Leo BUTNARU
DIN JURNAL
DIN JURNAL
23.V.06. Cu vreo oră până să înceapă simpozionul la Institutul Cultural Român, intru pe la finul poet, actualmente director de departament la această prestigioasă instituţie, prietenul Ion Mircea, care, ca şi în alte dăţi, îmi vorbeşte entuziasmat de scriitorii avangardei din care mi-a fost dat să traduc. Apoi vizitez expoziţia avangardei româneşti din sala mare. Remarc un titlu de spectacol, la care V. Brauner elaboră decorul – Moartea veselă, care mă duce cu gândul şi la Jertfa veselă a lui A. Krucionâh pe care „o pusei” şi în titlul volumului Ironiada jertvei vesele, apărut la Editura slovacilor din România „Ivan Krasko”. (Avangarda ca... jertfă?...)
Într-o vitrină – carnetul de ziarist al lui Ion Vinea, cu înlesnirile de rigoare din partea CFR: sunt indicaţi 3 000 de km., pentru care posesorul actului de indentitate respectiv e scutit de 20 000 de lei! (Bineînţelesc că nu pot să nu mă refer, în gândul meu, la grotesca situaţie de la CFM: de cum te arăţi în faţa gării, conductorii de vagoane prind a te vâna, propunându-ţi să nu procuri bilet, ci să mergi cu ei, la preţ mai avantajos. Iar la întoarcere, în Gara de Nord, spectacolul e şi mai kafkian-urmuzian: stau-ciucure la linia 13 sau 14, tăbărăsc pe potenţialii călători. Sigur că mai mult de jumătate din pasageri merg fără bilet, plătind X în loc de Y(sute sau mii de) lei. Nu încape îndoială că situaţia e răs-cunoscută la direcţia CFM, la ministerul transportului din RM, la poliţie, fisc etc., însă nicodată nu mi-a fost dat să văd vreun controlor în trenul conductrilor-hoţomani la marele drum ferat. Sigur că prada se împarte, cred că ajunge până la cei de foarte sus... Ca să nu mai vorbim de: cine, dom’le, îi oferă unui ziarist basarabean înlesniri de a călători gratis, în exerciţiul funcţiunii, 3 mii de kilometri?!)
Manuscrisele, cărţile lui M. Blecher (Întâmplări în realitatea imediată; Inimi cicatrizate), anunţuri, invitaţii la seri literare, vernisaje de expoziţii de acum vreo 70-80 de ani. Exemplare ale revistei „Contimporanul” din 1925. Revista „Urmuz” (Câmpina). Manuscrise de Geo Bogza, Poemul invectivă, desene etc. Celebra poză cu „Lăptăria la Enache” – Enache Dinu, fratele lui Gheorghe Dinu, alias avnagardistul Stephan Roll. Ingenioasă sigla „instituţiei” de desfacere a lactatelor – lupoaica romană cu cei doi pui sugaci; pui de om – Romulus şi Remus. Multe exponate-obiecte de-ale lui Victor Brauner. Caietele sale franceze (cu desene... româneşti) şi un titlu ce se reţine: Tablou autobiografic ultratablou biosensibil (1948). Volume de Constantin Nisipeanu: Femeia de aur; Cartea cu grimase (1933).
Prima comunicare (Nicolae Ţone). Tentă programatică: – Confundarea, adesea, a „stângii” cu „avangarda”, se pare de neadmis; Bucureştiul a fost în pas cu Europa, cu tot praful balcanic de pe uliţele sale; Necesitatea de reîntoarcere la sursele prime, originare de manifestare a avangardei; Din ce motive Tristan Tzara este „pierdut pe drum” din clasamentul ulterior al poeziei româneşti? Tristan Tzara era Tristan Tzara încă de la plecarea sa spre Zürich etc. În ce priveşte confuzia sau acuza de stângism a avangardei, consider şi eu că nu trebuie să se generalizeze. Şi pot aduce un singur exemplu: iată numele unei părţi din avangardiştii ruşi, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic – asasinaţi, morţi în Gulag etc: N. Gumiliov (1921), B. Livşiţ (1939), M. Kuzmin (1936), N. Burliuk (1921), Gh. Ciulkov (1939), V. Kniazyev (1937), L. Cernov (1933), A. Arhanghelski (1938), K. Olimpov (1940), V. Şileiko (1930), S. Nelyhiden (1942), I. Terentyev (1937), M. Semenko (1937), S. Tretyakov (1939), N. Habias-Komarova (1943?), V. Şerşenevici (1942), I, Gruzinov (1942), K. Bolşakov (1938), I. Deghen (1923), N. Oleinikov (1937), K. Vaghinov (1934), V. Riciotti-Turutovici (1939), G. Şmerelyson (1943?), A. Vvedenski (1941), D. Harms (1942), I. Afanasyev Soloviov (1938?), O. Mandelştam (1938), A. Tufanov (1942, acesta – lăsat să moară de inaniţie pe pragul unei cantine raionale)... Apoi, sinuciderile lui S. Esenin şi V. Maiakovski care, de fapt, se crede că... „au fost sinucişi” de regimul bolşevic... Dar suferinţele lui B. Pasternak, A. Ahmatova, umilinţele la care au fost supuşi?... Nu ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca numele acestor creatori ruşi în aula Institutului Cultural Român, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstroasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.
Printre participanţi – Dan Erceanu, directorul Bibliotecii Naţionale, căruia i-a fost dat a-i cunoaşte personal pe unii dintre avangardiştii români. Propune a se vernisa – barem pentru o singură zi! – expoziţia avangardei în spaţiul sălii cataloagelor aflată încă în construcţie. De ce pentru o zi? Păi, cine s-o păzească peste noapte? Atmosfera ar fi deplin avangardistă – spaţiu cu cărămizi, beton armat, tencuială, moloz – şi panourile, vitrinele cu exponate...
Dintre pictori, la simpozion participă Dan Cioca, actualmente cetăţean american; el i-a făcut portretul, pe viu, suprarealistului Salvador Dali. Dan avu expoziţie şi la Chişinău, unde se născu în 1939. În timpul şedinţei, Cioca avea să anunţe că: „Acum o jumătate de oră, a murit prietenul nostru Iordan Chimet”. (La 82 de ani.) Autor pe care l-am citit cu atenţie specială pentru temeinic articulatele sale texte culturologice, eseuri de o stilistică rafinată.
Împreună cu Ion Pop, suntem cazaţi într-un apartament pe strada Antim Ivireanul, în blocul în care locuise, la Nr. 5, şi Mihail Sebastian. La parter, sunt cazaţi alţi doi simpozionişti – francezul Sarane Alexandrian şi ungurul-român, actualmente profesor la Budapesta, Jenö Farkas. În camera care îmi este repartizată remarc cărţi de Proust, dar şi mai multe volume din literatura rusă, în original – „Învierea”, „Război şi Pace”, „Anna Karenina” de Tolstoi. Într-o vază de cristal văd o reţetă medicinală – de la oftamolog, scrisă pe numele dnei Ludmila B. Sunt aproape sigur că e vorba de o basarabeancă stabilită la Bucureşti acum câţiva ani!...
24.V. Blocul „nostru” de locuit e în preajma „casei poporului” şi a câtorva biserici, dar, ai putea spune, şi a patriarhiei române. Dimineaţa, când încep să bată clopotele, când zbaterea lor de aramă e în toiul-toiului ritualic, prind a da glas (mare!), agitaţi, câinii străzilor. Unii par a încerca să imite, prin urletul lor, sunetele prelungi produse de vibraţia aramei (e în obiceiul unora din aceste patrupede de a o da în... muzică!). Şi aceasta mă face să-mi amintesc de poemul lui Geo Bogza Coşmarul şi-mi zic să-l găsesc, pentru a-l transcrie aici. Iată-l:
Rătăceam parcă printr-un oraş al câinilor.Câini, numai câini treceau pe stradă:Unii într-o parte, alţii în alta.Toţi purtau câte o servietă gălbuieŞi treceau, plini de importanţă, într-o parte şi alta.
