DEMOLAREA

 

ELEGIE ÎNTR-UN AMURG VIOLENT
 
Sunt demolate căminele Universității
cu numărul 6, 7, 8, ex-strada Ismail,
foste cuiburi de studii asidui
dar și de căsuțe cântate de inimă albastră
ca melancolice cuiburi de oarece nebunii
întâmplate studenților-adolescenți
ca ieri, ca odinioară copii.
 
Lovește bomba de fontă în pereți
o tonă de toane în praf, două tone de nostalgii 
cutremurându-ne anii trecutului studios
sfărâmând, risipind piatra din nămolul Mării Sarmatice
zise și Paratethys
eliberând milioane de cioburi ovale de cochilii care
ca miliarde de săruturi, de îmbrățișări sunt spulberate-n neant
în oceanul visului stins.
 
Ah, sărutări, îmbrățișări și alte fapte ceva mai cutezătoare
în limite și delimitări dintre dezmierdare și – pardon! – deflorare.
Aici (deja – acolo...) s-au pus la cale logodne, s-au jucat nunți
chiar de nu se putea și fără oarece divorțuri
sau poetice, dar și ideologice arderi de punți.
 
Gata, au doborât la pământ căminele universitare
căsuța noastră de studii și de oarece nebunii;
acolo, pe strada Ismail, vizavi de cimitirul militar
mormane de moloz în triplă înșirare
de piatră sarmatică-prismatică, armatură și ciment sunt
mormintele juneții noastre în etern amurg bacovian, violet
devenit atât de violent...
 
Acolo, pe unde, nopțile, parcă cioclii și Hamlet
umblă cu sau fără de rost
în mâini cu fumegoase făclii și felinare
repetând, repetând, repetând aceeași întrebare:
Was it or not was it?...                                    
                                   A fost sau nu a fost?...

DIN POEZIA AVANGARDEI

 

Din poezia avangardei

în traducerea lui Leo BUTNARU

 

Klara ARSENEVA  (1889 – 1972)

 

Adevăratul nume: Arseneva-Bukștein. S-a născut în familia unui feroviar. Studii gimnaziale la Tbilisi, după care urmează cursuri de istorie și filologie la Petersburg. A frecventat cercurile literare prerevoluționare din capitala nordică, cunoscându-i pe V. Ivanov, A. Blok, A. Ahmatova. Prima sa carte, „Versuri despre viață”, apare în 1916. Volumul următor, „Versuri” (1920), se bucură de aprecierea lui S. Gorodețki. După revoluție, a tradus din poezia gruzină, editează două cărți de poezie, scrie scurte memorii despre A. Blok. În unele poeme, tipologic, poate fi asemănată cu George Bacovia.

 

 

MAGAZIN ZOO

 

În vitrină – melci, pești multicolori,

Cinci papagali, un canar care ciripește.

Ce devreme cântă cineva la vioară,

De dimineață sufletu-mi neliniștește.

 

Iar pe strada noastră ziua-ntreagă

Hoinăresc băiețandri, suie, coboară.

Ca de moarte, zău, m-am săturat

De acest colind din zori până-n seară.

 

Și vine iarăși el, să cumpere râme

Sau pești, după care – pleacă.

Ca și înainte, mă tot ia cu vorbele-i seci –

Cum de-n mare nu se îneacă?!

 

„Mă trage spre locul acesta

Cu inima sângerată, cu întreaga fire...”

Aseară, s-a otrăvit o mireasă

Undeva în sud, cică, din iubire.

 

 

*   *   *

 

Felinare atârnau în strada nu prea lungă,

Zilele erau năbușitoare, amurgul scurt.

Cu cozi de pește, în relief zgâriat,

Meșterii împodobiră fațade de lut.

 

Împinseră-o terasă spre țărmul pustiu,

Înnegriră grilajul unei grădini cu lalele.

Doar drumul spre mare-l aveam în privire.

Sirenele șuierau în ceață, rebele.

 

Prietenul blond mă îndemna obosit:

„Povestește-mi de orașul cu sonde la mare,

Cum fu acoperită cu țiței o vale întreagă

Și cum în roș locaș moare ceara de lumânare”.

 

 

ORAȘ NORDIC

 

Încercuit de canale, îmbrățișa totul cu-nfrigurare.

Praf în amestec cu fumul, fumul – cu tânga din trandafiri.

În inima mea obosită el părea sicriu primăvăratic,

Când colbuite, șterse-mi erau plecatele priviri.

 

În canale de încercuire orașul plutea răsturnat

Și aur greu de pe cupole îndelung îi curgea.

Trecea prin el acel pe care l-am respins,

Trecea acel pe care zadarnic l-aș aștepta.

 

Ce clar mi-aduc aminte – prin poarta deschisă

Puteam să văd palatul, ziduri lângă apă.

