Iulian ANISIMOV
(1886 – 1940)
S-a născut în
familia unui inginer militar. Din cauza tuberculozei, își întrerupe studiile
gimnaziale, plecând la tratament peste hotare. A frecventat cursuri la Sorbona.
Un timp studiază pictura în atelierul lui Henri Matisse, însă nu tinde spre o
carieră de pictor. Primele versuri le scrie sub influența lui Rainer Maria
Rilke, mai apoi fiind fascinat de poezia lui Christian Morgenstern. Din creația
primului publică o carte de traduceri (1913), redactată de Viaceslav Ivanov.
Traducerile din Morgenstern au rămas în manuscris, fiind valorificate abia la
începutul secolului curent, atenția față de ele fiind stimulată și de faptul că
pe Anisimov l-au interesat nu doar jucăușele „Cântece de spânzurătoare”, ci și
lirica antroposofică a autorului german, cea de o sensibilitate mistică,
influențată de filosofia hindusă, necunoscută în Rusia până nu demult.
Călătorește
prin Franța, Germania și Italia. În perioadele când revenea la Moscova se
încadra în activitatea cercului literar „Serdarda”, din care făceau parte poeți
ce aveau să ajungă importanți: B. Sadovskoi, S. Bobrov și B. Pasternak. În 1913
este unul din fondatorii asociației „Lirica”, în același an debutând cu versuri
în almanahul omonim. Prima sa carte, „Locașul” (1913), plăsmuită sub semnul
ideației slavofilismului ce credea în „predestinația dumnezeiască” a Rusiei,
Aleksandr Blok o apreciază ca „foarte palidă”, iar Valeri Briusov îl plasează
pe Anisimov printre autorii neo-decadenți. Al doilea său volum, „Vântul”, a
fost pregătit pentru publicare de editura „Alționa” în 1915, însă nu a văzut
lumina tiparului. Conținutul său resimte influența antropozofică a lui Andrei
Belîi, iar sub aspectul formei pe cea a prozodiei și stilisticii futuriste.
După 1917
Iulian Anisimov se dedică studiului artelor. În 1926 editează volumul de
versuri „Terestru”, peste doi ani urmat de cel de critică literară „Scriitorii
epocii contemporane”. Traduce din poezia de limba engleză, în special din cea a
negroizilor americani.
* * *
Piatra e chiar mâna
În care
E strânsă frica,
Acesta fiind și motivul
Că închisa lume e
culcată-nemișcată,
Motiv din care piatra totdeauna
Seamănă a potir.
Motiv din care totdeauna tu
Cauți piatra
Pentru a bea.
* * *
Odaia – ca piatra înghesuită –
Stă corp alb străbătut de
nervuri.
Iată
Luna
Ne va străbate geamul,
Val se va rostogoli
Primul plescăit al timpului,
Genunchii mei
Repede mergător
Frigușorul dimineții
Nu-i va îmbrățișa,
Răcise-va oțelul scărilor,
Matinalul galop al calului
Mă va vindeca.
ANU-MPREJR
Lui P. Zaițev
1. toamnă
Copoiul mușina
Lua urma sălbăticiunilor bălților
mele
Și vânătorul duse acasă
Vânat și miere.
Iar acasă el puse la cale
Chefuleț pentru musafiri
De-i prinse dimineața
Și prin geamuri mi-a fost dat să
văd
Oameni uriași precum viața.
Se ridicară, tavanul zbură
Și undeva-n înalt străluci,
Porniră, nisipul scârțâi-scrâșni
Și câinele în față
Prinse-a le goni.
2. iarna
Frunzele – subtil-rafinate,
Zăpada – primitivă,
Pentru că chiar în zăpadă
Totdeauna se ascunde
Omăt-momâie.
3. intermezzo
Spre seară tot mai tare
Geamăt de broscuțe
Ce întristează omul,
Iar spre pernuța mea
Vine în goană somnul care
Știu, ticălosul,
Până a doua zi
Astăzi chiar pe mine
Din mine mă va izgoni.
4. despre primăvară
Și-n iarnă-i posibilă primăvara.
Samovarul, pârguindu-se,
Prinde-a fremăta ca aleea,
Revărsându-se în străluciri,
Dându-și peste margini.
La fel fragede alei
Aurofumegând
În revărsări
Trosnesc cu ciripitul sec
Al primelor scântei
De păsări.
5. vara
Întreaga problemă constă
În rama geamului: ea
Între noi și tei
Se leagănă cu scârțâit deșert,
Iar teii – frunziș dens,
luxuriant,
Mai ales în înalt,
Unde iepurași albaștri
Își șoptesc versuri.