Chestionarul revistei „Дети Ра” (Copiii lui Ra), Moscova (Nr. 3, 2010)

Leo BUTNARU


Daţi o definiţie pentru zaum’ (limbajul transraţional).
Limbajul transraţiona ar fi, totuşi, raţional?
Pe cât de popular este zaum’ în zilele noastre?

Mă tem că opiniile mele vor distona, radical, cu cele ale altor colegi, care răspund... în preajmă, în vecinătate, însă eu unul consider că zaum’ (limbajul transraţional) s-a manifestat, cândva, ca o fenomenologie de etapă, pitorească, epatantă, de un experimentalism extrem pentru dadaişti şi unii adevăraţi avangardişti, poeţi prin excelenţă.
Iată de ce este indicat să ne întrebăm: de ce nicicând, niciunde nu a existat vreun poet exclusiv zaum’? Pentru că numai şi numai zaum’ – e ceva absolut neconvingător, acest „gen de limbaj” nesupunându-se unor criterii mai mult sau mai puţin obiective de evaluare artistică, estetică, ce ar fi compatibile cu valorizarea, axiologia general-acceptată şi înţeleasă ca atare. Iar fără aşa ceva nu există artă, ci doar un gen de metaartă particular, foarte „confuz”; o pseudoartă, joc sau capriciu. Cam atât.
Poetul poate fi recunoscut, identificat doar în sfera semnificantă, „substanţială” a limbajului. Din acest motiv nu au existat şi nu vor exista vreodată poeţi zaum’ „în stare pură”, fie ei geniali, mari sau de duzină. În atare îndeletnicire actanţii sunt cu toţii egali, sau aşa ceva.
Până şi poezia de dragul poeziei, pentru poezie, în cel mai elitar înţeles, are sens, pe când dada pentru dada, transraţionalitatea de dragul transraţionalităţii nu constituie decât un nonsens, o absurditate.
În genere, e timpul ca poeţii să se reîntoarcă serios spre Metaforă, spre acest „strop de eternitate” (al artei), precum a numit-o cineva dintre cei mari. Fie şi din considerentul că, în anii de la urmă, în conştiinţa noastră, în conştiinţa unui atât de modest, ca acuprindere, sat global au apărut atâtea noţiuni inedite ca ieri (într-o anumită măsură, noi, pământenii, adică şi poeţii, suntem deja şi fiinţe... virtuale), încât perceperea lor polisemantică, estetico-sensibilă, includerea lor în sfera creaţiei poetice ar putea genera un număr incomensurabil de metafore surprinzătoare, fascinante – acestea, ca nişte blazoane heraldice ale creaţiei, în general. În vreme ce pe câmpurile zaum’ (transraţionalităţii) metaforele, de regulă, „nu cresc”, cu alte cuvinte – acolo nu se află şi stopul de eternitate.

-------------:::::::::::::::------------

Блиц-интервью

Заумь


Лео БУТНАРУ

– Дайте дефиницию зауми!
– Разумен ли заумный поэтический язык?
– Насколько актуальна заумная поэзия в наши дни?

— Боюсь, что буду радикально расходиться во мнениях с другими коллегами, отвечающими... по-соседству, но я считаю, что заумь была когда-то этапным явлением, колоритным, эпатирующим для дадаистов и некоторых настоящих авангардистов, настоящих поэтов.
Но давайте спросим себя: почему никогда не было ни одного сугубо заумного поэта? Потому что только и только заумь — это абсолютно неубедительно, этот «вид языка» не поддается более или менее правдивым, «обьективным» критериям, художественной, эстетической оценке, то есть — валоризации. А без этого нет искусства, а только особый, очень «невнятный» вид метаискусства, псевдоискусства, игра, или просто каприз.
Поэта узнают, познают, могут идентифицировать только и только в смысловой сфере языка. Поэтому и не существовали, не существуют и не будут существовать поэты-заумники в «чистом виде», гениальные, большие или куцые. В этом занятии все равны или почти так.
Если даже поэзия для (ради) поэзии, в наивысшем элитарном виде, имеет смысл, то дада ради дада, заумь ради зауми — это просто нонсенс. Даже и не парадокс, а именно — нонсенс.
И вообще, пора всерьез вернуться к метафоре, как к «капле вечности», как назвал ее кто-то из великих. Ведь за последнее время в нашем сознании, в сознании таком скромном, оказывается, по масштабам глобальной деревни, появилось столько бесконечно новых… трансземных терминов, понятий (мы, земляне, то есть и сами поэты уже в какой-то мере являемся и виртуальными существами), что их переосмысление/ включение в сферу поэтического творчества смогло рождать неимоверное число новых невероятных, ошеломляющих метафор — эти, как геральдические блазоны творчества вообще.
А на полях зауми, как правило, метафоры «не растут», то есть — нету (там) и капли вечности.

O DISTINCŢIE

PENTRU TRADUCERILE DIN LITERATURA AVANGARDEI RUSE

Ce vă (mai) spune Eminescu?

CHESTIONAR



Leo BUTNARU

Bineînţeles, şi fără jalnicele improvizaţii flecare, şi fără pretinsa simbolistică de dincolo de cuvinte, luate aparte, sau de dincolo de fraze, luate în întreg, bolborosite despre Geniu, Luceafăr, Poetul Nepereche, Badea Mihai, Omul Total al Culturii Române ş.a. Eminescu rămâne în rândul celor cărora mereu li se va spune nemuritori, chiar dacă, sub aspect teoretic, nemurirea nu este demonstrată. Nemuritor – da, însă nu şi chip (de serviciu!) ce se pretează a fi înrămat într-o icoană etern-comemorativă, itinerantă, pe care o tot poartă cei despre care însuşi Eminescu profetiza: „Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.
Anume excesul de divinizare şi incantaţii de parastas au îndepărtat multe inimi de adevăratul Eminescu, cel care a fost şi el un om căruia toate cele omeneşti nu-i erau străine. Adică, a cunoscut elogii şi contestări, a scris şi a suferit, gândindu-se că, de la o zi încolo, nu va mai putea scrie din necruţătorul motiv că, într-o spre seară, va intra şi el sub orizont, o dată cu lumina ultimei zile de viaţă pământească ce i-a fost dată. A iubit şi a urât, şi nu nu¬mai pe un singur prieten, şi nu numai pe o singură femeie, şi nu numai pe un singur duşman. A zămislit şi a tipărit poeme, dar a şi(-a) sinucis poeme, uneori în faţa sfântului altar, alteori în tavernă, uneori prin pasiune şi înălţare, alteori prin lehamite şi silă, uneori prin prea multă dragoste, alteori prin patos şi blestem... Scriu aceste rânduri absolut conştient că, în ceea ce priveşte înţelegerea mai firească, mai pământească, mai... românească, dacă vreţi, a lui Eminescu, parcă s-ar relua (la scara noastră naţională, bineânţeles) cazul anticilor (Heraclit, Xenophanes...) care se năpustiseră cu aspre critici contra lui Homer, acuzându l de imoralitate, din motivul că el îi concepea pe zei dotaţi cu patimi şi slăbiciuni omeneşti. Se ştie însă că istoria i-a dat dreptate Marelui Orb (Clarvăzător!) şi acesta nu a fost pălmuit, precum cerea Heraclit din Efes.
Comunicarea la zi a operei lui Eminescu nu o vom găsi în panegiricele poeticeşti-elementar-gazetăreşti scrise cu ocazia Aniversării, sau în oraţii funebre ce tulbură pacea veche a cimitirelor. Pentru că numai recitindu-l şi reînţelegându-l, îţi dai seama că atunci când scria „Şi icoanele-s în luptă...”, emblematica sa inteligenţă îndurerată parcă întrevedea un sfârşit şi un început de secol şi de mileniu în Balcani, inclusiv – în Basarabia.
Numai într-un chip nemijlocit, lucid, explicit poate dialoga marele poet. Oricăruia dintre noi, el i-ar fi permis să-l întrebe dacă, la începutul acestui an 2010, la cea de-a o sută şaizecea aniversare a zilei domniei sale de naştere, ar fi fost dispus să oprească pe o clipă roata vre¬mii. Pentru că, fireşte, vă aduceţi aminte distihul din Memento mori: „Unde lumea în căi nouă după nou cântar măsoară: / Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc”. Aceste altfel de căi şi de măsuri (noi) fiind şi cele care să ne re-aducă spre Eminescu şi spre panoramografia operei sale obturate decenii în şir de false exaltări şi elogieri plate