Bineînţeles că aceasta nu ar însemna o aluizie la Bucureşti, nici la, barem, problemele legate de proliferare necontrolată a maidanezilor. Însă partea a doua a poemului îmi aduce a ceva „politichie” contemporană. Oricum, iat-o şi pe ea:
Mirarea mea n-ar fi fost atât de mareŞi nici spaima ce m-a lipit de ziduriDacă din privirile pe care mi le aruncauN-aş fi înţeles că servietele lor erau croiteDin piele de om.
Ar fi şi aceasta o dovadă că poezia avangardei, tovarăşi academicieni şi politicieni, nu şi-a pierdut valabilitate întru permanentă contemporaneizare...
La micul dejun, Pop discută cu Alexandrian despre avangardiştii români stabiliţi la Paris. Sinuciderea lui Luca. Letristul Isidore Isou (născut la Botoşani în 1925) mai trăieşte, paralizat, dar, spune Sarane, chiar de se mişcă greu, cu nişte bare speciale, rămâne impulsiv în replici şi în cvasigesturile pe care le poate articula. Nici că se putea altfel în cazul celui care a animat mişcarea „letristă” franceză, drept expresie a revoltei contra formelor de servitute impuse de limbaj.
În drum spre ICR, în taxiu – cam durează – Farkas povesteşte că, la Butapesta, se cântă un soi de manele-melanj româno-ungureşti. În ce limbă? Una amestecată. Eu zic: „În romgheară”. Verbocreaţia e perfect în spiritul avangardei, nu? De ce ar exista francgleza, romgleza, dar nu şi romgheara? Unde mai pui că Jenö mai spune că ungurii au prins a împrumuta din română, sau prin intermediul acesteia, mai multe noţiuni, printre care şi pe cea de navetă. Pop e nedumerit, cum de a ajuns ca, în limba magheară, Viena să se numească... Beci (sau aşa ceva)! Farkas nu ştie, dar zice că se va interesa de strania metamorfoză şi apariţia fantasticului declaj sonor Vena-Beci.
Dadafonie, dadafonism...
Actriţa şi dansatoarea Lizica Codreanu, la Paris, colaborează cu Diaghilev, Larionov, Ilyiaz (Ilya Zdanevici) – comunicarea Doinei Lemny de la Paris (originară din Focşani, soţul – din Suceava).
Se face lansarea unor volume apărute la „Junumea” în colecţia „Românii din Paris” (monografii despre Brâncuşi, Luca, Brauner semnate de Doina Lemny, Petre Răileanu, Sarane Alexandrian). Cezar Ivănescu, directorul, spune că ea, seria îngrijită de Basarab Nicolescu, a fost procurată de la o editură franceză. (Aveam să zic: „Probabil, v-au lăsat-o la un preţ rezonabil”. Cezar: „Ba! Am plătit mult...”). Dna Sorana Georgescu Gorjan îmi oferă un xerox al unei recenzii a ei la volumul despre Brâncuşi, ce a fost tradus cam... dubios! Unde mai pui că dragomana (este vorba de o tânără traducătoare) nici nu şi-a pus barem problema de a căuta în română, în original, versuri de Coşbuc sau Vlahuţă etc., luând, adică, iniţiativa în vârful pixului şi dând variante caraghioase în circuitul lingvistic român-francez-român! Exemple multişoare... Unul din ele: „Plânsul din satul Drăguş” devine „...din satul lui Dragoş”!
De ce nu vedem nici într-o bibliotecă publică sloganul avangardist: „Cititorule, deparazitează-ţi creierul”? Oarecine s-ar simţi jignit?... Păi, e foarte actuală o atare deparazitare. În special în Basarabia, unde în manualele şcolare este reintrodus tot mai mult moloz al „scriitorilor moldoveni”... Ăştia trebuiau daţi pe mâna lui Stephan Rill care, iată, în expoziţie are o fotografie mare, unde e în poziţie de boxer! (Mirce Ţugulea chiar prezintă comunicarea: „Stephan Roll. Poezia unui sportmen”.)
Teme abordate: Avangarda românească – ecart-uri de la modelul european; Avangarda şi cinematografia; Ilarie Voronca, de la „reportajul liric” la sonet; Brâncuşi, Tzara şi „seducţia” dadaistă; Politica avangardei; Gellu Naum – drumeţul incendiar pe calea şarpelui; D. Trost – decalogul visului; „Constructivismul”.
Gheorghe Grigurcu nu a putut fi prezent la şedinţele simpozionului. Dar ce temă (ca o poemă!) anunţase: Eu nu strivesc corola de absurd a lumii (!).
25.V. Scriitorii elveţieni Juri Steiner şi Adrian Notz, reprezentanţi ai reactualizatului „Cabaret Voltaire” din Zürich, unde acum vreo nouăzeci de ani Tzara era un fel de intendant al mişcării dada, un spiritus rector al ei. Încă de pe atunci, dada intrase în reclamele timpului: pentru fixativ, vodcă. Costume dada. Placa memorială Dada – după o schiţă a lui Chagal, reprezintă, stilizat, „buricul pământului”. Cică, unii tineri din Zürich au cam protestat împotriva deciziei autorităţilor municipale de a aloca o anumită susţinere financiară pentru amenajarea şi întreţinerea clădrii „Cabaretului Voltaire” de odinioară, zicând: „Noi vrem bani nu pentru dadaiştii morţi, ci pentru dadaiştii în viaţă!” Însă reiese că, în fond şi în principiu, nici dânşii nu vor să se strivească corola de absurd a lumii...A lumii care caută iar şi iar „noi” legături culturale, (re)luând startul din Trecut – spre Azi, de aici – spre alte perspective (de bun augur, să sperăm)...
Ce iniţiativă avură cabaretiştii-volteraiştii-dadaiştii de la Zürich! – un concurs cu următoarea condiţie: familia care îi va pune fiului sau fiicei sale numele Dada, va primi drept premiu (recompensă de botez!) 10 mii de franci eleveţieni! S-a încumetat un nigerian, în limba etniei căruia „dada” înseamnă – prinţ! Mama – o simplă muncitoare. Iar pe Prinţul-Dada îl cheamă astfel: Kim Ozarinen Dada. Oaspeţii de la Cabaret îi demonstrează fotografia, pe când bebeluşul împlinise un an. Păi, iubiţi dadaişti, îndemnul dvoastră i-ar cădea foarte bine preşedintelui V. Putin care a anunţat pentru al doilea copil dintr-o famiilie de „ruşi” (musulmani, caucazieni, tătari, başchiri etc.) 250 de mii de ruble. Aşadar, dacă ruşii şi-ar boteza copiii cu numele Dada, ar mai primi şi câte 10 mii de franci! Uite-atunci să vezi tu spor de populaţie în Siberia (care mie unuia mi se pare un fel de subterană la... suprafaţa pământului). Şi să mai vezi tu cum va fi Putin invitat pe la cumetrii, precum omologul său românt!
Şi dacă e absurd şi grotesc dadaist, aşa să fie, prolific, propulsat printr-o ideaţie contemporaneizată, precum se aminteşte – mai în glumă, mai în serios – şi la simpozionul nostru că, chipurile, cineva se simţise tentat a demonstra că însuşi Lenin fusese un... dadaist! Nu numai din considerentul că, la Zürich, s-ar fi întâlnit şi ar fi tot discutat, discutat, discutat (dadadat!) cu Tristan Tzara (ba se zice că ar fi făcut înde ei şi partide de şah), ci, pur şi simplu, aşa seamănă a fi – dada! – cacealmaua revoluţionară pe care o pusese la cale şi ceea ce a ieşit din asta! Cică – zice respectivul expert – însăşi revoluţia rusă din octombrie ar fi fost o... operă de artă dadaistă! (Artă – ardă!). Iar dacă e să revenim la Lenin, sigur că Dada ar putea servi drept (strâmb) mot(t)o la mai multe biografii oarecum anormale.
