2010, nr.3... un text borgesian, Roza lui Paracelsus.... Dorinţa noastră, a celor de la Apostrof, este să facem o anchetă, pretext de meditaţie şi mai ales de visare pe o secvenţă din această capodoperă a lui Borges.
Întrebarea ar suna cam aşa: Cum aţi fi procedat în locul lui Paracelsus, aţi fi făcut sau nu minunea în prezenţa prezumtivului discipol? De ce s-a abţinut Paracelsus?
Leo BUTNARU
MAGIA ŞI ANALOGIA
Aici ar fi propice un test. (Propice, chiar dacă cineva o să-l pice...) Să zicem, profesorul intră în clasă (superioară) de liceu sau în sala de curs (mic) universitar(ă), întrebând învăţăceii: „Cine dintre domniile voastre a citit nuvela Roza lui Paracelsus de Jorge Luis Borges?” Să admitem că s-ar găsi 1, 2, hai să admitem – 3 persoane care ar cunoaşte textul dat. Profesorul le propune acestora să plece de la oră, să facă orice vor în timpul liber în care el le va da un test celorlalţi învăţăcei care (încă) nu cunosc povestea. După alungarea ştiutorilor, liceenilor/ studenţilor (necititori de Borges, deocamdată) le oferă câte o filă cu textul respectivei nuvele, dar care se opreşte la jumătatea penultimei fraze: „Paracelsus ramăsese singur. Înainte de a stinge lumina şi de a se aşeza în fotoliul scâlciat...”
Până la finalul propoziţie nu mai sunt decât 15 cuvinte, dintre care 4 – simple conjuncţii şi prepoziţii. Iar fraza de final e alcătuită din doar două cuvinte. În fine, profesorul le propune necititorilor (deocamdată) să citească şi să dea ei finalul respectivei nuvele... Iar noi să ne imaginăm câte variante vor propune străduitorii, curioşii, inventivii liceeni sau studenţi, din clase mari şi cursuri mici, în locul „firescului” final al Rozei lui Paracelsus:
„...răsturnă grămăjoara de cenuşa în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut.
Roza reapăru”. – Atât. Acesta e finalul fascinantei, misterioasei şi popularei nuvele a lui Borges, numele căreia şi l-au preluat de titulatură atâtea şi atâtea asociaţii, societăţi, instituţii mai mult sau mai puţin serioase, registrul cărora se întinde de la medicină la magie, de la firme de turism la găşti de stradă, de la transcendentalism la psihedelism... Căutaţi pe internet, în mai multe limbi, şi veţi vedea cât de pliabilă, de aplicabilă, oricând, pe orice şi oricum, e Roza lui Paracelsus ca brand!... Şi aceasta pare a fi chiar naraţiunea despre care se spune că e dedicată cititorilor de la 7 la 77 de ani, pentru că, până la un moment, cu două-trei fraze până la final, respectiva parabolă criptică poate fi crezută axată pe un subiect paralel, implicit afin, celui din celebrisima naraţiune pentru cei mici şi mari de-a valma Hainele cele noi ale Împăratului de Hans Christian Andersen. În cazul dat, însă, Borges ţinând să dea o „variantă” doar pentru cei maturi. Numai că finalul anulează această posibilă prezumţie, propulsând ideea din material, sau – etic-material (pilduitor) în spiritual; în pur-spiritual şi, poate că, spirit pentru spirit ca în cazul artei pentru artă. Paracelsus „întruchipează”... spiritul (de-a pururi fără trup; spiritul pur!).
Dar şi aceasta nu e decât o ipoteză. Pentru că nuveleta e un text sui generis „deschis” (ca să ne amintim de Opera aperta a lui Umberto Eco). El înaintează tot mai multe întrebări, decât să sugereze răspunsuri. Şi pentru a găsi unele dintre ele, profesorul le aminteşte, le insuflă liceenilor/ studenţilor prinşi în test că este necesar ca ei, pentru a se dumeri cumva asupra eventualului final, să evidenţieze anume cuvintele, care le-au rămas „imprimate” în memorie, care li se par importante. Poate că anume ele le-ar oferi cheia. Iar în ce priveşte textul borgesian, „Drumul”, „Piatra” sunt noţiuni asupra cărora pot roi presupunerile ce ar însemna ele, în special în ecuaţia „Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire”. Este destul de interpretabilă şi triada (întru... Unu) „Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu...” (Această formulare elastică te poate duce cu gândul (şi) la budism, care nu recunoaşte existenţa dumnezeului creator de care depinde întreaga lume, inclusiv viaţa omului. Motivele tuturor suferinţelor omului pornesc de la cecitatea lui personală, de la neputinţa sa de a renunţa la dorinţele lumeşti.)
