DIN AVANGARDA LUMII

 

 Din poezia avangardei ruse

În traducerea lui Leo BUTNARU

Dmitri KRIUCIKOV                                          

              (1887 – 1938)

 

În anul 1913 devine membru al „areopagului” Asociației Intuitive a Egofuturismului. A editat două cărți de versuri – „Netăcutul căzător” („Padun nemolcinîi”, 1913) și „Flori de gheață” (1914), precum și proclamația-poem „Coralul-preludiu” (1912). În perioada 1912-1916 publică frecvent versuri și articole în revistele și almanahurile futuriste și neofuturiste. (În principiu, spre deosebire de cubofuturiști, egofuturiștii se remarcau distinct prin caracterul asocial al scrisului, promovând individualismul, cerând abolirea rigorilor etice în artă.)

În pofida evidentei influențe a poeziei lui Igor Severianin, Dmitri Kriucikov era autorul cel mai „temperat” din asociație. Caracterul contradictoriu – tradiționalism-avangardism – a fost remarcat în recenziile semnate de I. Ehrenburg și V. Briusov.

În anul 1923 este arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. După al doilea arest, în 1937, a fost împușcat. Reabilitat post-mortem ca jertfă a ororilor stalinismului.

 

 

PRIN ZĂPEZI

 

Din nou s-a răsturnat și împrăștiat

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate!

Și iarăși, oboseala înfruntându-mi,

În înflăcărate-mpurpurări de-amurg

La scară-o să aștept îngândurat.

Peste mine prin pajiști azurii

Norii de ninsoare-n depărtare

Ajurul și-l plutesc în legănare...

Și-n înghețata, geroasa minunăție –

Ce scârțâit strident, ce freamăt tumultos!

Râul – stea scânteietoare.

Ziua-i ca o perlă mică,

Inima-i tare și precaută, –

Inimii a pierde nimica nu-i este dat.

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate

Din nou s-a răsturnat, împrăștiat!

 

(1913

 

 

ÎN TOAMNĂ

 

Din nou sunt al tău, oraș al toamnei,

Am venit la tine de pe stânci polare,

Unde-i densă, tulbure aroma pinetului,

Unde-i de ne-îmblânzit talazul din zare.

 

Îmi place electricul tău refren,

Severul joc tresăltat al tramvaielor,

Al canalelor plescăit elegiac

Și coerenta vorbă-a înserărilor.

 

În suflet, precum tundre-acaparatoare,

S-au extins realități și vise ciudate,

Iar în inimă – contrare e; amintirile

Își răvășesc – păzea! – lumi împuținate.

 

Și până la crăpat de zori gata-s de a-ți bea

Purpurul sau azurul luminilor clare,

Până-ar fi să cad răpus de oboseală

În pădurea felinarelor cântătoare.

 

Că-ar fi aproape-o ninsoare scânteioasă

I se pare inimii – drept albă uvertură

Pe sub stelarul, radiosul râu

Ce umbrele ne joacă a caricatură.

 

(1913)

 

 

*   *  *

 

Tu ești îmbrăcată în rotondă de fulgi scânteioși.

Deja se duce și-al cincilea ceas. Seara-i sobră, tihnită.

Iar în depărtatul azur cineva risipi neglijent

Cioburi-mii de gheață dintr-o sfărâmată sită.

Imaginează-ți cum, noaptea, va luci dens-intens

Smaralde revărsate de al tăriilor ocean,

Cum plana-va pasărea cu ochii negrii,

Cu negre aripi, de-asemeni, – antic-eternul bâtlan.

Imaginează-ți cum se va-nălța ancestralul luminător

Din argintie raclă, cum și cât de calm, neauzit

Va da ocol tundrei, locașul ocrotindu-și

De ochi răi, de obide și cuvânt răstit.

Imaginează-ți cum, în noapte, cu văz friguros,

Tot mai mult se răcesc ghețari, acostând la Novaia zemlea*,

Precum copleși orfani, nomazi sinilii,

Plutitori, licăr de faruri ca și purtând.

Pe pervaz – plâns-ozor din lacrimi înghețate.

Ca și mine, capricios, el e stih care moare.

Tu treci în rotondă de fulgi scânteioși.

S-a dus ora cinci. Seara-i tihnită, se pare.

 

(1913)

_______ 

*Novaia zemlea (Pământul nou) – insulă în Oceanul Arctic.

 

 

Graal-ARELSKI/ Stefan Petrov   

(1888/89 – 1938?)

 

 S-a născut într-o familie de țărani. După absolvirea gimnaziului se înscrie la Secția de Astronomie a Facultății de Fizică și Matematică a Universității din Petersburg, de unde este exmatriculat (1914) din cauza neachitării taxei pentru studii. A lucrat la observatorul astronomic al Casei populare. În anii de studenție se angajează în mișcarea politică, făcând parte din Partidul Social-Revoluționar (eSeR). În 1910 publică primele versuri. Face cunoștință cu I. Severianin și K. Olimpov. Cu sigla „Ego”(futurism) îi apare volumul de poeme „Ajurul azuriu” (1911). Mai apoi se împrietenește cu I. Ignatev și, în 1912, devine membru al „Academiei egopoeziei”. A doua sa carte, „Splaiul Liteiski” (1913), inserează modele de „poezie științifică” – versuri despre cosmos, planete și Giordano Bruno căruia, în 1928, avea să-i dedice romanul „Inamicul lui Ptolemeu”. Curân, Graal-Arelski aderă la „Atelierul poeților”, ceea ce constitui ca și cum o treaptă de trecere de la simbolism la scientism. Publică în mai multe reviste ale timpului. A mai editat volumele „Vânt dinspre mare”, piesa în versuri „Nimfa Ata” (ambele 1923), „Povestiri despre Marte”, „Cetățeanul Universului” (ambele 1925), „Soarele și timpul. Astronomie populară” (1926).

În 1937 este arestat și internat în Gulag, unde i se pierd urmele, data morții nefiindu-i cunoscută cu exactitate.

 

 

ÎN TÂNGA SELENARĂ...

 

Printre perdele dantelate privi tihnita seară,

Cu lumina-n tremur înflăcărându-vă cârlionții bălai.

Stăteați la oglindă și visați la oarece întâlnire,

Fața palidă fiindu-vă sub al pudrei roz pospai.

 

Cu diamante măcinate unghiile v-ați presărat

Și admirându-vă brațele și unghiile lucii,

Neobservând, ați împins ușor cu mâna sprijinită-n cot

Auriile flaconașe cu parfumuri albăstrii.

 

Vi se părea că luna poleise aleea sinilie

Și contele la picioarele lui Phoebus vă va aștepta,

Iar departe, peste salcâmi, abia rumenindu-se,

Se-aprindea cu încetul cerul de peruzea.

 

(1912)

 

 

TURNIR

 

Lady Betti lăsă să cadă roza –

Oboaiele au amuțit îndată,

Tristul paj în beretă sinilie

Făcu semn lupta să înceapă.

 

Și unul după altul în arenă-apar

De-ai lui Sfântul Marcu nouă cavaleri,

Peste oțelite zale lucitoare

Flutură banduliere la slabe adieri.

 

Însăși regele e palid, la balcon,

Preocupat de grijile de mâine...

Pe coroana lui ce licărește tot

Mai intens se-aprind mășcate rubine.

 

Ca Betti mai frumoasă nu-i nimeni pe lume!

În onoarea ei cad cavaleri răpuși din șa

Și despre-acest turnir cu sulițe semețe

Europa toată, sigur, ca mâine va afla.

 

(1912)

 

 

ÎN TRAMVAI

 

La stație, cu furie vuitoare de fiară,

În tramvai, îmbulzindu-se în grabă mare,

Urcă lumea. Și iar vitrinele se perindară,

Casele și felinarele și străzile murdare.

 

Case, palate, poduri – totul e cunoscut –

Luminile tramvaielor cu apel bucuros;

Ca totdeauna, pe granitul posomorât,

Petru cel Mare-ncremenit pe calu-i fugos.

 

Spre ce tindeți și cam ce ați dori?

Oricum, conductorul va anunța: iată

Sfârșitul biletelor roșii. Și va prinde-a rătăci

Din nou prin ceața rece înrăita gloată...

 

Dar nu mă voi lăsa prins de jalnic dezastru;

Unde-o fi să cobor? Eu am bilet albastru.

 

 

Vsevolod IVANOV

(1888 – 1971) 

S-a născut în orașul belorus Volkovîsk din gubernia Grodno, din părinți ce se trăgeau din Moscova. Opt ani învață într-un gimnaziu clasic din Kostroma, în care se predau limbile greacă și latină. Își face studiile la Universitatea din Sankt-Petersburg (Catedra Filozofie și Istorie), cu un stagiu la Universitatea germană din Heidelberg. A cunoscut mai mulți scriitori importanți de la începutul secolului, inclusiv pe unii dintre avangardiști. Un timp practică jurnalismul în mai multe orașe din Siberia. A locuit și în Habrinul chinez, oraș în care, după revoluția bolșevică,  era o numeroasă emigrație rusească. Acolo își editează primele cărți („Poemul mâncării”, 1929; „Sonete”, 1930). Apoi, în Shanghai, îi apare volumul de poeme „Porțile” (1934). În creația sa se întâlnesc și mostre inspirate atât de modelele prozodice orientale, cât și de cele avangardiste.

 

VERSURI JAPONEZE

 

1. Dragoste

 

Firele de argint ale ploii în beznă și în lumina electrică,

Stropii se înfig în boschete, strălucitori și ei.

Umbrelă plată, acoperiș negru îi unește pe cei doi

Care stau strâns lipiți unul de altul.

 

2. Jucăria

 

La lumina verzuie a gazului în dugheana alungită

Printre oglinzi și piepteni stă jucăria:

Un samurai dezbrăcat sub vișinul în floare

Pe scoarța copacului scrijelează numele drag.

 

3. Vântul

 

Adie vântul cald și pe prăjini înalte zboară crapi roșii,

Se afundă în văzduh, flutură și avântă.

Rămurișul încâlcit al vișinilor e potopit în roze flori.

Geamurile căsuței sunt deschise. Înăuntru e răcoare.

 

4. Hamalii

 

În pelerine de pai, bieții hamali rătăcesc prin noroaie, ca aricii;

Ploaia le bate sonor în pălăriile conice.

În palanchin, dincolo de Sticle, ghemuită, – o tânără doamnă.

Peste munți vântul poartă norii și negura.

 

5. Frumusețea

 

Pe mătasea albastră a cerului peste umbrele unui pin luna e rece;

Sunt reci florile, măiestrite și delicate contururi fără miros;

Dar mai rece ca toate-i zăpada albă pe purpuriul porților de mănăstire.

Aceste trei lucruri reci sunt destul de frumoase.

 

Tokio

 

 

BIRT

 

La intrare, în lighean de faianță se răcește sânge;

Pretutindeni – carne rubinie.

Întâia oară după războiul din China simt din nou

Cunoscutul miros dulciu ce îmbie.

 

Pisoiul se arcuiește-a melancolică lene,

Iar în cratiță chinezul dolofan

Rotește colțunași, pesemne.

 

Doi bărbați palizi mâncă orez din cești,

În geamul spart ziua-i lumină victorioasă,

Iar la ușă vântul căldicel de decembrie

Clatină flori de hârtie unsuroasă.

 

(1929)