ELEGIE ÎNTR-UN AMURG VIOLENT
cu numărul 6, 7, 8, ex-strada Ismail,
foste cuiburi de studii asidui
dar și de căsuțe cântate de inimă albastră
ca melancolice cuiburi de oarece nebunii
întâmplate studenților-adolescenți
ca ieri, ca odinioară copii.
o tonă de toane în praf, două tone de nostalgii
cutremurându-ne anii trecutului studios
sfărâmând, risipind piatra din nămolul Mării Sarmatice
zise și Paratethys
eliberând milioane de cioburi ovale de cochilii care
ca miliarde de săruturi, de îmbrățișări sunt spulberate-n neant
în oceanul visului stins.
Ah, sărutări, îmbrățișări și alte fapte ceva mai cutezătoare
în limite și delimitări dintre dezmierdare și – pardon! – deflorare.
Aici (deja – acolo...) s-au pus la cale logodne, s-au jucat nunți
chiar de nu se putea și fără oarece divorțuri
sau poetice, dar și ideologice arderi de punți.
căsuța noastră de studii și de oarece nebunii;
acolo, pe strada Ismail, vizavi de cimitirul
militar
mormane de moloz în triplă înșirare
de piatră sarmatică-prismatică, armatură și ciment sunt
mormintele juneții noastre în etern amurg bacovian,
violet
devenit atât de violent...
umblă cu sau fără de rost
în mâini cu fumegoase făclii și felinare
repetând, repetând, repetând aceeași întrebare:
Was it or
not was it?...
miercuri, 4 noiembrie 2020
DEMOLAREA
marți, 27 octombrie 2020
DIN POEZIA AVANGARDEI
Din poezia avangardei
în traducerea lui Leo BUTNARU
Klara ARSENEVA (1889 –
1972)
Adevăratul nume: Arseneva-Bukștein. S-a născut în
familia unui feroviar. Studii gimnaziale
MAGAZIN ZOO
În vitrină –
melci, pești multicolori,
Cinci
papagali, un canar care ciripește.
Ce devreme
cântă cineva la vioară,
De dimineață
sufletu-mi neliniștește.
Iar pe
strada noastră ziua-ntreagă
Hoinăresc
băiețandri, suie, coboară.
Ca de
moarte, zău, m-am săturat
De acest
colind din zori până-n seară.
Și vine iarăși
el, să cumpere râme
Sau pești,
după care – pleacă.
Ca și
înainte, mă tot ia cu vorbele-i seci –
Cum de-n
mare nu se îneacă?!
„Mă trage
spre locul acesta
Cu inima sângerată,
cu întreaga fire...”
Aseară, s-a
otrăvit o mireasă
Undeva în
sud, cică, din iubire.
* * *
Felinare
atârnau în strada nu prea lungă,
Zilele erau
năbușitoare, amurgul scurt.
Cu cozi de
pește, în relief zgâriat,
Meșterii
împodobiră fațade de lut.
Împinseră-o
terasă spre țărmul pustiu,
Înnegriră
grilajul unei grădini cu lalele.
Doar drumul
spre mare-l aveam în privire.
Sirenele șuierau
în ceață, rebele.
Prietenul
blond mă îndemna obosit:
„Povestește-mi
de orașul cu sonde la mare,
Cum fu
acoperită cu țiței o vale întreagă
Și cum în roș
locaș moare ceara de lumânare”.
ORAȘ NORDIC
Încercuit de
canale, îmbrățișa totul cu-nfrigurare.
Praf în
amestec cu fumul, fumul – cu tânga din trandafiri.
În inima mea
obosită el părea sicriu primăvăratic,
Când
colbuite, șterse-mi erau plecatele priviri.
În canale de
încercuire orașul plutea răsturnat
Și aur greu
de pe cupole îndelung îi curgea.
Trecea prin
el acel pe care l-am respins,
Trecea acel
pe care zadarnic l-aș aștepta.
Ce clar
mi-aduc aminte – prin poarta deschisă
Puteam să
văd palatul, ziduri lângă apă.
Adesea în
astă vară am rătăcit atent,
Spre-a nu-mi
trăda pe chip inima-mi sireapă.
* * *
Se va posta
în prag:
Cum e de
mers ușor?
Conul
sinagogii
E-nalt, țintit
în nori.
În casa de
brad curge
Clei tămâios
din bârne.
Violet,
pluti grădina-n fereastra
Dinspre
soare-apune.
E-atât de
cald și umed,
Apa-n bazin
e a scaldă;
Mai mare
decât soarele
Crescu cea
floare naltă.
