De-ar fi avut
copiii posibilitatea să-și aleagă părinții, mulți maturi ar fi rămas șomeri. Ar
fi existat, probabil, un fel de bursă a părinților, cu interviuri, probe de
răbdare și examene de joacă. Unii ar fi fost respinși din start pentru lipsă de
imaginație, alții pentru exces de morală, iar cei mai mulți pentru că nu știau
să asculte.
Copiii nu i-ar fi
ales pe cei care știu să dea ordine, ci pe cei care știu să stea pe covor. Nu
pe cei care vorbesc mult, ci pe cei care pot tăcea împreună cu ei. Ar fi cerut
părinți care știu să repare jucării, dar mai ales povești, care nu se sperie de
întrebări și nu se supără când pierd la „de-a v-ați ascunselea”.
Într-o astfel de
lume, mulți adulți ar fi rămas fără slujbă nu pentru că ar fi fost răi, ci pentru
că ar fi fost prea ocupați să fie importanți. Iar copiii, angajatori exigenți,
ar fi ales nu competența, ci inima.
Poate de aceea
viața nu le dă copiilor dreptul de a-și alege părinții: prea puțini maturi ar
trece proba copilăriei.
%20pagini-images-0.jpg)
-images-0.jpg)