Adesea în astă vară am rătăcit atent,

Spre-a nu-mi trăda pe chip inima-mi sireapă.

 

 

*   *   *

 

Se va posta în prag:

Cum e de mers ușor?

Conul sinagogii

E-nalt, țintit în nori.

 

În casa de brad curge

Clei tămâios din bârne.

Violet, pluti grădina-n fereastra

Dinspre soare-apune.

 

E-atât de cald și umed,

Apa-n bazin e a scaldă;

Mai mare decât soarele

Crescu cea floare naltă.

 

Parcă din prinsoare

Nu pot să plec, să las.

Brazii până spre câmpuri

Drumuri, poteci au ars.

 

(1916)

ANTOLOGIA ASFALTULUI / DESENEAZĂ COPII. Autori: Leo BUTNARU și Constanti...

Leo BUTNARU - POEME RECENTE

 Entropică

COSMOGRAME

 

 

Pe cele mai proaste mâini 

Totul pare a se stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.

Nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație (specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.

Nu mai e nimic de făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al „democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.

Ce creier mic! – i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă, de la sămânță seacă la trăncăneală.

Ei ne asigură coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului, înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”

...Dar nu mai e nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai abitir Dalí totuși.

 

Pseudo tratat filosofic 

1

Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?

Leo BUTNARU Între desen și amintiri. Un film de Constantin VACIU, 2020

ANTOLOGIA ASFALTULUI DESENELE COPIILOR 20202 Un film de Leo BUTNARU și C...

DIN AVANGARDA LUMII

 

 Din poezia avangardei ruse

În traducerea lui Leo BUTNARU

Dmitri KRIUCIKOV                                          

              (1887 – 1938)

 

În anul 1913 devine membru al „areopagului” Asociației Intuitive a Egofuturismului. A editat două cărți de versuri – „Netăcutul căzător” („Padun nemolcinîi”, 1913) și „Flori de gheață” (1914), precum și proclamația-poem „Coralul-preludiu” (1912). În perioada 1912-1916 publică frecvent versuri și articole în revistele și almanahurile futuriste și neofuturiste. (În principiu, spre deosebire de cubofuturiști, egofuturiștii se remarcau distinct prin caracterul asocial al scrisului, promovând individualismul, cerând abolirea rigorilor etice în artă.)

În pofida evidentei influențe a poeziei lui Igor Severianin, Dmitri Kriucikov era autorul cel mai „temperat” din asociație. Caracterul contradictoriu – tradiționalism-avangardism – a fost remarcat în recenziile semnate de I. Ehrenburg și V. Briusov.

În anul 1923 este arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. După al doilea arest, în 1937, a fost împușcat. Reabilitat post-mortem ca jertfă a ororilor stalinismului.

 

 

PRIN ZĂPEZI

 

Din nou s-a răsturnat și împrăștiat

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate!

Și iarăși, oboseala înfruntându-mi,

În înflăcărate-mpurpurări de-amurg

La scară-o să aștept îngândurat.

Peste mine prin pajiști azurii

Norii de ninsoare-n depărtare

Ajurul și-l plutesc în legănare...

Și-n înghețata, geroasa minunăție –

Ce scârțâit strident, ce freamăt tumultos!

Râul – stea scânteietoare.

Ziua-i ca o perlă mică,

Inima-i tare și precaută, –

Inimii a pierde nimica nu-i este dat.

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate

Din nou s-a răsturnat, împrăștiat!

 

(1913

 

 

ÎN TOAMNĂ

 

Din nou sunt al tău, oraș al toamnei,

Am venit la tine de pe stânci polare,

Unde-i densă, tulbure aroma pinetului,

Unde-i de ne-îmblânzit talazul din zare.

 

Îmi place electricul tău refren,

Severul joc tresăltat al tramvaielor,

Al canalelor plescăit elegiac

Și coerenta vorbă-a înserărilor.

 

În suflet, precum tundre-acaparatoare,

S-au extins realități și vise ciudate,

Iar în inimă – contrare e; amintirile

Își răvășesc – păzea! – lumi împuținate.

 

Și până la crăpat de zori gata-s de a-ți bea

Purpurul sau azurul luminilor clare,

Până-ar fi să cad răpus de oboseală

În pădurea felinarelor cântătoare.

 

Că-ar fi aproape-o ninsoare scânteioasă

I se pare inimii – drept albă uvertură

Pe sub stelarul, radiosul râu

Ce umbrele ne joacă a caricatură.

 

(1913)

 

 

*   *  *

 

Tu ești îmbrăcată în rotondă de fulgi scânteioși.

Deja se duce și-al cincilea ceas. Seara-i sobră, tihnită.

Iar în depărtatul azur cineva risipi neglijent

Cioburi-mii de gheață dintr-o sfărâmată sită.

