BACOVIA

 

         Când îmi imaginam  și scriam despre duetul, de peste secole, Xantipa lui Socrate și Tinca lui Creangă, bineînțeles că nu puteam face abstracție și de cupa fatală, cea a filosofului, pentru a mă întreba: Dar oare cum ar fi fost imaginara cupă a celebrului humuleștean?  Răspunzându-mi, dar în speranța de a-i provoca și pe alți colegi să vină cu spusul, presupusul, cu detalii ce ar completa, ar dezvoltă un răspuns mai general.

Mi-am zis că, dacă în cazul filosofului atenian cupa ar fi fost vasul adevărului amar, băut până la capăt, atunci cupa lui Ion Creangă ar fi opusul ei complementar: în ea unduia nu otrava lucidității, ci elixirul vitalității, al poveștii, al hohotului de râs care salvează. Nu ar fi din aur și nici din lut filosofic, ci din aceeași clisă, despre care spunea marele povestitor: „Eram şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti”. Sau, cine știe, o fi fost și o abatere de la această simplisimă dare cu părerea, cupa lui Creangă fiind una modelată dintr-o scoarță de nuc bătrân sau dintr-un corn de bour, lustruit cu povești și cu palme de copil. Pe marginea ei nu ar fi fost gravat Eu știu că nu știu nimic, dar ceva mai simplu, însă la fel de memorabil: „Așa-i lumea: mare și hazlie”. Ce ar fi venit tot dinspre sfătosul Creangă, care, la timpul său, a înțeles că omul nu gândește bine dacă nu râde bine. Pentru că și râsul sănătos devine și poezie, și filosofie, și magie, toate în același timp.

Acea cupă nu era menită pentru a se bea din ea moartea, ci pentru a sorbi cu sete viața cu toate ale ei. O băutură ca un amestec de lapte cald, vin acrișor, miere de la Humulești și ceva năzbâtie. Cine ar sorbi din cupa lui Creangă nu ar deveni înțelept prin severitate, scorțoșenie, ci prin bucurie și sfătoșenie.

E cupa care nu te duce spre tăcere, ci spre depănare de istorisiri. După ce bei din ea, nu te retragi în sine, ci ieși la drum, la șezătoare, la lume. Limba ți se dezleagă, memoria ți se aprinde, iar copilăria, care la Socrate e neștiută, ca și pierdută, la Creangă revine ca o patrie posibilă.

Dacă Socrate a băut ca să moară, Creangă bea ca să trăiască și să povestească.

Și tocmai aici se află marea diferență de substanță: cupa lui Creangă nu e o probă de renunțare dramatică, ci înseamnă inițiere în comunitate. Nu te separă de lume, ci te lipește de ea. Nu te ține singur, ci te face unul „de-ai noștri”. Din ea nu se naște sentința, ci bunăvoința, nu legea, ci întâmplarea, nu ideea pură, ci omul gură de aur înșirând snoave la gura sobei.

Cine bea din cupa aceasta nu devine martir al vicleniei agorei, ci martor al vieții. Învață că sensul nu se extrage prin silogism, ci se adună prin povești. Că identitatea nu se deduce, ci se moștenește afectiv: din poveste, din glumă, din pățanii, din zburdălnicia copilăriei și din farmecul ei irecuperabil.

Iată de ce cupa lui Creangă e, în fond, o cupă a întoarcerii, a revenirii la locul de extragere a humei, la nostalgiile ce lasă urme de urători prin zăpada Humuleștilor. Nu promite paradisuri pierdute, ci îți permite să le cauți, să ți le imaginezi și să le locuiești din nou. Și dacă Socrate ne învață să murim cutezători, Creangă ne învață ceva la fel de dificil: să trăim cu poftă, cu memorie și cu voce care se aude prin mahalaua unde te-ai născut, prin orașul în care te-ai stabilit, prin lume.

Iar la un moment dat, mi-am imaginat cum Socrate își privește chipul în cucuta din cupă.

– Ce faci, îndrumătorule? L-ar fi întreabat ucenicii.

–  Mă uit la un om, răspunse el.

Cupa nu e doar moarte, ci și oglindă. Nu reflectă doar formele exterioare, ci esența.

Privind în ea, Socrate caută adevărul despre sine dincolo de aparențe, dincolo de timp și convenții.

Ultima întrebare rămâne suspendată: cine ești, când timpul nu mai permite prefăcerea? Cine/ce mai rămâne din omul care a zâmbit, a vorbit, a acționat, când toate rolurile s-au stins și doar reflecția pură persistă?

Și, în tăcerea cupelor, răspunsul nu se grăbește: el nu se spune, ci se simte, se recunoaște doar de cel care știe să privească. Unul dintre acești privitori, îmi imaginez, fiind și Creangă al nostru care, dacă ar fi fost întrebat ce vede în cupa destinului său, probabil ar fi spus, ceea ce invocasem la începutul acestui text:

– Ia, privesc și eu la un boț cu ochi, la o bucată de humă însuflețită din Humulești... Să trăiți, boieri dumneavoastră!

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

Leo Butnaru                                      Între proză și Yes-Eu

 

Casa

 

Casa nu e adăpost. E o frază lungă în care locuiești. Pereții sunt fraze ușor retorice. Ușile – propuneri. Ferestrele – semne de întrebare orientate spre lume. Podeaua știe mai multe despre pașii tăi decât orice jurnal, știe când vii, când pleci, când eziți, când te întorci din drum fără să fi ajuns nicăieri.

Tavanul e o frază subordonată, suspendată deasupra gândurilor tale, uneori protectoare, alteori apăsătoare. El închide perioada, dar nu și neliniștea. În nopțile lungi, când frazele se destramă și rămân doar cuvintele brute, tavanul devine pagină albă pe care proiectezi umbre, regrete, scenarii alternative.

Scările sunt conjuncții ce leagă etajele așa cum „și”-ul leagă ideile: discret, indispensabil. Urcarea e o afirmație; coborârea – o concesie. Iar balustrada – o virgulă de sprijin, pusă acolo ca să nu te prăbușești în propriul exces de sens.

Bucătăria e paranteza caldă a frazei. Acolo limbajul se dezbracă de metafore și devine concret: abur, sare, foame, miros. Dormitorul e o elipsă – multe lucruri rămân nespuse, dar tocmai ele dau greutate textului. Holul e adverb de timp: „între”. Între plecare și sosire. Între ce-ai fost și ce vei fi.

Casa îți cunoaște repetițiile. Știe unde pui accentul, unde bați mai tare din picior, unde șovăi. Știe ce ușă trântești când ești furios și ce clanță atingi cu grijă când îți e teamă. Dacă ar putea vorbi, nu ți-ar povesti viața – ți-ar analiza sintaxa existenței, speranțelor, viselor.

Și poate că adevărata teamă nu e că rămâi fără adăpost, ci că fraza se rupe. Nu ajunge fază. Și te pomenești la un punct final fără să fi înțeles perioada. Că locuiești ani întregi într-o propoziție începută de altcineva și niciodată rescrisă de tine.

Casa nu e zid. E gramatică trăită. Iar tu nu ești proprietarul ei, ci autorul – uneori neatent, alteori febril – al frazei care te cuprinde.

Casa nu te ține. Te traduce.

La început, când intri într-o casă nouă, nu știi unde să-ți pui sufletul. Îl lași pe un scaun, lângă perete, ca pe o haină. Apoi începi să-l muți dintr-un colț în altul, până când se obișnuiește cu lumina ferestrelor, cu cea zebrată a persienelor, cu umbra mobilei, cu respirația pereților.

Casa te privește cum te modifici și nu spune nimic. Te vede cum aduni obiecte, cum le pierzi, cum le regăsești. Într-un sertar pui scrisori vechi, în altul – facturi noi. Acolo unde ții fotografii, timpul face cuib.

O casă nu se umple cu mobilă, ci cu voci. Cu râsete, cu tăceri, cu discuții întrerupte de sonerie. Uneori, și de sonete citite ad hoc. Cu monologuri spuse doar pe jumătate. Cu gânduri lăsate pe masă, lângă ceașca de cafea.

Când ești singur, casa devine organism. Îți simte starea. Dacă ești trist, scârțâie mai mult. Dacă ești fericit, pare că se luminează fără să aprinzi becurile. Dacă ești trudit, îți oferă colțuri unde să te prăbușești.

Nu locuiești într-o casă. Casa locuiește în tine.

În timp, casa te face pe înțelesul lumii, spunându-i cine ești fără să vorbească. Prin ordinea sau dezordinea ei. Prin cărțile de pe rafturi. Prin picturile de pe pereți. Prin praful de pe pervaz. Prin plantele udate sau uitate. Prin pianul la care nu mai cântă nimeni.

Când intră cineva în casa ta, intră în biografia ta fără să-și dea seama.

Casa nu te ține. Te explică.

Iar când pleci dintr-o casă, iei lucruri. Când pleci dintr-o viață, lași tot.

Casa te învață aceste pilduiri zilnic: cum să te pregătești pentru lipsă.

În fine, noaptea, casa își scoate oasele la vedere. Scârțâitul e limbajul ei secret. Atunci nu mai ești proprietar. Ești musafir în propria memorie.

DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

CARTE NOUĂ PENTRU COPII

 

 

Ai apăsat vreodată pe un buton și te-ai întrebat ce se întâmplă înăuntrul computerului? Cum „gândește” el? Unde își ascunde ideile, dar și amintirile? Și, mai ales… când se stinge ecranul și liniștea se lasă peste camera ta, computerul visează cu câmpuri de pixeli și râuri de lumină?

Această carte te invită într-o călătorie plină de idei, culoare, poezie și curiozitate prin lumea fascinantă a computerelor. De la tainicele impulsuri electronice care aleargă precum niște furnicuțe, până la desenele și jocurile care apar ca prin magie pe ecran, vei descoperi, element cu element, cum funcționează prietenul tău digital.

Fără cuvinte complicate, dar cu multă imaginație, cartea Oare computerele visează și ele? transformă tehnologia în povești și povestiri pe care orice copil le poate înțelege și îndrăgi.

O carte pentru micii exploratori care vor să știe de ce și cum, dar și pentru părinții care caută un mod adecvat și jucăuș de a răspunde la întrebările neașteptate ale copiilor.

Pentru că uneori cele mai frumoase răspunsuri încep cu o întrebare șoptită în fața unui ecran ce tăinuiește adevărate minuni...

 

Leo Butnaru

 

NU CÂT ȘTIE, CI CÂT ÎȘI PERMITE...

 

Ideea că populația chineză ar putea „popula” sau SĂ preia demografic Siberia și Extremul Orient Rus este una dintre cele mai vechi temeri geopolitice ale Moscovei, adesea numită „pericolul galben”. Totuși, experții demografici și geopolitici consideră că scenariul unei cuceriri demografice tăcute este, în mare parte, un mit. (Eu unul trebuie să menționez că, în genere, IA este foarte... anapoda corect politicește. – L.B.)

1. Mitul demografic vs. Realitatea

Există un contrast uriaș la graniță: Rusia are un teritoriu imens cu o populație în continuă scădere, în timp ce China are o populație uriașă de peste 1,4 miliarde de locuitori chiar peste râu. Cu toate acestea, chinezii nu își doresc să se stabilească permanent în Siberia. Clima este extrem de aspră, iar pentru cetățenii chinezi care caută o viață mai bună în străinătate, destinațiile preferate rămân țările occidentale sau hub-urile asiatice dezvoltate, nu orașele înghețate și izolate din nordul Rusiei.

2. Situația actuală: Prezență economică, nu demografică

Prezența chineză în Rusia de astăzi este una masivă, dar predominant temporară, corporatistă și axată pe afaceri:

Comerț și izolare (Post-2022): Din cauza războiului din Ucraina și a sancțiunilor occidentale, Rusia s-a reorientat total spre Est. Comerțul ruso-chinez a atins niveluri record, stabilizându-se la aproximativ 245 de miliarde de dolari în 2024. Astăzi, mărcile chinezești domină piața auto și bunurile de consum din Rusia, înlocuind brandurile europene și japoneze.

Agricultură și Silvicultură: China are o nevoie uriașă de resurse și securitate alimentară. Peste 500 de companii forestiere chinezești operează în prezent în pădurile Siberiei. În Extremul Orient, zeci de mii de hectare de teren agricol sunt arendate pe termen lung și lucrate de companii chineze, care aduc propriii săi muncitori sezonieri pentru a cultiva pământul

Muncitori pe șantiere: Există muncitori chinezi aduși direct de firmele lor pentru proiecte specifice de infrastructură, fără a interacționa cu societatea locală. De exemplu, au existat relatări recente despre muncitori chinezi la diverse șantiere rusești (cum ar fi în Komsomolsk-pe-Amur), care uneori au protestat din cauza condițiilor sau a salariilor neplătite de antreprenori.

3. De ce nu există o imigrație chineză permanentă masivă?

Politica Moscovei: Autoritățile ruse sunt extrem de reticente în privința suveranității și controlează strict vizele de muncă. Mai mult, străinii au restricții majore când vine vorba de cumpărarea de terenuri, în special a celor agricole sau a celor apropiate de granițe.

Concurența din Asia Centrală: Când Rusia are nevoie disperată de forță de muncă necalificată (șoferi, curieri, muncitori în construcții), aceasta nu vine din China, ci din Asia Centrală (Tadjikistan, Uzbekistan, Kârgâzstan). Milioane de cetățeni din aceste țări vorbesc rusă și acceptă salariile mici, ei formând adevărata masă de imigranți care populează marile orașe rusești.

Naționalismul local: În orașele din Extremul Orient, există adesea resentimente din partea localnicilor ruși față de afacerile chinezești, pe care uneori îi acuză de tăierea abuzivă a pădurilor sau de exploatarea resurselor fără a lăsa valoare adăugată în comunitățile locale.

Concluzie

Chinezii nu vor „popula” Siberia în sensul clasic, pentru că nu se mută acolo cu familiile pentru a cumpăra case și a schimba structura etnică a regiunii. Cu toate acestea, Siberia și Extremul Orient Rus devin din ce în ce mai integrate și dependente de China din punct de vedere economic. Moscova oferă resurse (gaze, petrol, lemn, metale, cereale), iar Beijingul oferă capital, tehnologie și forță de muncă temporară, rezultând mai degrabă o relație de dependență economică asimetrică decât o expansiune demografică.

DINTRE PRUT ȘI NISTRU

 

RACURSIU

 

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

INTERSECȚII

 

PORTRET DE MONAH

L-am cunoscut și eu pe părintele Cleopa. Acolo, la mănăstirea Sihăstria, într-un amurg ce părea să fi coborât cu lentoare din secolul trecut. Eram împreună cu Vasile, colegul de ani de trudă și glume tăcute, și cu domnul Ion, primarul de Dorna, omul așezat, obișnuit cu responsabilitatea, cu pașii ușori când trecea pragul sfânt.

Am rămas în fața lui, am simțit tăcerea care se așternea peste noi ca un văl de blândețe și, la un moment dat, l-am rugat să ne binecuvânteze reîntoarcerea acasă. Și părinte Cleopa a vorbit cu vocea sa trudită, profundă și caldă, ca un ecou ce încă se mai zbate printre zidurile vechi ale chiliilor. Fiecare silabă era o atingere nu doar a timpanului urechii, ci atingere a minții și inimii. Și mă gândesc acum că nimeni nu putea să greșească în prezența acelei voci, deoarece puritatea credinței curăța până și gândurile cam vânturatice .

Părintele Cleopa arăta cu nimic greșelnic. Îl simțeai ca pe un reper de stabilitate într-o lume adesea clătinată, ca pe un felinar ce arde cu cheltuire de flacără întremătoare, fără să-ți ceară nimic. Era atât de pur în credința sa, încât mintea lui, vocea lui, gesturile lui – toate convergeau într-o tihnă aproape tangibilă, în care orice tulburare a lumii exterioare părea să se dizolve.

Îmi vine să spun că era unul dintre sufletele pământene îndreptățit să bată ușor-ușor la funduleț îngerașii noștri de pază – acei mici gardieni ai sufletului, oleacă-oleacă neascultători, care, fără voia lor, uită de solemnitatea clipei. Gestul său imaginar nu ar fi fost disciplină, ci tandrețe: o corectare blândă, fără ură, fără frică, doar cu dragoste și umor subtil, care te făcea să râzi și să te simți responsabil în același timp.