În discuţii se aminteşte şi de alte curente ce ar fi dorit să reînnoiască, să revigoreze mişcarea artistică europeană; curente nici barem efemere, dat fiind că unele din ele au murit chiar în timp ce ţineau să se nască! Dar uite că dada avu un alt destin, de perpetuare: de atunci, din 1916, zi de 8 februarie (orele 1600! – ce exactitate, domnule Cronos!), când se zice că a fost găsit, în cine ştie ce dicţionar, cuvântul „dada”, ce avea să facă o – iată – carieră de deja 90 de ani, şi – să fim siguri (chiar dacă unii – resemnaţi...) – nu se va opri aci. E drept, s-ar putea crea impresia că omul/artistul avangardist/dadaist pare a păşi pe catalige de litere, însă aceasta numai din motivul pentru ca, acolo, sus, creştetul, creierul său (deparazitat!) să atingă ideaţii şi, la rândul său, să izvodească idei nonconformiste, ce dinamitează confortul, comoditatea academică somnolentă. Deoarece, judecând după unele specimene basarabene (Domane fereşte!), azi pare că oareşifişticine poate ajunge „nemuritor” pe malul Bâcului sau al Dâmboviţei...
Privesc, îndelung, la unele poze de scriitori expuse în expoziţie. Unele din ele – în plin stat de om. Şi-mi zic, despre câte vreun avangardist: „Iată, cât a fost în viaţă – a tot încasat lovituri sub centură... Şi iată-l azi, când se întâmplă să ia lovituri sub... centenar...” Pentru că destui (c)academicieni continuă să înjure mişcarea dada, în genere – tot ce nu e confuzie dintre manifestările festiviste, de estradă, şi avatarurile, fascinaţia, fenomenologia literaturii propriu-zise. Prea puţin înţeleg că mulţi dintre avangardiştii radicali, după ce au încercat/exersat libertatea (aproape deplină!) – au fost (ajunseră) în stare să fructifice cu talent incontestabil, înalt profesionalist, rigorile personalizate, pe cont propriu.
Expoziţia, chiar şi în varianta ei incompletă (sala nu ar fi putut s-o încapă în deplinătatea ei) constă din panouri şi vitrine cu zeci şi sute de documente care trasează parcursul avangardei româneşti în context naţional şi european. Urmuz... Un posibil motto, în spirit avangardist: Operă Urmuz(ică) – „ne ciuleşte” atenţia, ne ciuleşte... inima! (Nu cumva numele Ciulei – de mare regizor modern – vine şi el de la a ciuli?)
...Brâncuşi, Tzara, Ion Vinea, Iancu, Brauner, M.H. Maxy, Luca, Bogza, Roll, Pană, Blecher... – destine de creatori prezentaţi prin fotodocumente sau piese originale (ediţii princeps, publicaţii, fotografii, manuscrise, acte private, desene, pictură). O fotografie cu un autograf a(l) lui Urmuz, din 1915, actul de naştere de la 1895, diploma de absolvire a Liceului „Sf. Sava”, paşaportul lui Ion Vinea, manuscrisele celebrului Poem invectivă al lui Bogza, lucrări de Marcel Iancu, Paul Păun şi Jacques Herold, poeme în manuscris de Roll (pe rol, adică!) şi de Gherasim Luca... Imaginea „Lăptăriei lui Enache (Dinu)” (fratele lui Gheorghe-Stephan Dinu-Roll, local celebrisim, unde se întâlneau protagoniştii avangardei – Ion Vinea, Marcel Iancu, Miliţa Pătraşcu (aport basabrabean la avangardă!), H. M. Maxy, făcând „agape în cinstea lui Brâncuşi, la o primă vizită a acestuia în ţară”, precum scria Vlaicu Bârnă.
Între poezie şi puşcărie: În anul 1933 sunt editate alte trei numere ale revistei Alge, care îşi sistase apariţia după cel de-al şaselea număr, în 1930, din lipsă de fonduri (financiare, fireşte, nu – forme fără fond...). La cererea lui Nicolae Iorga, caruia i s-a trimis un exemplar cu dedicatia „Marelui nostru Profesor, Nicolae Iorga”, tinerii redactori sunt arestaţi sub învinuirea de a fi tipărit materiale pornografice. Dupa o perchezitie in casa lui Sesto Pals, acesta este dus, împreuna cu Gherasim Luca, la închisoarea Văcăreşti, unde se vor întâlni cu Paul Păun, Jules Perahim, Aurel Baranga şi cu tipograful Bercovici. În aceeaşi perioada, Geo Bogza era acuzat pentru Poemul Invectivă.
Acum un timp, în Jurnalul Naţional, D. Şontică urmărea cronologia condamnării lui Bogza. Cam asta e: Se crede ca Bogza a facut puşcarie pentru volumul de debut „Jurnal de sex”, dar realitatea a fost că pentru „Poemul invectivă”. Nicolae Tzone menţiona că Geo Bogza intră în atenţia autorităţilor în urma publicării în revista unu a textului intitulat „Poem”, ulterior republicat în volumul „Poemul invectivă”. Deşi îl rugase pe Ionel Teodoreanu să-l apere în proces, până la urmă avocat i-a fost Ionel Jianu. Poetul chiar a scos carţi de vizită pe care era scris: „GEO BOGZA/ ACHITAT / 28 NOIEMBRIE 1932”.
Însă, în 1934, Bogza ajunge totuşi în puşcărie. Cauza a constituit-o publicarea, in 1933, a celui de-al doilea volum al său, „Poemul invectivă. Cu amprentele digitale ale autorului”. De pomină avea să rămână fraza pe care a strecurat-o în revista unu (nr. 26, iunie 1930): ACADEMICIENI, BĂRBIERIŢI-VĂ PE CREIER!.
Bogza este „umflat” pur si simplu de pe stradă şi dus la Prefectură, apoi la Tribunal. La trei ani după această primă detenţie, în 1937, au urmat o nouă arestare şi închiderea poetului tot la Văcăreşti. Motivul – acelaşi „Poem invectivă”. Nicolae Tzone precizează: „A fost, de altminteri, o intreagă campanie din partea Academiei Române... Am gasit în revista lui Nicolae Iorga, Cuget clar, nr. 41 din 1937, reprodus, sub titlul „Lupta impotriva pornografiei”, procesul-verbal al şedintei Academiei Române de la 26 martie 1937. Este o capodopera de stupizenie”. Gândindu-ne la atacurile contra postmoderniştilor din stânga Prutului, nu poţi să nu zici a lehamite: Nimic nou sub soare.... Bărbieriţi-vă pe creier! (E bine sau nu prea să amintim că, peste ani, însuşi dl Bogza a ajuns academician?... Oare cum stătea el cu bărbieritul?...)
O intervenţie surprinzătoare, ingenioasă, binevenită, lămuritoare de anumite lucruri: poeta Elena Vlădăreanu trebuia să prezinte o comunicare cu tema „Gherasim Luca. Obsesia sinuciderii”. Dar zice: „Am renunţat. Oricum nu aş fi putut să vă spun lucruri noi. Despre acea tragedie, despre acea obsesie oricine poate afla din cărţile deja scrise. Astfel că m-am gândit să-mi suplinesc intenţia iniţială prin a face o scurtă anchetă printre tinerii scriitori, ca să aflu părerea, poziţia lor faţă de avangardă. Permiteţi-mi să vă citesc câteva opinii”. Majoritatea opiniilor – simpatetice faţă de fenomenologia reînnoirilor. Iar dl Ion Pop, redutabil exeget al avangardei literare româneşti, în baza respectivei anchete trage concluzia că „este vorba de o generaţie care se află în plin post-avangardism” şi cele auzite sunt inerent simpatii, aderenţe la avangarda propriu-zisă.
Compozitorul Cornel Ţăranu prezintă câteva melodii pe textele lui Tzara. Pe coperta volumului de partituri îşi scrie numele: TzarAnu!
Parcă nouă, în copilărie, nu ne-a fost dat să comitem, cvasiconştient, unele gesturi... dadaiste? Erau un fel de dada-vizual. Exact ca în cazul lui „nenea Marcel Duchamp” (pictor de acum nouă decenii), de se întâmpla să întâlnim tipărită imaginea Monei Lisa, de regulă – fiecare în parte, fără a conveni, a ne sfătui înde noi, copiii, – comiteam, ziceam, gestul francezului nene, desenându-i superbei, enigmaticei, seducătoarei protagoniste leonardodavinciene – mustăţi şi barbă! E drept, fără a semna, precum nenea Duchamp, cu literele „L.H.O.O.Q” (criptogramă engleză, care în franceză ar fi vrut să însemne... Elle a chaud au cul...). Ei bine, de atare intervenţii, retuşuri masculinizatoare nu scăpau nici pozele cu bărbătoasa Ioana d’Arc sau celebra interpretă de muzică populară Ioana Radu!..
Iustin Zegrea (Bucureşti) prezintă comunicarea „Avangarda în filatelie şi cartofilie”. Mai multe timbre ce reproduc lucrări de Victor Brauner, trei dintre care – menţionează vorbitorul – se află în colecţia particulară a lui Adrian Năstase (da, politicianul cu mătUŞA Tamara, personaj ajuns celebru fulgerător, într-un discurs politico-fiscal, să zic aşa, de-a dreptul dadaist... Sau, poate, nunuist... Pentru că o parte zicea „Da, da”, iar cealaltă – „Nu, nu!”).
Iată, în vitrină, şi biletul de ieşire din spital al lui V. Brauner, după nefericita întâmplare cu extirparea unui ochi... Apoi un film cu Victor Brauner, în Franţa: distins, la patru ace, volubil, nobiliar, de mare respect şi audienţă, din câte se ştie. Ochiul de sticlă nu poate fi identificat ca atare. Cu toate că, dacă ştii că nu e totuşi unul natural, parcă ai face eforturi de... identificare. Nu e un caz unic, când un mare pictor nu are un ochi. În poemul dedicat lui David Burliuk, Velimir Hlebnikov scrie (şi) următoarele:
„Cu rectiliniul hohot „Ho-ho-ho!” răspundeai
Oricăror întrebări, nedumeriri,
Conştient de forţa ta de pictor
Văzător doar cu un singur ochi,
Ochiul celălalt – de sticlă, apos-întunecat –
Ştergându-l cu batista şi confirmând ceva: „D-da!” Apoi
Reaşezând în orbita goală nevăzătorul ochi, oul lui lucios,
De după blindajul sticlei ca din tranşee parcă
Sfredelitor îţi studiai convorbitorul,
Mormăind ne-ncrezător un: „M-da!”.
În genere, sunt mai multe afinităţi între protagoniştii celor două avangarde: româneşti şi ruseşti. Ar fi tema unui eseu aparte. Ca şi, de altfel, tema ochiului, văzului în creaţia avangardiştilor.
Apoi, să ne mai amintim un lucru anume: susţinând că verbocreaţia înseamnă detonarea tăcerii straturilor surdomute ale limbajului, Hlebnikov tinde să-i re-dea vocabulei nu doar graiul şi... auzul, ci şi... văzul! Explicaţia o formulase plastic Jerzy Faryno, pornind de la repetatele paralele între Ra – zeul soarelui la egiptenii antici şi Ra – numele arhaic al fluviului Volga. („Ra văzându-şi ochii în ruginiu-sângeria apă (...)/ O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc spre el, mii de zări şi sori: Ra şi Razin”.) Să amintim că reprezentarea simbolică a lui Ra-zeul era cea a unei guri ce avea în ea un ochi – ochiul vorbitor, mărturisitor, creator de limbaj ca sinteză a văzului cu rostirea în procesul plăsmuirii inteligenţei umane. („Există cuvinte cu care se poate vedea, cuvinte-ochi”, Ka-1.) De unde şi excepţionala metaforă Ra văzându-şi ochii, dar văzând şi „lumea ca vers” prin care şi pentru care creează (luminează).
26. V. Teme luate în dezbatere – Alchimia privirii. De la vedere la viziune; Teatrul în revistele de avangardă; O antologie a avangardei etc.
Anunţat şi el să vorbească (Umuz şi Harms), Mihai Vakulovski nu vine. Mai tânărului nostru coleg i-a decedat tatăl... E vorba de Alexei Vaculovski, colegul meu de Universitate (studia la filologie). Era robust, bine legat, puternic. Un timp, ne antrenaserăm împreună la lupte în (Doamne, iartă-ne!) spaţiul Bisericii Sfânta Theodora de la Sihla, pe care comuniştii o transformaseră în... sală sportivă, iar astăzi, iată, apucă primii prăjina, dându-se drept evlavioşi – nevoie mare! – ctitori de locaşuri ale Domnului, de contribuabili jertfelnici la buna stare a creştinismului...
Îm pare foarte rău de Alexei... (iată încă o confirmare că, un jurnal, e, de fapt, şi un colţ de cimitir...)
În ce priveşte punerea în paralelă a operelor şi destinelor lui Urmuz şi Harms, ar fi fost de subliniat că aceşti autori au trăit şi creat în situaţii sociale diferite: Urmuz – într-o ţară cu largi deschideri spre Europa, spre civilizaţie, spre democraţie, Harms – într-un imperiu al totalitarismului, ce se îngrădea tot mai abitir de adevăr, echitate, respect faţă de om – lucruri pe care le trâmbiţa exact pe invers, că, chipurile, ţara bolşevică mai că ar fi raiul! Cu părere de rău, finalul ambilor a fost unul tragic: Urmuz se sinucide, Harms – e ucis în Gulag.
Şi aici aş îndrăzni a mă întreba, dacă în cazurile mai multor avangardişti sinuciderea, ca act autojustiţiar şi aproape imposibil de explicat, nu ar putea duce la anumite generalizări. Până a ajinge la Maiakovski şi Esenin, avangarda rusă a cunoscut şi alte cazuri dramatice similare. Spre exemplu, Ivan Ignatyiev, unul din egofuturiştii importanţi, născut în 1892, se sinucide în ianuarie 1914 chiar în ziua nunţii sale, tăindu-şi beregata cu briciul. În acelaşi an se sinucide Bojidar (Bogdan Gordeev). Iar Boris Poplavski este găsit mort la Paris, în 1935, nefiind exclus cazul de a fi luat, conştient, o supradoză de narcotice.
La Gara de Nord, acelaşi stol (urmuzian, kafkian, dar deloc... avnagardist! ci, din contră...) de răpitoare ale conductorilor: caută clienţi, te îndeamnă, te cheamă, îţi propun, te iau de cot, confident, se invidiază înde ei, unii fiind mai dibaci, mai cu şanse, luând pe câte trei-patru muşterii deodată, cu reducere de „fără bilet” cu vreo 20-30 la sută... Şi e absurd, şi e grotesc, ca la Kafka, Urmuz, Tzara – acest dadaism economico-târgoveţ în plină floare!
Şi, în legănare de tren, în instabilitatea hurducătoare-clătinătoare vreau să pun punct acestor note, dar, la o izbitură mai sensibilă, îmi tresaltă pixul şi ies trei puncte... La urma urmelor, tema, ideaţia avangardei e una mereu deschisă, precum ar şi vrea să sugereze acele/aceste trei puncte...)
--------::::::::.-------