despre care Arghezi spunea că ar conţine destulă logică proastă. Nu, nu prin interminabile panahide panromâneşti şi tămâieri amatoriceşti se poate afla câte ceva din esenţele geniului pornit dintr-un timp concret – a doua jumătate a sec. XIX – şi ajuns supratemporal. Opera eminesciană nu trebuie „scoasă din scară” şi redimensionată exagerat, până la neverosimil, care deja e umbra sinonimică a hazliului, dacă nu chiar a ridicolului. Însă mai e adevărat că, astăzi, despre Eminescu se dau cu părerea şi mulţi omuleţi nepricepuţi la poezie, valoare, situare în timp a acesteia, racordarea ei la sensibilitatea umană supusă unor inerente procese de contemporaneizare perpetuă. E ca şi cum o cale pe care mai şi scade ceva din bagajul cu care purceserăm la drum, dar pe care se poate şi câştiga altceva, în ce priveşte dumerirea, elucidarea, nuanţarea, deschiderea de altfel de perspective.
Doar cel trimis şi mers la Cartea lui Eminescu ar reuşi cât de cât să priceapă că ea este în egală măsură pavăză şi suflu inspirator faţă de moşte¬nirea istorică şi culturală a neamului nostru, dar şi a lumii – ceea ce-i stă în putere doar unei opere care, la o nouă cercetare, îţi lasă neschim¬bat sentimentul inepuizabilului. Anume că a fi mers la Cartea şi întru Cartea Lui, Celui de un prestigiu neegalat în literatura şi cultura noastră, mi se pare starea firească a cu adevărat respectuoşilor ostenitori întru Eminescu. Deoarece „nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare parte fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”, scria chiar Mihai Eminescu în „Învierea”. Aşadar, întru Cartea Sa — la muncă, suflete! Dar nu pentru a jindui panaceul bun la toate şi ocrotitor de toate relele a-estetice sau – pardon – …antinaţionale, ci pentru a înţelege că opera eminesciană reprezintă constanta unui spectru de sensuri, iradiant, o statornicie valorică. Nu încape îndoială că, astea, la alte dimensiuni, în alte accepţiuni decât acum două-trei decenii. Pentru că estetica, exegetica, axiologia sunt în mişcare, în proces de schimbare de optică, de punct de ochire, dar şi de apreciere. Şi numai în corelaţie cu toate astea Eminescu spune ceea ce spune oamenilor, dar şi epocilor în inevitabilă trecere, modificare, inclusiv de sensibilitate receptoare.

-----------------::::::::::::::::::::::-----------------

Chestionar "Apostrof", Nr. 12, 2009

COMUNISMUL ŞI NOI


Se împlinesc 20 de ani de la căderea nu numai a lui Ceauşescu, ci chiar a socialismului real românesc. „Nu ştiu alţii cum sînt”, dar eu, cînd se face frig şi ninge, mi-l amintesc pe Ceauşescu: a intrat în capul meu ca frig şi întuneric şi mi-a stricat, pentru totdeauna, bucuria ninsorii şi a zăpezii. Ce înseamnă pentru dvs. comunismul? Ce vi s-a părut cel mai insuportabil în comunism? Ce v-a plăcut in comunism (pentru că a avut şi părţile lui bune, alfabetizarea, de pildă, sau eradicarea tuberculozei... Nu-i vorbă, astea se puteau realiza şi fară socialism, dar asta e altă poveste)? Cum e acum, „după 20 de ani” de la căderea comunismului? Vă rog sa scrieti despre ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că, acum 20 de ani, am scăpat din coşmarul în care eram închişi...
Marta Petreu


