O palmă dată gustului public
Cine a asimilat lecţia stiintifica prestată... se poate bucura din plin de talmăcirile, nu lipsite de har poetic, ale lui Leo Butnaru. Multe dintre acestea apar pentru prima oară în limba română, ceea ce le sporeşte însemnătatea. Masivul volum se citeşte, altfel, cu un câştig evident, fiind de recomandat oricărui iubitor de poezie. De altfel, am impresia că cititorului obişnuit, mai puţin pretenţios, pur şi simplu doritor de a cunoaşte şi textele-reper ale avangardei ruse, i se adresează acest proiect editorial demn, dacă îl interpretam astfel, de toată lauda (...)În orice caz, este prima şansa care li se acordă cercetătorilor autohtoni de a adânci cercetarea domeniului încă generos al avangardelor, punând în dialog experienţe similare, sincrone, dar evidenţiind şi diferenţele de rigoare. Teamă mi-e că cine nu a asimilat experienţa avangardei nu poate gusta poezia (post)modernă, cu atât mai puţin pe cea strict actuală. Nici verva contestatară a tinerilor autori de azi nu e nouă, dar acest lucru îl pricepe doar cel pe care lectura matură a marii poezii a lumii l-a întărit în convingerea că originalitatea absolută este doar semn de incultură a receptorului. Rezonanţele trebuie percepute, tocmai de aceea lucrările semnate de Livia Cotorcea si Leo Butnaru pot constitui adevarate îndemnuri la revizuire faţă de poncifele cu prea mare uşurinţă aruncate asupra poeziei de astăzi. Două noi palme date gustului public. Spre a-l trezi din rigida-i moleşeală, nu de alta…
Bogdan CREŢU,
Cine a asimilat lecţia stiintifica prestată... se poate bucura din plin de talmăcirile, nu lipsite de har poetic, ale lui Leo Butnaru. Multe dintre acestea apar pentru prima oară în limba română, ceea ce le sporeşte însemnătatea. Masivul volum se citeşte, altfel, cu un câştig evident, fiind de recomandat oricărui iubitor de poezie. De altfel, am impresia că cititorului obişnuit, mai puţin pretenţios, pur şi simplu doritor de a cunoaşte şi textele-reper ale avangardei ruse, i se adresează acest proiect editorial demn, dacă îl interpretam astfel, de toată lauda (...)În orice caz, este prima şansa care li se acordă cercetătorilor autohtoni de a adânci cercetarea domeniului încă generos al avangardelor, punând în dialog experienţe similare, sincrone, dar evidenţiind şi diferenţele de rigoare. Teamă mi-e că cine nu a asimilat experienţa avangardei nu poate gusta poezia (post)modernă, cu atât mai puţin pe cea strict actuală. Nici verva contestatară a tinerilor autori de azi nu e nouă, dar acest lucru îl pricepe doar cel pe care lectura matură a marii poezii a lumii l-a întărit în convingerea că originalitatea absolută este doar semn de incultură a receptorului. Rezonanţele trebuie percepute, tocmai de aceea lucrările semnate de Livia Cotorcea si Leo Butnaru pot constitui adevarate îndemnuri la revizuire faţă de poncifele cu prea mare uşurinţă aruncate asupra poeziei de astăzi. Două noi palme date gustului public. Spre a-l trezi din rigida-i moleşeală, nu de alta…
Bogdan CREŢU,
Observatorul cultural, Nr. 326, 22-28.VI.2006
O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC
Cititorilor – Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest.
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului.
Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele.
Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii.
Cel ce nu-şi va uita prima dragoste, nu o va cunoaşte pe ultima. Cine dintre lesne credulii şi-ar transforma ultima Dragoste în împarfumatul desfrâu al lui Balmont? Oare în aşa ceva să se oglindească cutezătorul suflet al zilei de azi? Care fricos, înspăimântat, nu ar cuteza să smulgă platoşa de mucava de pe fracul negru al cătanei Briusov?
Dânşii să fie cei luminaţi de înzorirea nemaivăzutelor frumuseţi?
Spălaţi-vă mâinile ce s-au atins de slinul cărţilor scrise de aceşti nenumăraţi Leonid Andreev.
Toţi ăşti Maksim Gorki, Kuprin, Blok, Sologub, Avercenko, Ciornîi, Kuzmin, Bunin şi atâţi alţii alde ei nu au nevoie decât de o vilă pe un mal de râu. De obicei, o atare recompensă destinul le-o oferă croitorilor.
De pe înălţimile zgârie-norilor privim spre nimicnicia lor!...
Noi ordonăm să se respecte drepturile poeţilor:
1. – De a-şi amplifica vocabularul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate (cuvântul-noutate).
2. – La o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei.
3. – Îngroziţi, să îndepărteze de demna lor frunte Coroana meschinei glorii de doi bani, împletită din măturicele folosite pentru masaj la baie.
4. – Să stea pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte.
Iar dacă deocamdată şi în rândurile noastre se mai întâlnesc murdarele stigmate ale „bun-simţ”-ului şi „bonton”-ului vostru, peste ele deja tremură pentru prima oară fulguraţia Noii Frumuseţi Viitoare a Cuvântului Autotelic (suficient sieşi).
Moscova, a. 1912, decembrie.
David Burliuk, Aleksandr* Krucionîh,
Vladimir Maiakovski, Viktor** Hlebnikov.
________
*Anume aşa e semnat: Aleksandr, şi nu, ca mai târziu: Aleksei.
**Viktor, peste un timp devenit: Velimir.
O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC
(Variantă: proclamaţie, 1913)
În anul 1908 a apărut Juvelnicul juzilor. În el genialul – marele poet al contemporaneităţii – Velimir Hlebnikov a fost editat pentru prima oară. Belferii petersburghezi insinuau că „Hlebnikov e un nebun”. Bineînţels, dânşii nu au publicat nici una din lucrările celuia care reprezenta prin sine Renaşterea Literaturii Ruse. Ruşine şi dezonoare lor!...
Timpul trecea... În anul 1913, V. Hlebnikov, A. Krucionîh, V. Maiakovski, B. Livşiţ. V. Kandinski, Nikolai Burliuk şi David Burliuk au publicat cartea: O Palmă Dată Gustului Public.
Deja Hlebnikov nu mai era singur. În jurul său se adunase o pleiadă de scriitori care, chiar dacă mergeau pe căi diferite, erau uniţi de o singură lozincă: „Jos cu slova-mijloc, trăiască Cuvântul autotelic, suficient sieşi!” Criticii ruşi, aceşti negustoraşi, aceşti plozi mucoşi născuţi de şapte luni, care suflă zi de zi în ţurluiecele lor, groşi de obraz şi fără a fi în stare să înţeleagă frumuseţea, se revărsară într-o mare întreagă de indignare şi ură. Nimic a mirării! – Oare chiar ei, cei educaţi încă pe băncile şcolii în spiritul poeziei descriptive, să înţeleagă Marile revelaţii ale Contemporaneităţii?
Toţi ăşti Izmailovy sâsâitori, Homunculuşi ce se hrănesc cu resturi de la masa realismului, – dezlănţuiţii ăştia Andreevy, Bloki, Sologuby, Voloşiny şi cei asemănători lor susţin (ce învinuire imundă!) că noi am fi ultimii dintre „decadenţi” – şi că nu am fi adus nimic nou în prozodie – nici măsuri, ritmuri, nici rime, nici ceva ce s-ar referi la prospeţimea cuvântului.
Parcă au fost îndreptăţite în literatura rusă ordinile noastre – de a respecta Drepturile poeţilor:
– de a-şi amplifica lexicul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate! – la o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei!
– de a îndepărta, îngroziţi, de demna lor frunte coroana meschinei glorii de doi bani, pe care voi o înjghebaţi din măturici folosite pentru masaj la baie!
– de a sta pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte!”
Pe verso au fost plasate textele:
contra lui A. Puşkin – al lui Hlebnikov,
M. Lermontov – al lui Maiakovski,
S. Nadson – al lui Burliuk,
N. Gogol – al lui A. Krucionîh.
Cititorilor – Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest.
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului.
Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele.
Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii.
Cel ce nu-şi va uita prima dragoste, nu o va cunoaşte pe ultima. Cine dintre lesne credulii şi-ar transforma ultima Dragoste în împarfumatul desfrâu al lui Balmont? Oare în aşa ceva să se oglindească cutezătorul suflet al zilei de azi? Care fricos, înspăimântat, nu ar cuteza să smulgă platoşa de mucava de pe fracul negru al cătanei Briusov?
Dânşii să fie cei luminaţi de înzorirea nemaivăzutelor frumuseţi?
Spălaţi-vă mâinile ce s-au atins de slinul cărţilor scrise de aceşti nenumăraţi Leonid Andreev.
Toţi ăşti Maksim Gorki, Kuprin, Blok, Sologub, Avercenko, Ciornîi, Kuzmin, Bunin şi atâţi alţii alde ei nu au nevoie decât de o vilă pe un mal de râu. De obicei, o atare recompensă destinul le-o oferă croitorilor.
De pe înălţimile zgârie-norilor privim spre nimicnicia lor!...
Noi ordonăm să se respecte drepturile poeţilor:
1. – De a-şi amplifica vocabularul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate (cuvântul-noutate).
2. – La o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei.
3. – Îngroziţi, să îndepărteze de demna lor frunte Coroana meschinei glorii de doi bani, împletită din măturicele folosite pentru masaj la baie.
4. – Să stea pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte.
Iar dacă deocamdată şi în rândurile noastre se mai întâlnesc murdarele stigmate ale „bun-simţ”-ului şi „bonton”-ului vostru, peste ele deja tremură pentru prima oară fulguraţia Noii Frumuseţi Viitoare a Cuvântului Autotelic (suficient sieşi).
Moscova, a. 1912, decembrie.
David Burliuk, Aleksandr* Krucionîh,
Vladimir Maiakovski, Viktor** Hlebnikov.
________
*Anume aşa e semnat: Aleksandr, şi nu, ca mai târziu: Aleksei.
**Viktor, peste un timp devenit: Velimir.
O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC
(Variantă: proclamaţie, 1913)
În anul 1908 a apărut Juvelnicul juzilor. În el genialul – marele poet al contemporaneităţii – Velimir Hlebnikov a fost editat pentru prima oară. Belferii petersburghezi insinuau că „Hlebnikov e un nebun”. Bineînţels, dânşii nu au publicat nici una din lucrările celuia care reprezenta prin sine Renaşterea Literaturii Ruse. Ruşine şi dezonoare lor!...
Timpul trecea... În anul 1913, V. Hlebnikov, A. Krucionîh, V. Maiakovski, B. Livşiţ. V. Kandinski, Nikolai Burliuk şi David Burliuk au publicat cartea: O Palmă Dată Gustului Public.
Deja Hlebnikov nu mai era singur. În jurul său se adunase o pleiadă de scriitori care, chiar dacă mergeau pe căi diferite, erau uniţi de o singură lozincă: „Jos cu slova-mijloc, trăiască Cuvântul autotelic, suficient sieşi!” Criticii ruşi, aceşti negustoraşi, aceşti plozi mucoşi născuţi de şapte luni, care suflă zi de zi în ţurluiecele lor, groşi de obraz şi fără a fi în stare să înţeleagă frumuseţea, se revărsară într-o mare întreagă de indignare şi ură. Nimic a mirării! – Oare chiar ei, cei educaţi încă pe băncile şcolii în spiritul poeziei descriptive, să înţeleagă Marile revelaţii ale Contemporaneităţii?
Toţi ăşti Izmailovy sâsâitori, Homunculuşi ce se hrănesc cu resturi de la masa realismului, – dezlănţuiţii ăştia Andreevy, Bloki, Sologuby, Voloşiny şi cei asemănători lor susţin (ce învinuire imundă!) că noi am fi ultimii dintre „decadenţi” – şi că nu am fi adus nimic nou în prozodie – nici măsuri, ritmuri, nici rime, nici ceva ce s-ar referi la prospeţimea cuvântului.
Parcă au fost îndreptăţite în literatura rusă ordinile noastre – de a respecta Drepturile poeţilor:
– de a-şi amplifica lexicul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate! – la o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei!
– de a îndepărta, îngroziţi, de demna lor frunte coroana meschinei glorii de doi bani, pe care voi o înjghebaţi din măturici folosite pentru masaj la baie!
– de a sta pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte!”
Pe verso au fost plasate textele:
contra lui A. Puşkin – al lui Hlebnikov,
M. Lermontov – al lui Maiakovski,
S. Nadson – al lui Burliuk,
N. Gogol – al lui A. Krucionîh.
Traducere de Leo BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu