Anna AHMATOVA (1889 – 1966)
Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odessei, în localitatea Bolyşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Evpatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu N. Gumiliov. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile care aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizease criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelyştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era N. Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate, ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.
Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odessei, în localitatea Bolyşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Evpatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu N. Gumiliov. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile care aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizease criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelyştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era N. Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate, ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.
* * *
De trei ori venii să te întreb.
De un ţipăt de tângă trezită,
Văzui braţe-atât de subţiri
Şi-o gură întunecată
Schiţând un ironic surâs.
„În zori cu cin’ te-ai sărutat,
Jurând că-ai să mori de te lasă
Şi-o bucurie-arzătoare
Tăinuindu-ţi sub negrele porţi?
Cel petrecut la pierzare
Să ştii – chiar curând va muri”.
Era glas ca ţipăt de vultur,
Dar straniu semănând cu-al cuiva.
Trupul mi se-ngheboşase,
Cuprins de cel tremur fatal
Şi-o plasă, dens păienjeniş
Căzu peste patul meu alb...
O, nu zadarnic ai râs,
Neiertată minciună a mea!
De trei ori venii să te întreb.
De un ţipăt de tângă trezită,
Văzui braţe-atât de subţiri
Şi-o gură întunecată
Schiţând un ironic surâs.
„În zori cu cin’ te-ai sărutat,
Jurând că-ai să mori de te lasă
Şi-o bucurie-arzătoare
Tăinuindu-ţi sub negrele porţi?
Cel petrecut la pierzare
Să ştii – chiar curând va muri”.
Era glas ca ţipăt de vultur,
Dar straniu semănând cu-al cuiva.
Trupul mi se-ngheboşase,
Cuprins de cel tremur fatal
Şi-o plasă, dens păienjeniş
Căzu peste patul meu alb...
O, nu zadarnic ai râs,
Neiertată minciună a mea!
(1911)
* * *
Mă gândeam: săraci suntem, n-avem nimic.
Dar când am prins a pierde una după alta,
Încât fiece zi ne devenea
Una de pomenire,
Începurăm a-nălţa cântări
Despre dărnicii dumnezeişti
Şi încă despre fosta noastră bogăţie.
(1915)
Mă gândeam: săraci suntem, n-avem nimic.
Dar când am prins a pierde una după alta,
Încât fiece zi ne devenea
Una de pomenire,
Începurăm a-nălţa cântări
Despre dărnicii dumnezeişti
Şi încă despre fosta noastră bogăţie.
(1915)
* * *
În memoria lui A. A. Blok
Astăzi prăznuim pe Sfânta de Smolensk,
Peste ierbi – tămâia în fum siniliu.
Şi se revarsă cântări de parastas, –
Dar nu triste, ci prealuminoase.
Şi-mbujorate văduvioare îşi aduc
Copiii, spre a veghea în cimitir
Lângă mormintele blajinilor tăicuţi,
Iar cimitirul – crâng de privighetori
Amuţit e sub solara strălucire.
Cu braţele noastre, în sicriu de argint
Adus-am Ocrotitoarei de Smolensk,
Preasfintei Fecioare i l-am adus
Pe Aleksandr – inocentă lebădă.
(1921, august)
În memoria lui A. A. Blok
Astăzi prăznuim pe Sfânta de Smolensk,
Peste ierbi – tămâia în fum siniliu.
Şi se revarsă cântări de parastas, –
Dar nu triste, ci prealuminoase.
Şi-mbujorate văduvioare îşi aduc
Copiii, spre a veghea în cimitir
Lângă mormintele blajinilor tăicuţi,
Iar cimitirul – crâng de privighetori
Amuţit e sub solara strălucire.
Cu braţele noastre, în sicriu de argint
Adus-am Ocrotitoarei de Smolensk,
Preasfintei Fecioare i l-am adus
Pe Aleksandr – inocentă lebădă.
(1921, august)
* * *
Tuturor le dăruiesc iertare
În Duminica lui Hristos, pură ,
Pe ce-i de m-au trădat îi sărut pe frunte,
Celor ce-mi sunt fideli – pe gură.
(1946)
* * *
Ţi-i sufletul bogat – nu repeta nimic
Din cele ce-au mai fost rostite-odată,
Sau, poate, poezia nu-i decât
O imemorabilă citată.
(1956)
* * *
Aceste laude întrec măsura mea
Şi cu Safo nu-i cazul a mă-asemui,
Căci eu cunosc cu totul altă cauză
Şi despre ea nu vom avea unde citi.
Salveze-se vreunul prin fugă, fricos,
Alţii încuviinţeze de după vreo stâncă,
Aceste versuri au mai multe subtexte, –
Priveşti în ele ca-ntr-o bezna adâncă.
Te ademeneşte bezna şi te cheamă
Şi pururi nu vei da de-afundul ei
Şi etern nu va înceta să cuvânte
Pustia-i linişte de pe-o mie de căi.
(1959)
Lasă, eu am fost ca celelalte,
Chiar mai rea ca ele – precizez,
În roua străiniei, ca în lapte,
M-am scăldat în lanul de ovăz,
Şi-n străine ierbi am mas pe noapte.
Traducere de
Leo BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu