21-23 DECEMBRIE 1989
– Cum v-a prins/ ce aţi facut în ziua de 22 decembrie 1989?
- În ziua de 12 februarie a anului 2 000, regretatul poet şi ziarist Ion Panait din Focşani îmi punea în faţă un amplu chestionar pentru un interviu. În discuţie interveni şi o întrebare ce are, iată, reverberaţii de ecou cu cea pe care o adresează astăzi cotidianul „Crai Nou”. Prin urmare, reproduc respectivul pasaj din dialog, fără a interveni cu eventuale comentarii.
„Ion Panait. Iată ce-şi aminteşte Mircea Druc, în 23 decembrie 1989, despre tine, în jurul orelor 10.00, în faţa clădirii CC din Chişinău, şi în vecinătatea marelui Ştefan: „... Nu pricep de unde şi cum, dar în fruntea coloanei păşea Leo Butnaru, scriitorul. Acum, cu faţa către mulţimea tot mai agresivă, încerca s-o modereze (...) Îmi fac loc mai în faţă, pe scările CC. Leo îmi prinde privirea şi parcă ne-am salutat. După o clipă, strigă cumplit: „Măi oameni buni! Linişte! Ascultaţi!... Iată cine ştie ce-i de făcut!” – şi arată spre mine”. Cum a fost, Leo, atunci, când eram toţi români de români?
Leo Butnaru. Mircea Druc nu putea pricepe clar „de unde şi cum”, pentru că nici în după amiaza zilei de 21 decembrie, nici pe 22 decembrie dânsul nu era la Chişinău, probabil, unde, aflând de evenimentele anticeauşiste declanşate la Bucureşti, multă lume s-a adunat la monumentul lui Ştefan cel Mare. Mulţi dintre noi aveam radiouri portabile şi ascultam ce se transmite din Bucureşti. Atunci, seara târziu, am şi convenit să ne întrunim, a doua zi, pentru a merge la oficialităţile RSSM-iste ca să cerem următoarele: – să se facă tot posibilul ca unităţile militare sovietice staţionate în Basarabia să nu treacă Prutul în România; – să li se permită voluntarilor basarabeni să intervină întru susţinerea fraţilor noştri angajaţi în lupta cu teroriştii, securiştii şi intervenţioniştii străini (precum se zvonea la acea oră); – să se expedieze urgent ajutoare umanitare; în acest scop, să se creeze o comisie guvernamentală; – să se transmită necondiţionat emisiunile Televiziunii române în Basarabia.
Astfel, sâmbătă, 23 decembrie, coloana petiţionarilor se îndrepta spre sediul CC unde, se ştia, ridicaţi ca la alarmă, viermuiau ştabii. La insistenţa mulţimii, pentru a parlamenta cu noi, au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci: I. Guţu, E. Sobor, A. Usatâi şi alţii, care pot fi identificaţi în fotografiile de epocă şi moment, să le zic aşa. Probabil, Mircea Druc a sosit ceva mai târziu şi nu fixează aceste fapte în fila respectivă.
 |
| La insistenţa mulţimii, au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci |
Dânsul nu pomeneşte că anume aici am obţinut promisiunea nomenklaturiştilor de a se crea la guvern o comisie specială pentru ajutorarea revoluţionarilor români. Un alt detaliu: de obicei, evit „măi”-ul şi mă adresez oarecum concis: „Oameni buni!...” Mircea mai scrie că mi-aş fi cerut iertare şi l-aş fi lăsat să se descurce. Inexacte şi oţioase mărturisiri. În primul rând, nu mă aflam pentru prima oară dimpreună cu tălăzuirea naţională, în al doilea rând – m-am descurcat în continuare, organizând la monumentul lui Ştefan cel Mare colectarea mijloacelor umanitare, fapt atestat şi în reportajele din mass-media. (A se vedea, să zicem, ziarul „Tineretul Moldovei”, inclusiv imaginile pe care le-a inserat...). Apoi noi, cei prezenţi, am desemnat şi delegaţii care trebuiau să meargă la guvernul republicii, unde avea să se creeze comisia sus-amintită. Dimpreună cu alţi camarazi, câteva zile la rând, inclusiv duminică, 24 decembrie, am participat la acţiunile comisiei, unde s-au luat decizii importante. (Din partea guvernului fusese delegat M. Platon.) Unele lucruri dul Druc nu le cunoaşte poate şi din motivul că, la pag. 343, spune: „Dispar. Ceilalţi rămân să facă listele voluntarilor”. Păcat că Mircea nu aminteşte şi de unul dintre (foştii?) dumisale
prieteni, Mircea Blajinu, care l-a ajutat în mai multe cazuri, inclusiv în cel cu dna telefonistă Tincu-Vinebreacea etc. Concluzia e una şi amară: cam egolatru din fire, amicul Mircea Druc trece sub tăcere anumite fapte sau vitriolează pe nedrept. Sau poate că fila de jurnal din 23 decembrie (despre ziua de 22) e scrisă mai mult din auzite, pentru că ea conţine multe aproximaţii şi inexactităţi. Ba chiar şi fapte... anticipate, care aveau să se întâmple deja pe 24, 25 decembrie. Păcat... Contează însă că, într-adevăr, în acele zile memorabile şi tragice inimile patrioţilor români din Basarabia au bătut în unison cu cele ale fraţilor lor din Ţară. Aşa a fost...”
 |
| La monumentul lui Ştefan cel Mare: colectarea mijloacelor umanitare (fără falsă modestie vorbind, în acele zile subsemnatul, cel care-i vorbeşte mulţimii, a cam fost unicul scriitor... "pro român"...) |
– Care consideraţi că ar fi urmările evenimentelor din decembrie 1989 (bune şi, eventual, mai puţin bune) pentru societatea românească în ansamblul său?
– Reapropierea, în numele adevărului istoric, a Statelor Dezunite ale României. Reapropierea şi, în perspectivă, iminenta lor recontopire în Destin Comun.
(Revista Salonul literar Nr. 2-3, 2000).