Imaginează-ți cum, noaptea, va luci dens-intens

Smaralde revărsate de al tăriilor ocean,

Cum plana-va pasărea cu ochii negrii,

Cu negre aripi, de-asemeni, – antic-eternul bâtlan.

Imaginează-ți cum se va-nălța ancestralul luminător

Din argintie raclă, cum și cât de calm, neauzit

Va da ocol tundrei, locașul ocrotindu-și

De ochi răi, de obide și cuvânt răstit.

Imaginează-ți cum, în noapte, cu văz friguros,

Tot mai mult se răcesc ghețari, acostând la Novaia zemlea*,

Precum copleși orfani, nomazi sinilii,

Plutitori, licăr de faruri ca și purtând.

Pe pervaz – plâns-ozor din lacrimi înghețate.

Ca și mine, capricios, el e stih care moare.

Tu treci în rotondă de fulgi scânteioși.

S-a dus ora cinci. Seara-i tihnită, se pare.

 

(1913)

_______ 

*Novaia zemlea (Pământul nou) – insulă în Oceanul Arctic.

 

 

Graal-ARELSKI/ Stefan Petrov   

(1888/89 – 1938?)

 

UN INTERVIU ÎN SERBIA

– Arseni Tarkovski, deseori numit ultimul poet al secolului de argint rus, scria că „poezia înseamnă cel mai puțin literatură. Ea e un mod de a trăi și de a muri”.

Pentru dumneavoastră, domnule Leo Butnaru, ce înseamnă poezia? Poetul moare sau devine nemuritor în versurile sale?

– A vorbi despre poezie în general, despre legăturile tale de destin cu ea, inevitabil apar oarece vibrații retorice, emotive, un stil aproape nefiresc, ai putea spune. Nu e nimic de făcut, totdeauna poezia a cerut jertfe frumoase și subtile... etern dăinuitoare! Iar la vârsta mea bineînțeles că deja nu mă mai pot imagina fără o contopire de destin cu poezia, fără o biografie personală a amândurora. Dacă e să vorbim de alter ego, al doilea eu al meu e chiar poezia. Noi ne-am plăsmuit, ne-am modelat, ne-am creat reciproc unul pe celălalt. Însă, cu părere de rău și ceva ironie, vorbind despre nemurire trebuie să punem surdina necesară. Să vă răspund cu un poem laconic:

omul e atât de neștiutor

omul e atât de hazliu

omul e atât de iresponsabil

încât poate spune orice

spre exemplu:

nemurire...

 

– Poate oare vocea poetică să rămână detașată de ceea ce interesează, îl frământă, uneori îl neliniștește pe emițătorul ei?

– Să ne amintim de mereu neobișnuita, inevitabil reluata, rediscutata formulă poezia pentru poezie. Poezia pură, autoreferențială, ca o decontaminare a limbajului de inevitabilul „praf” al cotidianului, o relaționare a cuvintelor în spațiul ermetic și sterilizat al conotațiilor loruși suficiente.  Poezia pură, sui generis despre sine, pentru sine, în sine, pe care, chipurile, n-ar atinge-o nimic concret din cele ce se întâmplă în lume, cu lumea, în istorie, societate etc. Însă eu unul cred că purtătorul, creatorul unei asemenea poezii... „aseptice” nu poate să rămână la o parte  de... el însuși, adică de ceea ce l-a preocupat, de cum a trăit, a gândit, s-a neliniștit sau s-a bucurat chiar în timpul ce crea acea poezie pentru poezie. În sensul cât mai îngust al cuvântului (adecvat în cazul exemplului nostru), pe autor îl interesa, îl preocupa, îl mobiliza, îl punea la muncă tocmai „extrem de  pura” poezie pentru poezie. Deci, în numele ei și împreună cu ea poetul și-a creat arta, dar și propriul destin. Și noi suntem siguri că de dragul ideilor sale a cugetat, a filosofat, a suferit, și-a pus și a rezolvat probleme estetice. Prin urmare, ca să revenim la întrebare, poetul nicidecum nu a putut să rămână detașat de ceea ce era... mobilizat, orientat sau... dezorientat, de căutări și de micile-i sau mai marile-i realizări ce-i creau bucurii, satisfacții pe potrivă. Nimeni nu poate fi absolut... paralel cu lumea, să facă ceva fără să se implice... pe sine; nici chiar zeii rațiunii reci, pure, „privați” de sentimente. Ce e viu e predestinat implicat. Chiar în sine ca dar și modalitate de a fi viu. De care nu se poate detașa. Pur și simplu poezia le permite în chip diferit poeților... să nu rămână detașați, inclusiv de ei înșiși.

– Poate oare poezia să se asemene rugăciunii, reculegerii?