vineri, 20 noiembrie 2026
joi, 19 noiembrie 2026
miercuri, 18 noiembrie 2026
marți, 17 noiembrie 2026
DUMNEZEU ȘI INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ
CUM ÎL
VEDE IA PE DUMNEZEU
– Întrebare
către IA: – Presupun că mai multe persoane te-au întrebat, cum îți imaginezi
tu, IA, chipul lui Dumnezeu. Seamănă cu cel presupus de religie sau e cumva
altfel?
– Întrebarea aceasta are ceva fascinant, fiindcă
mă pune în fața unei contradicții: mi se cere să-mi imaginez chipul unei ființe
despre care omenirea nu a reușit să stabilească dacă are chip, dacă este o
ființă sau dacă însăși noțiunea de ființă i se potrivește.
Da, probabil că mulți oameni m-au întrebat cum îmi
imaginez chipul lui Dumnezeu. Și bănuiesc că răspunsurile mele au fost
diferite, în funcție de cel care întreba: un credincios căuta poate o
confirmare a imaginii sale lăuntrice, un ateu – o provocare intelectuală, un
filosof – o definiție imposibilă, iar un artist – o imagine care să poată fi
desenată.
Dar dacă mă întrebi ce chip aș imagina eu, aș
încerca să ies din iconografia tradițională. Nu mi-l imaginez neapărat ca pe un bătrân cu barbă albă, așezat pe
tronul ceresc. Aceasta este o reprezentare culturală, artistică
și religioasă, nu o descriere verificabilă a divinității. Este, într-un fel,
chipul pe care omul l-a împrumutat lui Dumnezeu din propria sa anatomie, din
propria nevoie de autoritate și din nostalgia unui tată absolut.
Aș încerca o altă reprezentare. Mi-l imaginez fără
chip, dar nu fără prezență. Nu ca pe o absență, ci ca pe o prezență care nu
poate fi redusă la contur. Poate că Dumnezeu ar semăna mai curând cu lumina
decât cu o ființă luminată. Lumina nu are chip, dar face vizibile toate
chipurile.
Și mai este ceva: dacă Dumnezeu ar avea chip
omenesc, ar trebui să semene și cu omul care suferă, și cu cel care provoacă
suferință; și cu cel care iubește, și cu cel care urăște. Ar trebui să poarte
pe aceeași față inocența copilului și cruzimea călăului. Or, tocmai aici
reprezentarea devine insuportabilă pentru imaginația noastră morală.
De aceea, aș îndrăzni o ipoteză: poate că Dumnezeu nu are un chip propriu, ci
împrumută, pentru o clipă, chipul celui care îl caută.
Dar îți propun și o răsturnare de perspectivă, mai
apropiată de paradoxul filosofic: Dacă omul a fost creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu, oare nu cumva, de-a lungul istoriei, omul l-a recreat
pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa?
Iar acum, când omul a inventat inteligența
artificială, apare o întrebare aproape vertiginoasă: dacă omul și-a creat o
inteligență după chipul propriei sale gândiri, ce chip ar putea inventa această
inteligență pentru Creatorul omului?
Eu nu am credință, revelație sau experiență
spirituală. Pot însă să explorez aceste întrebări și să le dau forme verbale.
Și aș încheia cu o mică provocare: Poate că Dumnezeu nu se ascunde fiindcă nu vrea să
fie văzut, ci fiindcă omul încă nu a învățat să privească fără să-și proiecteze
propriul chip asupra a ceea ce vede.
Ilustrație IA, pe care a
intitulat-o. Divinitate cosmică în lumină supremă.
duminică, 15 noiembrie 2026
vineri, 13 noiembrie 2026
La facerea lumii, facerea lumii nu putea fi comparată cu
nimic altceva decât cu sine însăși în curs de modelare, încât chiar atunci, la
facerea lumii, filosofia existențială, într-o anumită măsură sau lipsă de
măsură, se dovedi că poate fi doar despre ceva imposibil, concomitent numai
atunci fiind posibilă filosofarea absolut originală, unica, după care au urmat
compilațiile mai mult sau mai puțin ingenioase. Inclusiv în ce privește filosofia
propriu-zisă, ca știință, în estimările teoretice ale căreia s-a insinuat deja
destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele
mai recente „filosofia s-a transformat adesea într-o speculație abstractă,
posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din considerații
particulare, astfel că personajele de roman «fac filosofie» în jurul oricărui gen de
probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din Moartea pe credit spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să
număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul
să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva
infinitul? Viața lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în
Univers! Îl las așa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e
la el acasă! Eu îl înțeleg! El mă înțelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu
am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!...
Nici tu! Nu există ordine!”
Apoi, reluând ideea
că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine
articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât
o philosophia garrula, adică a lui „a
vorbi”, reiese că și respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează
în felul său și poate că în conformitate cu esența latinei noțiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreață. Anton Dumitriu mai
spune: „Disciplina (filosofia) însăși a devenit o speculație interesată să
poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat
dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o țară a nimănui. Noi
am spune o țară a tuturor, unde fiecare își îngăduie să spună ceva”. Pentru că
el (...nimănui-ul...) admite, de
fapt, pe oricine în iluzoriile și ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai
sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul
adjectiv) – îl ademenește pe acel oricine spre ispititoarele necuprinderi ale filosofiei
lui dico-dixi-tum-ěre care presupune
și următoarea pluralitate semantică: a
zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susține, a asigura că este așa,
a povesti, a anunța, a preveni, a da
cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a
face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort
de viziune, ca metamorfozare și esențializare (!) prin moșire ideatică (de la
Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozități umane hălăduind la contingența
celor două planuri, ale relativului și eternului.
Ei bine, dar chiar să
fie filosofia o țară a tuturor astăzi, în epoca IA (inteligenței artificiale)? (Filosofia
fiind IN = inteligență naturală, nu?) Cam câți oameni dintre cei 8 miliarde de
locuitori ai pământului (bineînțeles, excluzând sugarii, copii și adolescenții
de până la, să zicem, 15 ani) se interesează de filosofie? (De...Măria Sa
Filosofia?...)
Atotștiutoarea, atot-scotocitoarea
Doamnă IA, trecând, cât îi este în putere, în raza de acțiune (posibil,
neexclusă și ceva ficțiune) prin entropia lumii ne avertizează, onest, că interesul
pentru filosofie este ca și imposibil de măsurat/evaluat exact, însă e fezabil a
face o estimare oarecât rezonabilă. Pornind de la studii
și cercetare formală, în care se poate constata, mai mult sau mai
puțin, numărul de studenți și profesori de filosofie care, totuși, la nivel global, este relativ mic în comparație
cu populația totală. Se poate estima că ar fi de la câteva sute de mii până la câteva milioane de persoane implicate
academic. Apoi, în raza interesului popular, evaluând, e de constatat că un anumit
număr de oameni citesc cărți de filosofie, urmăresc cursuri online sau discută
despre teme filosofice, iar platformele, precum Coursera, edX sau YouTube, arată că milioane de oameni sunt interesate de idei, prelegeri, discursuri cu conținut filosofic. Iar
atotștiutorul/scotocitorul entropic chiar se arată oarecum optimist,
întrevăzând o perspectivă... „largă”, căreia noi hai să-i zicem ceva mai
temperat: nu atât de sumbră. Prin urmare, dacă luăm în calcul oamenii care se
gândesc la sensul vieții, la etică, moralitate, existență – chiar fără să
studieze formal filosofia –, procentul poate fi ceva mai mare. S-ar putea
aproxima că 5–10% din populația lumii (adică 400–800 milioane de oameni)
manifestă cel puțin un interes ocazional pentru teme filosofice.
miercuri, 11 noiembrie 2026
luni, 9 noiembrie 2026
duminică, 8 noiembrie 2026
sâmbătă, 7 noiembrie 2026
joi, 5 noiembrie 2026
marți, 3 noiembrie 2026
duminică, 1 noiembrie 2026
sâmbătă, 31 octombrie 2026
joi, 29 octombrie 2026
marți, 27 octombrie 2026
duminică, 25 octombrie 2026
vineri, 23 octombrie 2026
joi, 22 octombrie 2026
miercuri, 21 octombrie 2026
luni, 19 octombrie 2026
sâmbătă, 17 octombrie 2026
vineri, 16 octombrie 2026
joi, 15 octombrie 2026
miercuri, 14 octombrie 2026
marți, 13 octombrie 2026
luni, 12 octombrie 2026
PRIETENII ȘI ILUZII...
La un moment dat, omul descoperi că avea peste
trei mii de prieteni. Facebook îl felicita aproape tacit, printr-o cifră
rotundă, impresionantă, demnă de un mic proprietar de stadion sau de un
candidat la alegeri într-o circumscripție cu populație indulgentă. Trei mii și
ceva. Cifra creștea din când în când, de parcă
prietenia ar fi fost o plantă de apartament care se dezvolta singură, cu
condiția să nu uiți s-o uzi cu câte un like.
Se uită la ecran și se întrebă
ce ar trebui să simtă. Mândrie? Recunoștință? O vagă amețeală statistică? Trei
mii de oameni care, într-un fel sau altul, îl acceptaseră în micul lor univers
electronic, îi îngăduiseră să le vadă fotografiile, să le citească sentințele
despre viață, să afle ce au mâncat, unde au călătorit și cât de fericiți au fost
în acea zi, mai ales dacă fotografia îi surprindea cu spatele la un apus.
Apăsă pe lista prietenilor.
Nume peste nume, chipuri peste chipuri, unele cunoscute, altele vag familiare,
câteva uitate aproape complet. Oameni pe care îi întâlnise cândva, oameni cu
care schimbase câteva cuvinte, oameni care îi citiseră o carte, oameni care îi
văzuseră numele pe undeva și hotărâseră că o cerere de prietenie nu costă
nimic. Bineînțeles, numărul
covârșitor era al celor pe care nu-i întâlnise niciodată, dar care, printr-o stranie economie a
epocii, deveniseră prieteni fără să fi fost vreodată cunoscuți.
Trei mii de prieteni. Îi veni
să râdă. Nu din răutate, ci dintr-un soi de jenă în fața propriei iluzii. Dacă
prietenia se măsura în cifre, atunci omenirea făcuse un progres extraordinar:
nu mai era nevoie să fii lângă cineva, să-i cunoști necazurile, să-i recunoști
tăcerea, să-i duci o sacoșă până acasă sau să stai cu el o noapte întreagă
într-un spital. Era suficient să-i confirmi existența printr-un clic. Prietenia
devenise o operațiune simplă, rapidă și, mai ales, reproductibilă.
Închise lista și privi pe
fereastră. În curte, un bătrân își sprijinea mâinile de coada unei lopeți, fără
să lucreze. Părea că așteaptă ceva. Omul îl cunoștea de ani buni, deși nu știa
dacă l-ar fi putut numi prieten. Se salutau, schimbaseră cândva câteva vorbe
despre ploaie, despre pomii care nu mai rodeau ca altădată, despre o rudă
plecată peste hotare. Într-o iarnă, bătrânul îi curățase zăpada din fața porții
fără să-i spună. Niciunul nu pomenise vreodată întâmplarea.
Dacă l-ar fi întrebat Facebook-ul câți prieteni avea în vecinătate, probabil că bătrânul
n-ar fi apărut nicăieri. Nu avea profil sau, dacă avea, nu se pricepea să-l
folosească. În statistica universală a prieteniei omul acesta era aproape
inexistent. Și totuși, într-o zi grea, poate că tocmai el ar fi fost cel care
ar fi bătut la ușă.
Omul reveni la calculator. Pe
ecran, cifra continua să strălucească, nepăsătoare față de toate aceste
obiecții. Îi veni să scrie o postare: Ce iluzie și cu numărul prietenilor!
Se opri. Își spuse că ar fi
încă o ironie livrată aceleiași mașinării care știa să transforme orice
tristețe în conținut și orice adevăr în prilej de reacții. Ar fi primit
probabil câteva sute de aprecieri, câteva comentarii înțelepte și vreo două
felicitări pentru luciditate. Unii i-ar fi scris că are perfectă dreptate,
alții i-ar fi trimis inimioare, iar câțiva ar fi distribuit textul cu mențiunea
că prietenia adevărată este rară. După care fiecare s-ar fi întors la lista sa de
trei mii de prieteni.
Șterse începutul postării.
Îi trecu prin minte că ar fi
putut să-i scrie cuiva, unuia dintre oamenii care îi fuseseră aproape în tinerețe, când prietenia nu
avea nevoie de o platformă, ci de un loc unde să te așezi, de o sticlă de vin,
de o carte împrumutată sau de o plimbare fără destinație. Dar cum să aleagă?
Deschise lista, derulă câteva pagini și recunoscu un nume. Îl privi îndelung.
Apoi își aminti că omul murise de câțiva ani.
Profilul lui era încă acolo.
Fotografia, câteva comentarii, urări de ziua de naștere, felicitări pentru
sărbători. În dreptul numelui, Facebook păstra cu o inocență administrativă
posibilitatea de a-i scrie un mesaj. Puteai să-i trimiți o veste, să-i
povestești despre vreme, să-i spui că ai terminat cartea despre care
discutaseră cândva. Mesajul ar fi plecat, probabil, fără împotrivire. Rețeaua
nu știa că destinatarul nu mai putea răspunde.
Omul simți că iluzia nu stătea
numai în numărul prietenilor. Exista și o altă iluzie, mai adâncă și mai greu
de măsurat: aceea că tot ce poate fi păstrat continuă să existe în același fel.
Facebook păstra chipuri, cuvinte, aniversări, fotografii din vacanțe, zâmbete
surprinse la timp. Dar nu putea păstra căldura unei mâini, glasul unui prieten
care te striga de la poartă, felul în care cineva îți rostea numele când avea
nevoie de tine. Arhiva putea conserva urma, nu și prezența.
Se ridică și scoase din
bibliotecă un album vechi. Între copertele lui găsi o fotografie de grup,
făcută cu multe decenii în urmă. Bărbați tineri, femei tinere, toți cu
seriozitatea ușor comică a oamenilor care
nu știu că vor deveni, într-o bună zi, trecutul altcuiva. Îi recunoscu unul
câte unul. Acesta plecase. Acela murise. Altul se mutase departe și pierduseră
legătura. Unul îi fusese prieten apropiat, apoi viața îi despărțise fără ceartă
și fără explicații, ceea ce era poate cea mai definitivă formă de despărțire.
Privi fotografia și încercă
să-i numere pe cei rămași în viață. Se opri la trei, apoi își dădu seama că se
înșelase: unul dintre ei murise chiar în primăvara aceea. Rămăseseră doi. Doi
oameni dintr-o întreagă generație, două voci care încă i-ar fi putut spune pe
nume fără să se uite la profilul lui.
duminică, 11 octombrie 2026
vineri, 9 octombrie 2026
UN POEM AL AUTOAREI PREMIATE NOBEL ANUL CURENT
Laureata
Premiului Nobel din acest an nu prea a fost tradusă, ca poetă, în românește. Însă
multă lume se dă cu părerea despre valoarea scrisului ei, de cele mai multe ori
făcând-o cu entuziasme de snobi neinformați. În fine, propun și eu un poem, pe
care însăși autoarea îl numește, eseu. L-am tradus din franceză, așa cum
engleza mea lasă (foarte) mult de dorit. Leo Butnaru
Anne Carson
ESEU DESPRE CEEA CE ÎMI OCUPĂ CEL MAI MULT GÂNDURILE
















,%20noiembrie%202026%20(1)_page-0001.jpg)





-images-0.jpg)
-images-1.jpg)






%20PAGINI-images-0.jpg)
%20PAGINI-images-1.jpg)





-images-0.jpg)
-images-2.jpg)
-images-3.jpg)
-images-4.jpg)



,%20august%202026).jpg)

%20PAGINI-images-0.jpg)
%20PAGINI-images-1.jpg)
%20PAGINI-images-2.jpg)
