta,
și printre mulțimea vânturilor clare
este inutil să te plângi.
Nu e așa, plopule, maestru al brizelor?
Este inutil să te plângi!

În lipsa vântului,
ascultă-mă!, –
rotește-te, inimă,
rotește-te, inimă.

VII.1920,
Fuente Vaqueros, Granada