De fapt, îmi dau seama ad hoc, profesorul putea să dezvăluie integral chiar şi penultima frază, până în finalul ei: „...răsturnă grămăjoara de cenuşa în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut”. Deci, problema „simplificându-se” pentru a afla finalul (unul dintre atâtea posibile pe care le vor da liceenii, studenţii). Profesorul chiar poate merge mai departe, spunându-le învăţăceilor că, la Borges, finalul e simplu: din, doar, două cuvinte.
Prin urmare, odată cu căutarea finalului, cei prinşi în acest procedeu de tehnologie pedagogică, zis test, se vor întreba: dar care a fost acel unic cuvânt pe care l-a rostit Paracelsus?
Uite, asta nu o ştiu nici chiar cei care au citit nuvela integral, şi nu o singură dată... Putea fi unul dintre foarte multe: Logosul dumnezeiesc de la Începutul Începuturilor, de la Geneză, însă nici el nu este cunoscut muritorilor de rând. Alte cuvinte? Zeu, Dumnezeu, Hegemon, Dragoste, Libertate, Veşnicie, Absolut?... Sau poate că... Pentru că – da, omul e atât de neştiutor, dar mai ales – hazliu sau poate – iresponsabil, încât poate spune orice, spre exemplu: Nemurire...
Aşadar, ce a rostit Paracelsus pentru a reînvia, din scrum, roza?...
Uite că vreun final de nuvelă propus de liceeni/ studenţi ar putea fi în formă de dialog imaginar cu însuşi autorul, Borges, sau cu protagonistul naraţiunii, Paracelsus, sau cu tânărul care venise la acesta, cu gând de a-i deveni discipol, moştenitor întru fapte minunate, miraculoase. În căutarea argumentelor şi contraargumentelor, (ipo)tezelor şi anti(ipo)tezelor, acest text a fost şi este cercetat „la microscop”, încercându-se febril să se înţeleagă ce a avut în vedere (şi calcul?) autorul. Şi este necuprins spaţiul posibilelor interpretări.
De ce, totuşi, nu s-a întâmplat compatibilitatea dintre Magistru şi tânărul care dorea să-i devină discipol?... O jumătate de răspuns ar putea fi acesta: Indiferent de destinele de viitor ale tânărului şi Maestrului, întâlnirea dintre ei nu a trecut fără rost. De fapt însuşi Drumul înseamnă scopul. Procesul cunoaşterii adevărului nu e deloc mai puţin important decât rezultatul procesului care, nu o singură dată, ar putea fi şi de neatins. Prin urmare (...de drum), lecţia a avut loc, tânărului rămânându-i să înţeleagă anumite lucruri de aici încolo. De aici încolo (până hăt... dincolo!) mai avem şi noi a medita, a cumpăni, a resimţi în continuare farmecul enigmatic al Rozei lui Paracelsus.
Dar să revenim la text şi să (mai) reţinem că refuzul lui Paracelsus sună astfel: „Eşti foarte credul... Şi n-am ce face cu credulitatea; eu am nevoie de credinţă”. Ar fi aici (acolo, pretutindeni!) parabola credinţei dătătoare de har care – Magistrul ştie – nu trebuie nici dezvăluit, nici acordat oricui. Să luăm aminte: chiar dacă spune că nu are nimic în comun cu aurul, discipolul vine la Magistru anume cu el – cu aurul, ca expresie a materialităţii (ca valorizare) sui generis (în concepţia/ obişnuinţa oamenilor).