Parcă din
prinsoare
Nu pot să
plec, să las.
Brazii până
spre câmpuri
Drumuri,
poteci au ars.
(1916)
duminică, 25 octombrie 2020
luni, 19 octombrie 2020
vineri, 9 octombrie 2020
COSMOGRAME
Pe cele mai proaste mâini
Totul pare a se
stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele
politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.
Nu mai e nimic de
făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost
posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii
lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște
râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de
mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când
șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind
această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație
(specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce
le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.
Nu mai e nimic de
făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al
„democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul
acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.
Ce creier mic! –
i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă,
de la sămânță seacă la trăncăneală.
Ei ne asigură
coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de
mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului,
înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a
venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”
...Dar nu mai e
nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din
text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte
ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de
co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai
abitir Dalí totuși.
Pseudo tratat filosofic
1
Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?
luni, 5 octombrie 2020
joi, 1 octombrie 2020
DIN AVANGARDA LUMII
Din poezia avangardei ruse
În traducerea lui Leo BUTNARU
(1887 – 1938)
În anul 1913
devine membru al „areopagului” Asociației Intuitive a Egofuturismului. A editat două cărți de versuri –
„Netăcutul căzător” („Padun
nemolcinîi”, 1913) și
„Flori de gheață” (1914), precum și proclamația-poem „Coralul-preludiu” (1912).
În perioada 1912-1916 publică frecvent versuri și articole în revistele și
almanahurile futuriste și neofuturiste. (În principiu, spre deosebire de
cubofuturiști, egofuturiștii
se remarcau distinct prin caracterul asocial al scrisului, promovând
individualismul, cerând abolirea rigorilor etice în artă.)
În pofida
evidentei influențe a poeziei lui Igor Severianin, Dmitri Kriucikov era autorul
cel mai „temperat” din asociație. Caracterul contradictoriu – tradiționalism-avangardism – a fost
remarcat în recenziile semnate de I. Ehrenburg și V. Briusov.
În anul 1923
este arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. După al doilea arest, în
PRIN ZĂPEZI
Din nou s-a
răsturnat și împrăștiat
Pudriera care
îți ia vederea
A unei aurite
porumbițe cârlionțate!
Și iarăși,
oboseala înfruntându-mi,
În
înflăcărate-mpurpurări de-amurg
La scară-o să aștept îngândurat.
Peste mine prin
pajiști azurii
Norii de
ninsoare-n depărtare
Ajurul și-l
plutesc în legănare...
Și-n înghețata,
geroasa minunăție –
Ce scârțâit
strident, ce freamăt tumultos!
Râul – stea
scânteietoare.
Ziua-i ca o
perlă mică,
Inima-i tare și precaută, –
Inimii a pierde
nimica nu-i este dat.
Pudriera care
îți ia vederea
A unei aurite
porumbițe cârlionțate
Din nou s-a
răsturnat, împrăștiat!
(1913
ÎN TOAMNĂ
Din nou sunt al
tău, oraș al toamnei,
Am venit la
tine de pe stânci polare,
Unde-i densă,
tulbure aroma pinetului,
Unde-i de
ne-îmblânzit talazul din zare.
Îmi place
electricul tău refren,
Severul joc
tresăltat al tramvaielor,
Al canalelor
plescăit elegiac
Și coerenta
vorbă-a înserărilor.
În suflet,
precum tundre-acaparatoare,
S-au extins
realități și vise ciudate,
Iar în inimă –
contrare e; amintirile
Își răvășesc –
păzea! – lumi împuținate.
Și până la
crăpat de zori gata-s de a-ți bea
Purpurul sau
azurul luminilor clare,
Până-ar fi să
cad răpus de oboseală
În pădurea felinarelor cântătoare.
Că-ar fi
aproape-o ninsoare scânteioasă
I se pare
inimii – drept albă uvertură
Pe sub
stelarul, radiosul râu
Ce umbrele ne
joacă a caricatură.
(1913)
* * *
Tu ești
îmbrăcată în rotondă de fulgi scânteioși.
Deja se duce
și-al cincilea ceas.
Seara-i sobră, tihnită.
Iar în
depărtatul azur cineva risipi neglijent
Cioburi-mii de
gheață dintr-o sfărâmată sită.
Imaginează-ți
cum, noaptea, va luci dens-intens
Smaralde
revărsate de al tăriilor ocean,
Cum plana-va
pasărea cu ochii negrii,
Cu negre aripi,
de-asemeni, – antic-eternul bâtlan.
Imaginează-ți
cum se va-nălța ancestralul luminător
Din argintie
raclă, cum și cât de calm, neauzit
Va da ocol
tundrei, locașul ocrotindu-și
De ochi răi, de
obide și cuvânt
răstit.
Imaginează-ți
cum, în noapte, cu văz friguros,
Tot mai mult se
răcesc ghețari, acostând
Precum copleși
orfani, nomazi sinilii,
Plutitori,
licăr de faruri ca și purtând.
Pe pervaz –
plâns-ozor din lacrimi înghețate.
Ca și mine, capricios, el e stih
care moare.
Tu treci în
rotondă de fulgi scânteioși.
S-a dus ora
cinci. Seara-i tihnită, se pare.
(1913)
_______
*Novaia zemlea
(Pământul nou) – insulă în Oceanul Arctic.
Graal-ARELSKI/ Stefan Petrov
(1888/89 – 1938?)
miercuri, 30 septembrie 2020
UN INTERVIU ÎN SERBIA
–
Arseni Tarkovski, deseori numit ultimul poet al secolului de argint rus, scria
că „poezia înseamnă cel mai puțin literatură. Ea e un mod de a trăi și de a muri”.
Pentru
dumneavoastră, domnule Leo Butnaru, ce înseamnă poezia? Poetul moare sau devine
nemuritor în versurile sale?
– A vorbi despre poezie în general,
despre legăturile tale de destin cu ea, inevitabil apar oarece vibrații
retorice, emotive, un stil aproape nefiresc, ai putea spune. Nu e nimic de
făcut, totdeauna poezia a cerut jertfe frumoase și subtile... etern
dăinuitoare! Iar la vârsta mea bineînțeles că deja nu mă mai pot imagina fără o
contopire de destin cu poezia, fără o biografie personală a amândurora. Dacă e
să vorbim de alter ego, al doilea eu
al meu e chiar poezia. Noi ne-am plăsmuit, ne-am modelat, ne-am creat reciproc
unul pe celălalt. Însă, cu părere de rău și ceva ironie, vorbind despre
nemurire trebuie să punem surdina necesară. Să vă răspund cu un poem laconic:
omul e atât de neștiutor
omul e atât de hazliu
omul e atât de
iresponsabil
încât poate spune orice
spre exemplu:
nemurire...
–
Poate oare vocea poetică să rămână detașată de ceea ce interesează, îl
frământă, uneori îl neliniștește pe emițătorul ei?
– Să ne amintim de mereu neobișnuita,
inevitabil reluata, rediscutata formulă poezia
pentru poezie. Poezia pură, autoreferențială, ca o decontaminare a
limbajului de inevitabilul „praf” al cotidianului, o relaționare a cuvintelor
în spațiul ermetic și sterilizat al conotațiilor loruși suficiente. Poezia
pură, sui generis despre sine, pentru
sine, în sine, pe care, chipurile, n-ar atinge-o nimic concret din cele ce se
întâmplă în lume, cu lumea, în istorie, societate etc. Însă eu unul cred că
purtătorul, creatorul unei asemenea poezii... „aseptice” nu poate să rămână la o
parte de... el însuși, adică de ceea ce
l-a preocupat, de cum a trăit, a gândit, s-a neliniștit sau s-a bucurat chiar
în timpul ce crea acea poezie pentru poezie. În sensul cât mai îngust al
cuvântului (adecvat în cazul exemplului nostru), pe autor îl interesa, îl
preocupa, îl mobiliza, îl punea la muncă tocmai „extrem de pura” poezie pentru poezie. Deci, în numele
ei și împreună cu ea poetul și-a creat arta, dar și propriul destin. Și noi
suntem siguri că de dragul ideilor sale a cugetat, a filosofat, a suferit, și-a
pus și a rezolvat probleme estetice. Prin urmare, ca să revenim la întrebare,
poetul nicidecum nu a putut să rămână detașat de ceea ce era... mobilizat,
orientat sau... dezorientat, de căutări și de micile-i sau mai marile-i
realizări ce-i creau bucurii, satisfacții pe potrivă. Nimeni nu poate fi
absolut... paralel cu lumea, să facă ceva fără să se implice... pe sine; nici
chiar zeii rațiunii reci, pure, „privați” de sentimente. Ce e viu e predestinat
implicat. Chiar în sine ca dar și modalitate de a fi viu. De care nu se poate
detașa. Pur și simplu poezia le permite în chip diferit poeților... să nu
rămână detașați, inclusiv de ei înșiși.
– Poate
oare poezia să se asemene rugăciunii, reculegerii?