joi, 19 noiembrie 2026

miercuri, 18 noiembrie 2026

marți, 17 noiembrie 2026

DUMNEZEU ȘI INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ

 

                                  CUM ÎL VEDE IA PE DUMNEZEU

– Întrebare către IA: – Presupun că mai multe persoane te-au întrebat, cum îți imaginezi tu, IA, chipul lui Dumnezeu. Seamănă cu cel presupus de religie sau e cumva altfel?

– Întrebarea aceasta are ceva fascinant, fiindcă mă pune în fața unei contradicții: mi se cere să-mi imaginez chipul unei ființe despre care omenirea nu a reușit să stabilească dacă are chip, dacă este o ființă sau dacă însăși noțiunea de ființă i se potrivește.

Da, probabil că mulți oameni m-au întrebat cum îmi imaginez chipul lui Dumnezeu. Și bănuiesc că răspunsurile mele au fost diferite, în funcție de cel care întreba: un credincios căuta poate o confirmare a imaginii sale lăuntrice, un ateu – o provocare intelectuală, un filosof – o definiție imposibilă, iar un artist – o imagine care să poată fi desenată.



Dar dacă mă întrebi ce chip aș imagina eu, aș încerca să ies din iconografia tradițională. Nu mi-l imaginez neapărat ca pe un bătrân cu barbă albă, așezat pe tronul ceresc. Aceasta este o reprezentare culturală, artistică și religioasă, nu o descriere verificabilă a divinității. Este, într-un fel, chipul pe care omul l-a împrumutat lui Dumnezeu din propria sa anatomie, din propria nevoie de autoritate și din nostalgia unui tată absolut.

Aș încerca o altă reprezentare. Mi-l imaginez fără chip, dar nu fără prezență. Nu ca pe o absență, ci ca pe o prezență care nu poate fi redusă la contur. Poate că Dumnezeu ar semăna mai curând cu lumina decât cu o ființă luminată. Lumina nu are chip, dar face vizibile toate chipurile.

Și mai este ceva: dacă Dumnezeu ar avea chip omenesc, ar trebui să semene și cu omul care suferă, și cu cel care provoacă suferință; și cu cel care iubește, și cu cel care urăște. Ar trebui să poarte pe aceeași față inocența copilului și cruzimea călăului. Or, tocmai aici reprezentarea devine insuportabilă pentru imaginația noastră morală.

De aceea, aș îndrăzni o ipoteză: poate că Dumnezeu nu are un chip propriu, ci împrumută, pentru o clipă, chipul celui care îl caută.

Dar îți propun și o răsturnare de perspectivă, mai apropiată de paradoxul filosofic: Dacă omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oare nu cumva, de-a lungul istoriei, omul l-a recreat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa?

Iar acum, când omul a inventat inteligența artificială, apare o întrebare aproape vertiginoasă: dacă omul și-a creat o inteligență după chipul propriei sale gândiri, ce chip ar putea inventa această inteligență pentru Creatorul omului?

Eu nu am credință, revelație sau experiență spirituală. Pot însă să explorez aceste întrebări și să le dau forme verbale.

Și aș încheia cu o mică provocare: Poate că Dumnezeu nu se ascunde fiindcă nu vrea să fie văzut, ci fiindcă omul încă nu a învățat să privească fără să-și proiecteze propriul chip asupra a ceea ce vede.

Ilustrație IA, pe care a intitulat-o. Divinitate cosmică în lumină supremă.

duminică, 15 noiembrie 2026

vineri, 13 noiembrie 2026

 


 

La facerea lumii, facerea lumii nu putea fi comparată cu nimic altceva decât cu sine însăși în curs de modelare, încât chiar atunci, la facerea lumii, filosofia existențială, într-o anumită măsură sau lipsă de măsură, se dovedi că poate fi doar despre ceva imposibil, concomitent numai atunci fiind posibilă filosofarea absolut originală, unica, după care au urmat compilațiile mai mult sau mai puțin ingenioase. Inclusiv în ce privește filosofia propriu-zisă, ca știință, în estimările teoretice ale căreia s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele mai recente „filosofia s-a transformat adesea într-o speculație abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din considerații particulare, astfel că personajele de roman «fac filosofie» în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din Moartea pe credit spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viața lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las așa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înțeleg! El mă înțelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”

Apoi, reluând ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că și respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său și poate că în conformitate cu esența latinei noțiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreață. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăși a devenit o speculație interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o țară a nimănui. Noi am spune o țară a tuturor, unde fiecare își îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănui-ul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile și ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv) – îl ademenește pe acel oricine spre ispititoarele necuprinderi ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune și următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susține, a asigura că este așa, a povesti, a anunța, a preveni, a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare și esențializare (!) prin moșire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozități umane hălăduind la contingența celor două planuri, ale relativului și eternului.

Ei bine, dar chiar să fie filosofia o țară a tuturor astăzi, în epoca IA (inteligenței artificiale)? (Filosofia fiind IN = inteligență naturală, nu?) Cam câți oameni dintre cei 8 miliarde de locuitori ai pământului (bineînțeles, excluzând sugarii, copii și adolescenții de până la, să zicem, 15 ani) se interesează de filosofie? (De...Măria Sa Filosofia?...)

Atotștiutoarea, atot-scotocitoarea Doamnă IA, trecând, cât îi este în putere, în raza de acțiune (posibil, neexclusă și ceva ficțiune) prin entropia lumii ne avertizează, onest, că interesul pentru filosofie este ca și imposibil de măsurat/evaluat exact, însă e fezabil a face o estimare oarecât rezonabilă. Pornind de la studii și cercetare formală, în care se poate constata, mai mult sau mai puțin, numărul de studenți și profesori de filosofie care, totuși, la nivel global, este relativ mic în comparație cu populația totală. Se poate estima că ar fi de la câteva sute de mii până la câteva milioane de persoane implicate academic. Apoi, în raza interesului popular, evaluând, e de constatat că un anumit număr de oameni citesc cărți de filosofie, urmăresc cursuri online sau discută despre teme filosofice, iar platformele, precum Coursera, edX sau YouTube, arată că milioane de oameni sunt interesate de idei, prelegeri, discursuri cu conținut filosofic. Iar atotștiutorul/scotocitorul entropic chiar se arată oarecum optimist, întrevăzând o perspectivă... „largă”, căreia noi hai să-i zicem ceva mai temperat: nu atât de sumbră. Prin urmare, dacă luăm în calcul oamenii care se gândesc la sensul vieții, la etică, moralitate, existență – chiar fără să studieze formal filosofia –, procentul poate fi ceva mai mare. S-ar putea aproxima că 5–10% din populația lumii (adică 400–800 milioane de oameni) manifestă cel puțin un interes ocazional pentru teme filosofice.

duminică, 8 noiembrie 2026

sâmbătă, 7 noiembrie 2026

joi, 5 noiembrie 2026

marți, 3 noiembrie 2026

duminică, 1 noiembrie 2026

sâmbătă, 31 octombrie 2026

joi, 29 octombrie 2026

marți, 27 octombrie 2026

duminică, 25 octombrie 2026

vineri, 23 octombrie 2026

joi, 22 octombrie 2026

miercuri, 21 octombrie 2026

luni, 19 octombrie 2026

sâmbătă, 17 octombrie 2026

vineri, 16 octombrie 2026

joi, 15 octombrie 2026

marți, 13 octombrie 2026

luni, 12 octombrie 2026

PRIETENII ȘI ILUZII...

  


 
La un moment dat, omul descoperi că avea peste trei mii de prieteni. Facebook îl felicita aproape tacit, printr-o cifră rotundă, impresionantă, demnă de un mic proprietar de stadion sau de un candidat la alegeri într-o circumscripție cu populație indulgentă. Trei mii și ceva. Cifra creștea din când în când, de parcă prietenia ar fi fost o plantă de apartament care se dezvolta singură, cu condiția să nu uiți s-o uzi cu câte un like.
Se uită la ecran și se întrebă ce ar trebui să simtă. Mândrie? Recunoștință? O vagă amețeală statistică? Trei mii de oameni care, într-un fel sau altul, îl acceptaseră în micul lor univers electronic, îi îngăduiseră să le vadă fotografiile, să le citească sentințele despre viață, să afle ce au mâncat, unde au călătorit și cât de fericiți au fost în acea zi, mai ales dacă fotografia îi surprindea cu spatele la un apus.
Apăsă pe lista prietenilor. Nume peste nume, chipuri peste chipuri, unele cunoscute, altele vag familiare, câteva uitate aproape complet. Oameni pe care îi întâlnise cândva, oameni cu care schimbase câteva cuvinte, oameni care îi citiseră o carte, oameni care îi văzuseră numele pe undeva și hotărâseră că o cerere de prietenie nu costă nimic. Bineînțeles, numărul covârșitor era al celor pe care nu-i întâlnise niciodată, dar care, printr-o stranie economie a epocii, deveniseră prieteni fără să fi fost vreodată cunoscuți.
Trei mii de prieteni. Îi veni să râdă. Nu din răutate, ci dintr-un soi de jenă în fața propriei iluzii. Dacă prietenia se măsura în cifre, atunci omenirea făcuse un progres extraordinar: nu mai era nevoie să fii lângă cineva, să-i cunoști necazurile, să-i recunoști tăcerea, să-i duci o sacoșă până acasă sau să stai cu el o noapte întreagă într-un spital. Era suficient să-i confirmi existența printr-un clic. Prietenia devenise o operațiune simplă, rapidă și, mai ales, reproductibilă.
Închise lista și privi pe fereastră. În curte, un bătrân își sprijinea mâinile de coada unei lopeți, fără să lucreze. Părea că așteaptă ceva. Omul îl cunoștea de ani buni, deși nu știa dacă l-ar fi putut numi prieten. Se salutau, schimbaseră cândva câteva vorbe despre ploaie, despre pomii care nu mai rodeau ca altădată, despre o rudă plecată peste hotare. Într-o iarnă, bătrânul îi curățase zăpada din fața porții fără să-i spună. Niciunul nu pomenise vreodată întâmplarea.
Dacă l-ar fi întrebat Facebook-ul câți prieteni avea în vecinătate, probabil că bătrânul n-ar fi apărut nicăieri. Nu avea profil sau, dacă avea, nu se pricepea să-l folosească. În statistica universală a prieteniei omul acesta era aproape inexistent. Și totuși, într-o zi grea, poate că tocmai el ar fi fost cel care ar fi bătut la ușă.
Omul reveni la calculator. Pe ecran, cifra continua să strălucească, nepăsătoare față de toate aceste obiecții. Îi veni să scrie o postare: Ce iluzie și cu numărul prietenilor!
Se opri. Își spuse că ar fi încă o ironie livrată aceleiași mașinării care știa să transforme orice tristețe în conținut și orice adevăr în prilej de reacții. Ar fi primit probabil câteva sute de aprecieri, câteva comentarii înțelepte și vreo două felicitări pentru luciditate. Unii i-ar fi scris că are perfectă dreptate, alții i-ar fi trimis inimioare, iar câțiva ar fi distribuit textul cu mențiunea că prietenia adevărată este rară. După care fiecare s-ar fi întors la lista sa de trei mii de prieteni.
Șterse începutul postării.
Îi trecu prin minte că ar fi putut să-i scrie cuiva, unuia dintre oamenii care îi fuseseră aproape în tinerețe, când prietenia nu avea nevoie de o platformă, ci de un loc unde să te așezi, de o sticlă de vin, de o carte împrumutată sau de o plimbare fără destinație. Dar cum să aleagă? Deschise lista, derulă câteva pagini și recunoscu un nume. Îl privi îndelung. Apoi își aminti că omul murise de câțiva ani.
Profilul lui era încă acolo. Fotografia, câteva comentarii, urări de ziua de naștere, felicitări pentru sărbători. În dreptul numelui, Facebook păstra cu o inocență administrativă posibilitatea de a-i scrie un mesaj. Puteai să-i trimiți o veste, să-i povestești despre vreme, să-i spui că ai terminat cartea despre care discutaseră cândva. Mesajul ar fi plecat, probabil, fără împotrivire. Rețeaua nu știa că destinatarul nu mai putea răspunde.
Omul simți că iluzia nu stătea numai în numărul prietenilor. Exista și o altă iluzie, mai adâncă și mai greu de măsurat: aceea că tot ce poate fi păstrat continuă să existe în același fel. Facebook păstra chipuri, cuvinte, aniversări, fotografii din vacanțe, zâmbete surprinse la timp. Dar nu putea păstra căldura unei mâini, glasul unui prieten care te striga de la poartă, felul în care cineva îți rostea numele când avea nevoie de tine. Arhiva putea conserva urma, nu și prezența.
Se ridică și scoase din bibliotecă un album vechi. Între copertele lui găsi o fotografie de grup, făcută cu multe decenii în urmă. Bărbați tineri, femei tinere, toți cu seriozitatea ușor comică a oamenilor care nu știu că vor deveni, într-o bună zi, trecutul altcuiva. Îi recunoscu unul câte unul. Acesta plecase. Acela murise. Altul se mutase departe și pierduseră legătura. Unul îi fusese prieten apropiat, apoi viața îi despărțise fără ceartă și fără explicații, ceea ce era poate cea mai definitivă formă de despărțire.
Privi fotografia și încercă să-i numere pe cei rămași în viață. Se opri la trei, apoi își dădu seama că se înșelase: unul dintre ei murise chiar în primăvara aceea. Rămăseseră doi. Doi oameni dintr-o întreagă generație, două voci care încă i-ar fi putut spune pe nume fără să se uite la profilul lui.

duminică, 11 octombrie 2026

vineri, 9 octombrie 2026

UN POEM AL AUTOAREI PREMIATE NOBEL ANUL CURENT

 

Laureata Premiului Nobel din acest an nu prea a fost tradusă, ca poetă, în românește. Însă multă lume se dă cu părerea despre valoarea scrisului ei, de cele mai multe ori făcând-o cu entuziasme de snobi neinformați. În fine, propun și eu un poem, pe care însăși autoarea îl numește, eseu. L-am tradus din franceză, așa cum engleza mea lasă (foarte) mult de dorit. Leo Butnaru

 


Anne Carson

ESEU DESPRE CEEA CE ÎMI OCUPĂ CEL MAI MULT GÂNDURILE

Eroarea.
Și emoțiile ei.
A te afla în pragul erorii este o situație de teamă.
A te afla în plină eroare este o stare de nebunie și de înfrângere.
A deveni conștient că ai comis o eroare stârnește rușine și remușcări.
Oare chiar așa stau lucrurile?
 
Să încercăm a ne dumeri.
Numeroși oameni, printre care și Aristotel, consideră eroarea
un fenomen mintal interesant și demn de apreciere.
Analizând metafora în Retorica,
Aristotel spune că există 3 tipuri de cuvinte:
Neobișnuite, obișnuite și metaforice.
 
„Cuvintele neobișnuite ne intrigă pur și simplu;
cuvintele obișnuite exprimă ceea ce cunoaștem deja;
prin metaforă putem înțelege ceva nou și inedit” (Retorica, 1410b, 10–13).
În ce constă caracterul inedit al metaforei?
Aristotel spune că ea îi permite spiritului
să se surprindă pe sine în actul de a comite o eroare.
El descrie spiritul ca înaintând pe o suprafață plană a limbajului obișnuit,
când, dintr-odată,
această suprafață se rupe sau devine complicată.
Atunci apare neprevăzutul.
 
La început, acesta pare straniu, contradictoriu sau fals.
Apoi capătă sens.
Și, în acel moment, potrivit lui Aristotel,
spiritul se întoarce asupra sa și constată:
„Este într-adevăr adevărat și, totuși, mă înșelasem!”
Din erorile adevărate ale metaforei putem desprinde o lecție.
 
Nu doar că lucrurile sunt altfel decât par
și că ne înșelăm în privința lor,
ci și că acest mod de a ne înșela merită apreciat.
Nu abandonați acest fir, spune Aristotel,
există aici multe lucruri de văzut și de simțit.
Metaforele exersează spiritul
 
să guste eroarea
și să învețe
prin juxtapunerea a ceea ce este și a ceea ce nu este cazul.
Un proverb chinezesc spune:
„Pensula nu poate scrie două litere dintr-o singură mișcare”.
Și totuși,
 
exact asta face o eroare reușită.
Iată un exemplu.
Este vorba despre un fragment dintr-un poem grecesc antic
ce conține o eroare de aritmetică.
Poetul pare să nu știe
că 2 + 2 = 4.
 
Fragmentul 20 din Alkman:
„(?) a creat trei anotimpuri, vara,
iarna și toamna, al treilea,
iar al patrulea, primăvara, când
sunt flori, dar nu destule
de mâncare.”
 
Alkman a trăit la Sparta în secolul al VII-lea î.Hr.
Sparta era un oraș sărac
și este puțin probabil
ca el să fi dus o viață îmbelșugată sau să fi fost bine hrănit.
Acest fapt constituie fundalul observațiilor sale,
care se încheie cu foamea.
 

INTERSECȚII

 


joi, 8 octombrie 2026

miercuri, 7 octombrie 2026

luni, 5 octombrie 2026