Meritul unor astfel de personalităţi (Paracelsus, Borges) în mitologie, istorie, religie, literatură, artă e că ele „dinamitează” (şi dinamizează), „zdruncină”, scot din tipare, remodelează canoanele tradiţionale de gândire şi de receptare a lumii (realităţii, dar şi... irealităţii).
Ei bine, iniţiaţii, docţii, competenţii ar putea lărgi cu mult aria unde pot fi căutate (dar şi... crescute!) eventualele răspunsuri, punând alături Roza lui Paracelsus cu Roza lui Luther (acesta din urma scriind la timpul său: „Primul element are să fie crucea – neagră – în inimă, care va avea culoarea ei firească. Căci atunci când omul crede din inimă, atunci devine drept. Această inimă trebuie plasată în centrul unei roze albe, pentru a arăta că credinţa aduce bucurie, consolare şi pace... şi de aceea trebuie să fie roza albă, şi nu roşie; căci albul este culoarea spiritelor şi a tuturor îngerilor.” – citat după un text de D. Stuparu, din care extrag şi alte analogii fascinante:„...apare aici distincţia dintre roza albă şi cea roşie, care vor juca mai târziu, la Shakespeare, un rol esenţial în Necinstirea Lucreţiei sau Venus şi Adonis (texte presupuse a fi fost scrise de sau măcar sub influenţa lui Francis Bacon, la rândul său revendicat de către rozacrucieni) simbolizând iubirea sacră şi cea profană, dar şi sulful, respectiv mercurul în alchimie; urmează o altă aluzie alchimică, calificarea aurului drept cel mai nobil dintre metale, afirmaţie care la vremea respectivă nu putea veni decât de la o persoană măcar familiarizată, dacă nu chiar iniţiată în alchimia spirituală”; „Trecând la Paracelsus, dincolo de aluzia la textul omonim de Borges, care prezintă roza ca pe un simbol al iniţierii, al gnozei – metaforă a desăvârşirii Marii Opere şi a dobândirii Pietrei Filozofale”...)
Da, aşa procedează ştiutorii, pe când cititorii de rând ai lui Borges, puşi în faţa anchetei Apostrofului, într-un fel sau altul, adică în zeci de moduri personale, procedează oarecum ca şi învăţăceii antrenaţi în simplul, dar atât de complicatul test de imaginaţie, chiar de creaţie: Ce e, totuşi, domnule, cu Roza aia a lui Paracelsus? Şi iar se vor căuta cuvintele-esenţe, ideiile la suprafaţă şi cele de subtext, evidenţele şi sugestiile, magia şi analogia etc. Pentru că în minune, ca şi în frumuseţe, rezultatul înseamnă interacţiunea (armonioasă a) elementelor. Ca şi în cazul acestei roze minunate – făcută scrum, dar care, la rostirea unui enigmatic cuvânt, reapare din pulbere. E o roză bună la toate (...ca să ne amintim de „suflet bun la toate” de Sorescu).
Astfel că de ce nu aş risca şi eu s-o închei, nesofisticat, ca un simplu profesor: îmi place mult nuvela Roza lui Paracelsus, considerând-o poate că cea mai pilduitor-pedagogică (testul!) din întreaga literatură artistică... Dar, bineînţeles, nu spun decât o banalitate-subiectivitate, în special din unghiul de apreciere al celor care cunosc textul în cauză pe dinafară şi ţi l-ar putea recita ca pe un poem. La fel de tainic, ca şi Nevermore... (nu-i vei afla adevărata esenţă-dezlegare...). Iar vag presupus, Borges înfăţişează-scrumuieşte-renaşte roza (lui Paracelsus) ca pe un însemn al călăuzirii spre absoluta gnoză, la care omului nu-i va fi dat să ajungă... (Pentru că – nu? – însuşi Drumul înseamnă scopul...)
P.S. Să nu ne lăsăm descurajaţi, dar mai ales derutaţi de prestaţia unor magicieni sau scamatori care, pe scenă, în faţa publicului, ar putea scrumui o roză, apoi să o facă să reapară. Efectului artistic îi lipseşte esenţialul: simbolul ca aviditate de iniţiere chiar dincolo de... magie, de minune. Roza lui Paracelsus e una a esenţelor (poate chiar... trans-esenţelor), nu una a aparenţelor (scenice).