Portretul părintelui Cleopa nu se termină în chipul lui fizic. El continuă în vocea care răsună încă în amintire, în gestul simplu de a binecuvânta, în rigoarea cu care își purta credința și în modul în care făcea ca totul să pară atât de ușor, de simplu și de firesc. Era o prezență care purta atât de multă blândețe și forță simultan, încât, chiar și acum, când mă gândesc la el, simt cum o parte din ordinea lui interioară îmi luminează propria tulburare.

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

  

ÎN PRAG DE CARTE NOUĂ

               Volumul include nuvele și yes-euri într-un registru al realismului poetic, unde memoria, copilăria și trecerea timpului devin nu doar teme literare, ci forme de cunoaștere. Fiecare text este o încercare de a recupera mirarea pierdută și de a redescoperi privirea ca pe un exercițiu al libertății interioare.

La granița dintre meditație, narațiune și poezia ideilor, autorul construiește un univers în care întâmplările cotidiene capătă rezonanțe simbolice, iar gesturile cele mai simple deschid perspective asupra condiției umane. Nuvelele și yes-eurile invită cititorul să privească lumea cu mai multă răbdare, cu mai multă sensibilitate și cu o mai profundă încredere în puterea memoriei.

               Cartea este o pledoarie pentru frumusețea lucrurilor aparent mărunte și pentru dreptul fiecăruia de a-și păstra uimirea în fața lumii.

            „Nu ne este dată o viață întreagă. Ne este dată o pagină. Restul este felul în care alegem să o umplem”.

DIN ANII 90...

 

Astea apar în mintea mea ca un montaj aproape cinematografic. Îmi amintesc începutul anilor ’90: aerul încărcat, piețele fremătând, istoria scoasă în stradă. Protestatarii anti-imperiu nu mai voiau să negocieze simboluri. Le voiau sfărâmate.
Marx și Engels – bronz solemn, așezat didactic în fața fostului comitet central al comuniștilor – au devenit, dintr-odată, ținte. Nu neapărat pentru că trecătorii le-ar fi citit cu atenție opera, ci pentru că întrupau o epocă. Monumentul nu mai era filosofie, ci putere solidificată.
Ciocanele și pietrele loveau nu doar metalul, ci și o formă de memorie impusă. Fiecare lovitură era o încercare de a dezvrăji spațiul public. De a spune: „Nu mai credem în această aberație a istoriei”. Dar distrugerea nu era pură eliberare. Era și furie, și confuzie, și o nevoie viscerală de a vedea fisura concretă acolo unde, ani la rând, se predicase inevitabilul.
Statuile au genul acesta de destin ambiguu: sunt ridicate cu certitudinea eternității și coborâte cu febra momentului. Când sunt instalate, par de neclintit; când sunt atacate, devin fragile. Bronzul, care voia să fixeze ideea, descoperea că ideile nu pot fi garantate prin greutate.
În acele revolte din anii ’90 era și o pedagogie inversă. O lecție despre cât de repede se poate răsturna o mitologie oficială.
Poate că imaginea aceea persistă tocmai pentru că nu e doar istorie, ci o întrebare deschisă: ce facem cu simbolurile când credința în ele se sfărâmă? Le topim? Le mutăm în muzeu? Le lăsăm să ruginească? Sau învățăm să le citim critic, fără să mai fim dominați de ele?
Loviturile de atunci au zguduit nu doar statui, ci și reflexe. Iar ecoul lor încă mai trece prin memorie, ca un zgomot metalic ce nu se stinge ușor.

 

DINSPRE MITURI SPRE NOI

 

POETUL ȘI POEZIA SALVÂNDU-SE DIN GULAG

 

PUȚINĂ PEDAGOGIE

 

DIN REVISTA DE TRADUCERI LITERARE

 

LACONICE

 

METAMORFOZE ȘI (NE)LINIȘTI

 

BACOVIA LICEAN...

 

SCRIITORI - VICTIME ALE GULAGULUI

 

PE CALE DE A PORNI SPRE LIBRĂRII, SPRE CITITORI

o antologie cutremurătoare, de-a dreptul zguduitoare astăzi, când cruzimea imperiului sovietic continuă în orbirea rusească, ucigașă, ce ține Ucraina în război.

DESPRE ȘAH ȘI NU NUMAI

 

RELAȚIA TA CU ALTER EGO

 

RECITIND, REGÂNDIND ECLEZIASTUL

 

PLUS LA PRECEDENTELE 11

 

PRINTRE LAUREAȚI

 

DESCHIS MIRĂRII

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

JURNALUL LUI ORFEU

TEMELE DE BAZĂ

 

TREI NUVELETE

 

UN PORTRET DE EXCEPȚIE AL RĂULUI!

 

Un portret excelent al unui monstru de prostie și răutate; al unei canalii „politice”

Extrase din The Times of London.

Cineva a întrebat: „De ce unii britanici nu-l apreciază pe Donald Trump?” Nate White, elocventul și spiritualul scriitor englez, a dat următorul răspuns sclipitor:

„Lui Trump îi lipsesc anumite calități, pe care britanicii le prețuiesc în mod tradițional. Nu are nici noblețe, nici farmec, nici calm, nici autoritate, nici compasiune, nici umor, nici căldură, nici înțelepciune, nici subtilitate, nici sensibilitate, nici conștiință de sine, nici modestie, nici onoare, nici grație...

Deși Trump poate fi ridicol, nu a spus niciodată nimic ironic, înveselitor sau chiar ușor amuzant – nici măcar o dată, o singură dată! Nu constat asta retoric, ci literalmente: niciodată. Pentru britanici, lipsa de umor este aproape inumană.

Dar, în cazul lui Trump, este o anomalie. Nici măcar nu pare să înțeleagă ce este o glumă – pentru el, o glumă este un comentariu grosolan, o insultă analfabetă, un act de cruzime superficială.

Trump e ca un trol: nu râde niciodată și nu se amuză; doar țipă de încântare sau de dispreț.

Iar cel mai rău lucru este că nu rostește doar insulte grosolane și stupide: chiar le gândește atunci când le rostește. Mintea lui este doar un algoritm robotic de prejudecăți mărunte și răutate instinctivă.

În el nu există ironie, complexitate, subtilitate, profunzime. Totul este superficial. Vedem un om fără o lume interioară, fără suflet.

În Marea Britanie, în mod tradițional, suntem de partea lui David, nu a lui Goliat. Toți eroii noștri sunt niște outsideri curajoși: Robin Hood, Dick Whittington, Oliver Twist. Trump nu este nici curajos, nici outsider. Este exact opusul. Nu este nici măcar un băiat bogat răsfățat sau o pisică grasă lacomă. Arată mai mult ca un limax mare, un Jabba the Hutt privilegiat.

Și, mai rău, este un bătăuș. Când se află în preajma bătăușilor, devine dintr-o dată un slugarnic smiorcăitor.

Lovește de sus în jos, lucru pe care un gentleman nu ar trebui, nu poate și nu îl va face niciodată, iar fiecare lovitură pe care o dă este sub centură. Îi place în mod special să-i lovească pe cei vulnerabili sau pe cei fără cuvinte și îi lovește când sunt la pământ.

Așadar, faptul că o minoritate semnificativă – poate o treime – dintre americani urmărește ce face, ascultă ce spune și apoi se gândește: „Da, e cam în genul meu”, este o sursă de confuzie și mult dispreț pentru cei de bun simț.

La urma urmei, este imposibil să citești un tweet sau să-l auzi rostind o propoziție sau două fără să te uiți în abis. Transformă simplitatea într-o formă de pseudo-artă; este Picasso-ul meschinăriei, Shakespeare-ul rahatului. Defectele lui sunt fecalice: chiar și defectele lui au defecte și așa mai departe la infinit.

Întotdeauna au existat oameni proști în lume și întotdeauna au existat oameni răi. Dar rareori prostia a fost atât de rea sau răul atât de stupid.

Dacă Frankenstein ar fi decis să creeze un monstru compus în întregime din defecte umane, l-ar fi creat pe Trump, iar un Dr. Frankenstein pocăit ar fi strigat disperat: „O, Doamne, ce am creat eu?!”

Dacă prostia ar fi un serial TV, Trump ar fi laitmotivul acestuia, tema de bază.