Iulian ANISIMOV
(1886 – 1940)
S-a născut în
familia unui inginer militar. Din cauza tuberculozei, își întrerupe studiile
gimnaziale, plecând la tratament peste hotare. A frecventat cursuri la Sorbona.
Un timp studiază pictura în atelierul lui Henri Matisse, însă nu tinde spre o
carieră de pictor. Primele versuri le scrie sub influența lui Rainer Maria
Rilke, mai apoi fiind fascinat de poezia lui Christian Morgenstern. Din creația
primului publică o carte de traduceri (1913), redactată de Viaceslav Ivanov.
Traducerile din Morgenstern au rămas în manuscris, fiind valorificate abia la
începutul secolului curent, atenția față de ele fiind stimulată și de faptul că
pe Anisimov l-au interesat nu doar jucăușele „Cântece de spânzurătoare”, ci și
lirica antroposofică a autorului german, cea de o sensibilitate mistică,
influențată de filosofia hindusă, necunoscută în Rusia până nu demult.
Călătorește
prin Franța, Germania și Italia. În perioadele când revenea la Moscova se
încadra în activitatea cercului literar „Serdarda”, din care făceau parte poeți
ce aveau să ajungă importanți: B. Sadovskoi, S. Bobrov și B. Pasternak. În 1913
este unul din fondatorii asociației „Lirica”, în același an debutând cu versuri
în almanahul omonim. Prima sa carte, „Locașul” (1913), plăsmuită sub semnul
ideației slavofilismului ce credea în „predestinația dumnezeiască” a Rusiei,
Aleksandr Blok o apreciază ca „foarte palidă”, iar Valeri Briusov îl plasează
pe Anisimov printre autorii neo-decadenți. Al doilea său volum, „Vântul”, a
fost pregătit pentru publicare de editura „Alționa” în 1915, însă nu a văzut
lumina tiparului. Conținutul său resimte influența antropozofică a lui Andrei
Belîi, iar sub aspectul formei pe cea a prozodiei și stilisticii futuriste.
După 1917
Iulian Anisimov se dedică studiului artelor. În 1926 editează volumul de
versuri „Terestru”, peste doi ani urmat de cel de critică literară „Scriitorii
epocii contemporane”. Traduce din poezia de limba engleză, în special din cea a
negroizilor americani.
* * *
Piatra e chiar mâna
În care
E strânsă frica,
Acesta fiind și motivul
Că închisa lume e
culcată-nemișcată,
Motiv din care piatra totdeauna
Seamănă a potir.
Motiv din care totdeauna tu
Cauți piatra
Pentru a bea.
* * *
Odaia – ca piatra înghesuită –
Stă corp alb străbătut de
nervuri.
Iată
Luna
Ne va străbate geamul,
Val se va rostogoli
Primul plescăit al timpului,
Genunchii mei
Repede mergător
Frigușorul dimineții
Nu-i va îmbrățișa,
Răcise-va oțelul scărilor,
Matinalul galop al calului
Mă va vindeca.
ANU-MPREJR
Lui P. Zaițev
1. toamnă
Copoiul mușina
Lua urma sălbăticiunilor bălților
mele
Și vânătorul duse acasă
Vânat și miere.
Iar acasă el puse la cale
Chefuleț pentru musafiri
De-i prinse dimineața
Și prin geamuri mi-a fost dat să
văd
Oameni uriași precum viața.
Se ridicară, tavanul zbură
Și undeva-n înalt străluci,
Porniră, nisipul scârțâi-scrâșni
Și câinele în față
Prinse-a le goni.
2. iarna
Frunzele – subtil-rafinate,
Zăpada – primitivă,
Pentru că chiar în zăpadă
Totdeauna se ascunde
Omăt-momâie.
3. intermezzo
Spre seară tot mai tare
Geamăt de broscuțe
Ce întristează omul,
Iar spre pernuța mea
Vine în goană somnul care
Știu, ticălosul,
Până a doua zi
Astăzi chiar pe mine
Din mine mă va izgoni.
4. despre primăvară
Și-n iarnă-i posibilă primăvara.
Samovarul, pârguindu-se,
Prinde-a fremăta ca aleea,
Revărsându-se în străluciri,
Dându-și peste margini.
La fel fragede alei
Aurofumegând
În revărsări
Trosnesc cu ciripitul sec
Al primelor scântei
De păsări.
5. vara
Întreaga problemă constă
În rama geamului: ea
Între noi și tei
Se leagănă cu scârțâit deșert,
Iar teii – frunziș dens,
luxuriant,
Mai ales în înalt,
Unde iepurași albaștri
Își șoptesc versuri.
DUPĂ RILKE
Voi aidoma luntrilor,
surioarelor,
de malul zilelor legănate,
molcumul vostru vis nu e rostit,
de aceea palide sunteți.
Trist vă este cu trista privire
să le șoptiți lacurilor,
visați depărtările valului.
Dar vântul țărmului va respira,
va întinde odgon ce vă acostează
și voi întristați-vă după el.
„Lebede suntem, – o, surioarelor,
și la luntre din scoici pestrițe,
la luntre de basm vâslim”.
NOCTURNĂ
Palidele narcise mor modest,
Temnița lor e
vaza...
Petalele-și storc aroma de pe
urmă
-------------------------------------------
În negrele pliuri de gaz
Fragilii
stânjenei se ofilesc stânjeniți
De
tânga-brumă...
--------------------------------------------
În păienjenișul tristeții s-au
ascuns dorințele,
Pe focul
minutelor
Posesiunea și-a prefăcut scrum chinurile
–
Și curg și curg
Amintirile
---------------------------------------------
Florile au murit ieri, acu...
...Eu nu mai
sunt același!...
Dar tu??!
(1915)
Vasilisk GNEDOV
(1890-1978)
Vasilisk
(Vasili) Gnedov se trage de pe meleagurile Donului. Absolvi o școală tehnică
din Rostov, după care, în 1912, vine la Petersburg în ideea de „a modifica
literatura”. Îl diviniza pe Igor Severianin, însă egofuturismul său l-a
apropiat de Ivan Ignatev (1892–1914), care i-a scris o prefață la „ciudatul”
poem-ciclu „Moartea artei”, în care menționa: „Cu Nimic, Vasilisk Gnedov
vorbește un întreg Ce...” În 1913 îi apare volumul de versuri „Dulciuri pentru
sentimente”. Doi ani se află în tranșeele primului război mondial. După
revoluție, editează volumul „Vremenik–4” cu versurile lui V. Hlebnikov,
colaborează la „Gazeta futuriștilor”, publicată de V. Maiakovski, D. Burliuk și
V. Kamenski. În 1921 pleacă din Moscova, angajându-se inginer la o
întreprindere industrială. În 1936 este arestat, aflându-se în Gulag circa 20
de ani. După eliberare (mijlocul anilor ’50), își reia activitatea literară,
ținând și un jurnal în versuri.
* * *
Linia de tunet-detunet a
spațiului
Pe spinări de elani bocanci
Iscălitu-s-a cu un fulger în cer
Voievodul Vasilisk-trup-siniliu.
Shakespeare și Byron domneau
împreună
Peste 80 de mii de cuvinte –
Genialul Poet al Viitorului
Vasilisk Gnedov în fiece minut
Stăpânește 80000000001 de cuvinte
pătrate.
(1913)
* * *
Coboară de pe povârniș cârja
jumătății
Tâmplare galbenul săriturilor
învârtej,
De coadă se-afundă jocului
cimitirul
Dulăii cărunteții se zbat
tâmplele
Hormonai la ardezie cleștele
mâncând
Și munți mâinile ridicare văzând.
Aripioara părinte durerea
pietricelelor –
Pâratura curcubeului ochii,
Scotesisi a degetului oțelit
Pe mare va sări în mâneci
Poamele străjii nu doare
Călăresc pe dâmbocuri aspre.
CUC
Cuc!
Eu.
Dar spurcaciul, mica dropie unde
e?
Cuiburile de prepeliță s-au
umflat,
Puii au gură-ngălbenit pădurea...
Eu.
Pădurea-mpalida albtrunchiul...
Cucuia cucul:
Cuc!
Din lemn de mesteacăn – suc –
Cuc cu el – Guc!
Dar unde-i dropia-spurcaciul?
POEMUL ÎNCEPUTULUI
(alb)
Întunericul naște stele,
Stelele liniște nasc.
Luna se naște în basme,
Basmele – tandrețea iubirii.
...
Am rupt firul și reparăm
năvodul...
Lega-vom firul, precum
Vântul alb leagă pletele noastre!
(1913)
* * *
Cam câte alice pentru nas de
căciulă s-ar cădea
Mănâncă moarte și inima încearc-o
gust-o
Iată și muntele iată și grindul
teșit
Odată cu saliva prin gură se
strecură bocancul scofâlcit
Șvah! Șvah! se loviră norii de
cerul pleoștit
* * *
Fără a cunoaște ostenire
Ci doar de oțel având știre
Țepile ciupercilor ne crescură
între dinți
Rugineau etajate punți
Muntele pisicile la picioare
Și dumbravă-n mare încrengare
Încăpățânat în câmpie
La fluierătura noastră
A cețurilor drahmă
Barca zdrăngăni
Păsăruica pică
* * *
Privirea ta strălucea ca o
bicicletă adevărată.
* * *
Ciocârlii cuvântează din miez
de-amiază
Prefăcându-și gheruțele molcuțe
Învățând minte legi curbete
Șontâcăiesc cai peste câmpie
Cu unghia presând soarele
Limba pe margine punând-o.
Poate că era în trecere pe Uranus
Iar acum iepei îi e de laț sau
frâu
Fuseseră picioare fusese inimă
Fuseseră adică.
(1914)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu