Poeme de Aleksandr Vertinski în traducerea și lectura lui Leo Butnaru

POEZII PENTRU COPII

ADIO, BIBLIOTECI, ADIO, BIBLIOTECARE!

„PRIETENIA” CU BIBLIOTECILE ȘI BIBLIOTECARELE

Prin ani de Facebook, cam vreo sută de biblioteci românește de pretutindeni mi-au propus să ne împrietenim. Mi-am dat acceptul. Însă după aceea cele mai multe din ele, biblioteci și bibliotecare, nu au mai dat vreun semn care să confirme, mă rog, prietenia noastră. Parcă sunt... anihilate, ca și inexistente... Iar pagina mea, nemodest vorbind, însumează lucruri mai puțin cunoscute ce țin de literatură, cea română și cea universală, în special avangarda. Plus traduceri din poeți geniali, celebri. Plus blogul subsemnatului care tot civilizației, culturii, literaturii, traducerilor e dedicat. Plus...

Da, plus după care, însă, urmează minusul bibliotecilor, bibliotecarelor care, spuneam, prin ani, mi-au solicitat inter-relaționări, colaborări. Astfel că îmi zic, de cum am ceva timp, dar și... chef, va trebui să elimin din listă adresele inerte, inclusiv de biblioteci și bibliotecare. Bineînțeles, unele dintre ele vor rămânea printre amicii mei de preocupări și, relativ, de interese comune. 
Numai bine!

Poeme de Igor SEVERIANIN în traducerea și lectura lui Leo BUTNATRU

CA O MASCĂ ANTIVIRUS – CAISUL ÎNFLORIT...

 Leo Butnaru

...Pe la fârșitul anului 2019, parcă era de presupus că ar urma o perioadă ceva mai liniștită în lume. Apoi, cam peste o lună după revelion, Maria Șarapova anunță că își încheie cariera și, cel puțin pe terenurile de tenis, intensitatea sonoră, gălăgia, nivelul decibelilor se reapropiase de normal.

Șarapova își anunță ea încheierea carierei, însă imediat se pomeni în carantină. Cu tot cu terenurile de tenis și cu foștii spectatori. Deoarece, ca din senin, erupse o veste trăsnet – coronavirusul!

Cică, zămislit în China. De ne-am pomenit din Guvid-18 în Covid-19, versus Covid-20! Din cauza lui/lor a scăzut drastic prețul la petrol, exportul, importul, numărul like-urilor (dar, din păcate, nu și al lichelelor) pe Facebook. Astăzi, oriunde în lume, la orice masă de tratative e prezent și unul încruntat, neînduplecat, același, pretutindeni, – Coronavirusul....

Cu toate astea, unii dintre noi își permit să mai și glumească pe contul virusului. E drept, nu corona, ci computeristic. Cică, de când cu digitalul, nu mai există manuscrise care, la necesitate, ar putea fi arse, de unde și nedesăvârșire ce reușește să se strecoare printre degetele literaturii. Uneori, noroc de vreun virus care îi scapă lui Kasperski!

Pe de altă parte, pe zi ce trece, situația nu mai e de glumă. De când cu coronavirusul, a scăzut până aproape de zero numărul celor ce mor de râs. În schimb, o fi crescut sensibil numărul celor ce mor de râsu`-plânsu`...

Și totuși, cu ceva optimism ni se spune: azi, pentru a vă spăla frumos, meticulos și sănătos pe mâini acasă, spălați cât mai repede putina din stradă! Izolați-vă! ...Chiar dacă de acolo, de pe orbită, cosmonauții nu mai vor să coboare pe Pământ. La ce ar schimba o izolare cu o alta?...

Însă pe la hotare, prin vămi lumea se întoarce pe la casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică... Și nu este exclus că a venit timpul celui mai obiectiv recensământ: mai toată lumea e acasă. Azi, când păstrarea distanței (sociale) fizice sporește restanțele demografice...

Acum vreo două luni, cea mai gravă problemă a omenirii părea a fi  cea cu Sodoma virușilor de calculator și cu Gomora telefoniei celulare. Astăzi, însă, pe lângă noutățile optimiste despre coronavirus, filmele horror sunt floare la ureche. Dar oricum o dai, tot trebuie să o dai cumva.

PĂMÂNT AL OAMENILOR. 120 de ani de la nașterea lui Antoine de Saint-Exupéry

Leo Butnaru

VOCAȚIE ȘI DESTIN

(O prefață)

Drept prolog la captivanta și exemplara biografie a autorului Micului prinț, în special din considerentul că laitmotivul întregii sale creații este unul legat de miracolul avionului care „te cufundă direct în plămada misterului”, împreună cu tânărul, curiosul și studiosul cititor să ne amintim că, în istoria civilizației umane, primele zboruri au fost efectuate cu planorul, în 1890. Iar peste zece ani, la 20 iunie 1900, ca și cum la început de secol și de mileniu, în orașul Lyon, se naște Antoine-Marie Roger de Saint-Exupéry despre care – atenție! –  unii exegeți spun că s-ar fi înălțat pentru prima oară cu  avionul pe când avea 6 ani, alții, mai probatoriu, demonstrând că acest eveniment i se întâmplă la vârsta de 12 ani când, fără frică, își manifestă dorința de a zbura, temeritatea fiindu-i răsplătită de pilotul Jules Védrines care-l luă în carlingă. Foarte devreme se „implicase” micul lyonez în „istoria” aviației, dat fiind că primul avion cu motor fusese construit nu mai devreme de 1903...

Așadar, ca și cum îndreptățiți de viața și scrisul acestei eminente personalități, am putea răspunde irezistibilului imbold de a trage o emoționantă concluzie... romantică, susținând că, în cazul micuțului Antoine, pasiunea pentru zbor s-a dovedit a fi, în perspectivă, expresia unei vocații covârșitoare, de neocolit, ulterior însăși el,  Saint-Exupéry, scriind că „vocațiile au de spus, fără îndoială, un cuvânt” și unora chiar le „mână cu semeție pașii în direcția necesară: le regăsim în copilăria fiecăruia, încolțind elanurile care le vor explica destinul”, ajutându-i omului „să se elibereze: dar e la fel de necesar ca să fie eliberate aceste vocații”. Însă, în următoarea clipă, aceiași cunoscători ne cam... dezamăgesc, spunând că acel „botez” aviatic n-a produs prea mare impresie asupra lui Antoine care, nici  până la 19 ani, când trece bacalaureatul, încă nu se hotărâse cărei profesii să se dedice. Astfel încât nu spre navigația aeriană, ci spre cea maritimă se îndreaptă. Numai că nu reușește să treacă rigorile concursului de la Școala Navală, ceea ce pare a nu-l întrista prea mult, intrând la Académie des beaux-arts unde, pentru scurt timp, frecventează secția de arhitectură. (Să legăm acest moment cu sugestivele ilustrații proprii – să zicem, cele pentru Micul Prinț - cu care își va însoți unele scrieri.) Dar, parcă în pofida celor care, în cazul său, nu găseau vreo legătură plauzibilă între vocație și aviație, tânărul ce abandonează o posibilă carieră de arhitect sau artist plastic este mobilizat în armată și repartizat la un regiment de aviație din Strasbourg, unde învață pilotajul  și devine ofițer de rezervă. Din activitățile-i... extraliterare (deocamdată!) să amintim că, după ce familia logodnicii îl împiedică să se înroleze în aviația militară activă, Saint-Exupéry se angajează funcționar la Société [LB1] [LB2] des Tuileries, apoi la Uzinele de Automobile Sauer și la Societatea de Aviație Latécoère după care, un timp, e șef de aeroport la Rio de Oro, mereu ghidat de un sentiment al răspunderii consimțite. Era montat întru efortul de voință și perseverență față de obligațiunile profesionale, gustând „beția orgolioasă a renunțării” la cele multe și mărunte ce țin de odihnă, distracție, confort, lipsă de griji. Însă firea sa de tânăr intelectual și pilot respingea aerul închis ce adie a administrație, a miros de „birou învechit în care viața unui om se împotmolește”, precum scrie în Pământ al oamenilor care, dimpreună cu Micul prinț, constituie culmea creației sale literare. Cotidianul birocratic nu se potrivea cu adevărata chemare a tânărului scriitor dedat studiului și meditațiilor, avid de – scria mai târziu –  „acel iz de bibliotecă veche care face mai mult decât toate parfumurile de pe lume”.

Cu titlu de pre-concluzii ce ar reieși din cunoașterea biografiei și scrisului său, din ceea ce se poate înțelege prin prelungirea asociativă a sugestiilor pe care ți le oferă cu prisosință cărțile sale, ești îndreptățit să presupui că tânărul Antoine trăia intens o stare de miracol care, pe lângă fermecarea firii, trezește și regretul că mintea, conștiința, sufletul nostru nu sunt totuși suficient de cuprinzătoare, pentru a învălui, dar a și explica semnificații mai complexe, mai de altă natură, ca și cum transcendente umanului, însă ne-imposibil a fi, până la urmă, compatibile cu acesta, familiare lui. Și atunci în firea tânărului se naște și mai aprinsa dorință de a depăși o anumită condiție, de a desfereca grele încuietori, de a descifra noi coduri de semnificații, idei și sentimente. E o stare cu neputință de tradus în cuvinte, însă care te stăpânește ca un suflu, ca o vibrație, ca o miraculoasă înzestrare a firii tale receptive, sensibile (și) și la freamătele de – parcă – dincolo de ea, de dincolo de uman. E starea a ceva – scria Saint-Exupéry – „care-mi biciuiește instinctul înainte de a-mi bate la poarta conștiinței”.

Debutul scriitoricesc și-l face în 1926, cu nuvela Aviatorul. În timpul vieții, a editat volumele Curierul de sud, 1928; Zborul de noapte, 1931 (Premiul Femina); Pământ al oamenilor, 1939 (Premiul Academiei Franceze); Scrisoare către un ostatec, 1943; și, în același an, capodopera sa – Micul prinț, în care sentimentul poeticului e atoatecuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit mod de a înțelege și devenind componentele intrinseci ale operei, ba chiar ale viziunii sale asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel contribui la clădirea lumii”. 

Războiul îl cunoaște nemijlocit, în Spania unde, în 1937, este trimisul ziarului Paris-Soir, pentru care expediază corespondențe din Madrid și Barcelona. Iar în 4 septembrie 1939 este mobilizat, având gradul de căpitan și, în pofida faptului că, din considerente de sănătate, i se constată inaptitudinea pentru zbor (până atunci, se prăbușise de trei ori cu avionul), plus că depășea limita de vârstă prevăzută pentru pilotaj, până la urmă  ajunge totuși aviator activ în escadrila de recunoaștere 2-33. Urmează alte interdicții de a zbura, alte peripeții, adică accidente de avion, inclusiv aterizarea forțată în Pustiul Sahara, pe care o și descrie în Pământ al oamenilor. Iar la 31 iulie 1944, pilotul-patriot, celebrul scriitor Antoine de Saint-Exupéry nu se întoarse la aeroportul Borgo, pierzându-se undeva în spațiile Corsicăi. Parcă emblematic, ca un însemn al destinului, acea misiune de luptă constase în fotografierea aeriană a unor obiecte din apropierea Lyonului său natal...

Mulțumiri, în eternitate, Maestrului Glebus Sainciuc. Mulțumiri colegei Gabi Schuster pentru regia acestui clip.