Leo BUTNARU

Nu cred că deja am alergie la leviathanicele întrebări despre comunism. Mi le-am pus şi eu însumi, în mii şi una de nopţi, în care s-au şi izvodit câteva cărţi ce sunt anume (şi) despre comunism, despre sub-condiţia umană... acolo (ducă-se pe pustii!). Cărţile se intitulează: „Copil la ruşi” (Ideea Europeană, 2008),. „Student pe timpul rinocerilor” (Chişinău, 2000), „Perimetrul cuştii” (Cartea Românească, 2005), „Românii, enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz” (Timpul, 2008) în care sunt cuprinse anume toate perioadele existenţiale – câte vor fi fost ele – până la vârsta-mi de 40 de ani, rotunjită în 1989. Prin urmare, căţile cuprind/ reflectă copilăria mea în comunismul imperialist ruso-sovietic, apoi studenţia rinocerizată (este vorba de jurnalul meu de almamater-ist 1969-1972, în primii doi ani de studenţie, 1967-1968, ţărănaşul de ieri neîndrăznind să recurgă la spunerea/ scrierea de sine), apoi post-studenţia, ca ofiţer sovietic (prins cu arcanul după facultate; 1972-1974) şi anii de redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei” de unde, în 1977, am fost scos din pâine, adică alungat pentru un eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea şi despre corifeii Unirii româneşti, şi despre munteanul Grigore Alexandrescu, în timp ce în Interriverania Prutonistreană, alias RSS Moldovenească, numele de român era ca şi prohibid, identic cu cel al duşmanului de... naţionalitate (dar – prieten de lagăr socialist!). Prin urmare, aceste şi alte detalii despre existenţa unui student, a unui tânăr jurnalist în comunism apar în cartea „Perimetrul cuştii”. Iar volumul despre români şi enciclopedia sufletului rus cam sugerează din titlu ce aspecte tratează. Apoi cărţile de eseuri şi publicistică „Umbra ca martor” (Hyperion, 1991), „Lampa şi oglinda” (Cartier, 2001), plus câteva volume de dialoguri cu peste 100 de personalităţi ale literaturii şi culturii române de pretutindeni. Zeci de interviuri pe care le-am acordat eu însumi. Probabil, bunii mei prieteni şi colegi din dreapta Prutului înţeleg că în stânga Prutului (care, sperăm, nu va ajunge apa sâmbetei) am trăit-suferit dublu, adică era un fel de – Ceauşescu... plus puterea sovietcă deznaţionalizatoare, cu leninismul, stalinismul, hruşciovismul, brejnevismul ei! Sau viceversa, cu Ceauşescu în coadă. Pentru că în imperiul bolşevic-muscălesc, concomitent cu umilinţele socio-economice la care era supus omul, acesta era terorizat şi de denaturarea, alterarea, deformarea sa ca persoană şi chiar de furtul de identitate, astea reprezentând unele dintre cele mai monstruoase fărădelegi ale comunismului în tandem jandarmeriesc cu imperialismul panslavist. Politica leninist-stalinistă zdrobea orice încercări de independenţă naţională şi spirituală, anihila, la propriu, adică deporta, întemniţa sau asasina pe oricare cetăţean, şi în primul rînd pe intelectualul care nu accepta înregimentarea ideologică fals internaţionalistă. În artă şi ştiinţă, mahării momentului nu susţineau valoarea, ci promovau mediocritatea devotată liniei partidului-buldog. Plus cozile de topor "autohtone", unele dintre care se erijau în, nici mai mult, nici mai puţin, – agenţi de circulaţie în literatură, în ideaţie etc. Plus coloana a cincea a alogenilor.
Astfel că această obsesie despre comunism te-ar putea duce la… depresie. Sincer vorbind, cărţile pe care le-am invocat aici m-au cam… vlăguit, m-au cam… lehămetit de tematica legată de comunism şi, dacă se va găsi cineva care să se intereseze ce aş fi putut răspunde in extenso la prezentul chestionar „Apostrof”, ar putea să răsfoiască unele dintre ele. Plus că obsedanta temă a obsedantelor decenii apare şi în unele poeme ale mele, cu unul dintre care aş vrea să închei acest text:

Pe volumul „Poeţii undegroundului”

–... şi
în genere
ţineţi-vă limba după dinţi!
– E prea târziu...
– Ce ai în vedere?
– Am în vedere că nu mai am dinţi –
mi i-ai dezbătut tu
curvă de putere sovietcă ce eşti
astfel că
nu pot să-mi ţin limba după dinţi
spunându-ţi precum ţi-am spus
curvă de putere sovietică ce eşti tu...

ORDINE DE ZI, ORDINE DE NOAPTE. Poeme. 2009

STATISTICĂ

Un român
talentat fireşte
a cântat dumnezeieşte
balada lui Porumbescu

alt român
statistician de renume
fixase timpul dintre începutul
şi sfârşitul baladei lui Porumbescu
interpretată dumnezeieşte de
conaţionalul său

5,45 min.

Aşadar
la 2,2 minute în România moare un om
la 2 minute – se naşte un om

(Nota bene!
– să calculez ce spor de viaţă a avut loc în România
pe durata baladei...)

(Ordine de zi, ordine de noapte. Poeme. Editura Valman, 2009)




--------------::::::::::::::::::::::::----------------

Un mesaj de la autorul "Enciclopediei sufletului rus" - Viktor Erofeev

Дорогой Лео!
Много людей в разных странах хотели повторить или прокоментироваь мою Енциклопедию, но только вы это сделали! Поздравляю!..
Спасибо,
Виктор Ерофеев.

*

Draga Leo!
Mulţi oameni din diferite ţări au dorit să repete sau să comenteze Enciclopedia mea, dar numai tu ai făcut acesta! Felicitări!
Mulţumesc,
Viktor Erofeev

Chestionar cotidianul "Crai nou", Suceava

21-23 DECEMBRIE 1989

– Cum v-a prins/ ce aţi facut în ziua de 22 decembrie 1989?

- În ziua de 12 februarie a anului 2 000, regretatul poet şi ziarist Ion Panait din Focşani îmi punea în faţă un amplu chestionar pentru un interviu. În discuţie interveni şi o întrebare ce are, iată, reverberaţii de ecou cu cea pe care o adresează astăzi cotidianul „Crai Nou”. Prin urmare, reproduc respectivul pasaj din dialog, fără a interveni cu eventuale comentarii.

„Ion Panait. Iată ce-şi aminteşte Mircea Druc, în 23 decembrie 1989, despre tine, în jurul orelor 10.00, în faţa clădirii CC din Chişinău, şi în vecinătatea marelui Ştefan: „... Nu pricep de unde şi cum, dar în fruntea coloanei păşea Leo Butnaru, scriitorul. Acum, cu faţa către mulţimea tot mai agresivă, încerca s-o modereze (...) Îmi fac loc mai în faţă, pe scările CC. Leo îmi prinde privirea şi parcă ne-am salutat. După o clipă, strigă cumplit: „Măi oameni buni! Linişte! Ascultaţi!... Iată cine ştie ce-i de făcut!” – şi arată spre mine”. Cum a fost, Leo, atunci, când eram toţi români de români?

Leo Butnaru. Mircea Druc nu putea pricepe clar „de unde şi cum”, pentru că nici în după amiaza zilei de 21 decembrie, nici pe 22 decembrie dânsul nu era la Chişinău, probabil, unde, aflând de evenimentele anticeauşiste declanşate la Bucureşti, multă lume s-a adunat la monumentul lui Ştefan cel Mare. Mulţi dintre noi aveam radiouri portabile şi ascultam ce se transmite din Bucureşti. Atunci, seara târziu, am şi convenit să ne întrunim, a doua zi, pentru a merge la oficialităţile RSSM-iste ca să cerem următoarele: – să se facă tot posibilul ca unităţile militare sovietice staţionate în Basarabia să nu treacă Prutul în România; – să li se permită voluntarilor basarabeni să intervină întru susţinerea fraţilor noştri angajaţi în lupta cu teroriştii, securiştii şi intervenţioniştii străini (precum se zvonea la acea oră); – să se expedieze urgent ajutoare umanitare; în acest scop, să se creeze o comisie guvernamentală; – să se transmită necondiţionat emisiunile Televiziunii române în Basarabia.

Astfel, sâmbătă, 23 decembrie, coloana petiţionarilor se îndrepta spre sediul CC unde, se ştia, ridicaţi ca la alarmă, viermuiau ştabii. La insistenţa mulţimii, pentru a parlamenta cu noi, au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci: I. Guţu, E. Sobor, A. Usatâi şi alţii, care pot fi identificaţi în fotografiile de epocă şi moment, să le zic aşa. Probabil, Mircea Druc a sosit ceva mai târziu şi nu fixează aceste fapte în fila respectivă. 

La insistenţa mulţimii,
au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci

Dânsul nu pomeneşte că anume aici am obţinut promisiunea nomenklaturiştilor de a se crea la guvern o comisie specială pentru ajutorarea revoluţionarilor români. Un alt detaliu: de obicei, evit „măi”-ul şi mă adresez oarecum concis: „Oameni buni!...” Mircea mai scrie că mi-aş fi cerut iertare şi l-aş fi lăsat să se descurce. Inexacte şi oţioase mărturisiri. În primul rând, nu mă aflam pentru prima oară dimpreună cu tălăzuirea naţională, în al doilea rând – m-am descurcat în continuare, organizând la monumentul lui Ştefan cel Mare colectarea mijloacelor umanitare, fapt atestat şi în reportajele din mass-media. (A se vedea, să zicem, ziarul „Tineretul Moldovei”, inclusiv imaginile pe care le-a inserat...). Apoi noi, cei prezenţi, am desemnat şi delegaţii care trebuiau să meargă la guvernul republicii, unde avea să se creeze comisia sus-amintită. Dimpreună cu alţi camarazi, câteva zile la rând, inclusiv duminică, 24 decembrie, am participat la acţiunile comisiei, unde s-au luat decizii importante. (Din partea guvernului fusese delegat M. Platon.) Unele lucruri dul Druc nu le cunoaşte poate şi din motivul că, la pag. 343, spune: „Dispar. Ceilalţi rămân să facă listele voluntarilor”. Păcat că Mircea nu aminteşte şi de unul dintre (foştii?) dumisale 

prieteni, Mircea Blajinu, care l-a ajutat în mai multe cazuri, inclusiv în cel cu dna telefonistă Tincu-Vinebreacea etc. Concluzia e una şi amară: cam egolatru din fire, amicul Mircea Druc trece sub tăcere anumite fapte sau vitriolează pe nedrept. Sau poate că fila de jurnal din 23 decembrie (despre ziua de 22) e scrisă mai mult din auzite, pentru că ea conţine multe aproximaţii şi inexactităţi. Ba chiar şi fapte... anticipate, care aveau să se întâmple deja pe 24, 25 decembrie. Păcat... Contează însă că, într-adevăr, în acele zile memorabile şi tragice inimile patrioţilor români din Basarabia au bătut în unison cu cele ale fraţilor lor din Ţară. Aşa a fost...”  

La monumentul lui Ştefan cel Mare: colectarea mijloacelor umanitare (fără falsă modestie vorbind, 
în acele zile subsemnatul, cel care-i vorbeşte mulţimii,  a cam fost unicul scriitor... "pro român"...)

– Care consideraţi că ar fi urmările evenimentelor din decembrie 1989 (bune şi, eventual, mai puţin bune) pentru societatea românească în ansamblul său?

– Reapropierea, în numele adevărului istoric, a Statelor Dezunite ale României. Reapropierea şi, în perspectivă, iminenta lor recontopire în Destin Comun.

(Revista Salonul literar Nr. 2-3, 2000).