miercuri, 16 martie 2011

Un interviu (revista Spaţii culturale, nr. 15, martie-aprilie 2011)



LIBERTATEA SE POATE OBŢINE ŞI PRIN CULTURĂ, PRIN SCRIS, PRIN ARTĂ…

Domnule Leo Butnaru, cum aţi devenit scriitor?
O-ho, am mai dat răspunsuri la întrebări asemănătoare. Astfel că nu mai ştiu ce să spun. Doar, ca un plus la cele mărturisite altădată, – să presupun (şi altceva). Probabil, în firea noastră, în subliminalul ei există, cifrat – mai bine zis tăinuit, misterios, un testament genetic ce cuprinde  şi capitole referitoare la cultură, aventură, civilizaţie, creaţie etc. Unele dintre ele mi s-au potrivit şi mie, devenirii mele. Iar de la o anumită vârstă, de pe la 15-16 ani, poate ceva mai devreme, mă ţin minte trecând de la întrebarea „Cine sunt eu?” la o alta: „Cine trebuie să devin?” Dar fără să se creadă că vreau să spun că aş fi fost un adolescent precoce în decizii, fremătând de apriga dorinţă de-a ajunge pradă scrisului, spre a deveni jertfă operelor mari, devoratoare de autor. Pentru că eram un tânăr abia trecut de hotarul satului, cu un pas pe pragul oraşului şi, deci, nu cunoşteam prea multe din delicatele taine ale creaţie propriu-zise. Eram la stadiul de discretă intenţie şi nu la unul de convenţie sigură cu mine însumi.
Cum priviţi propria-vă creaţie din juneţe: cu severitate sau cu condescendenţă, cu sentimentalism sau cu indiferenţă?
– Într-un răspuns mai general, nu în particularizări şi nuanţe, pot spune că nu am simţit necesitatea  să-mi dezavuez, să retractez mesajele literare anterioare. Unele dintre ele pot fi slabe, dar nu zero-semnificative. Atât în text, cât şi în subtext. Dacă încerci să le înţelegi, să le interpretezi – afli ceva. Deoarece eu consider că, prin anii şaizeci, pe când mi se întâmpla şi debutul, în poezie, în teatru, în muzică, chiar şi în dans („importat” de peste ocean) se manifestau deja trăsăturile unei noi sensibilităţi. Iar scrisul meu de tinereţe, al adolescentului venit dintr-un mediu cvasi-patriarhal, conţine mai multe semne care vorbesc despre modul de a mă urbaniza, de a mă civiliza conform altor principii decât celor ale existenţei otova socialiste – rustice, de unde îmi trăgeam obârşiile, bineînţeles chiar devenind diferit sau foarte diferit de „acea lume”, dar fără a-mi atrofia definitiv facultatea de a simţi, cum se zice în ideaţie nietzscheană, „mai jos de tine”, fără orgoliu fie amintit.
V-aţi referit de mai multe ori la raportul societate-individ (creator)-libertate. Astăzi chiar trăim, se pare, în libertate...
– Într-un anumit gen de libertate, odată ce, sub aspect economic, individul, cei mai mulţi cetăţeni sunt constrânşi...
Aşa e, deci şi acesta e un motiv – parţialitatea libertăţii; să revenim la definirea libertăţii ca plinătate.
Păi, să ne referim la un adevăr de abecedar, s-ar părea. Omul este liber în măsura în care poate şi reuşeşte să-şi promoveze opţiunile în vederea unui rezultat scontat, concret, personal-social, să zic. Libertatea ar trebui să însemne lipsa impedimentelor impuse extra-constituţional. Mă refer, bineînţeles, la constituţia-model, democratică sui generis, în care, de altfel, există rigori şi cerinţe  ce trebuie respectate, însă fără a-ţi afecta voinţa şi forţa de a te afirma conform bunei măsuri general umane.
În ce măsură v-aţi putut asigura libertatea în comunism?
 – Cine ştie... Dar, fără să mă laud, spre deosebire de unii colegi de generaţie care se dăduseră cu partidul-buldog, care obţineau posturi şi alte favoruri „de sus”, de la CC, care făceau cârdăşie cu comsomoliştii şi cu biroul politic al acestora, chiar ajungând membri în el; deci, spre deosebire de alţii cred că am reuşit să mă protejez cât de cât de ideologia şi zădărnicia comunistă ca infecţie mentală, a spiritului, a destinului. I-am cam sfidat şi pe agenţii de circulaţie în literatură, în special pe cei din generaţia şaizecistă mssr-istă, pe cei care huleau, înjurau, oprimau ceea ce era dincolo de opusculele şi priceperea lor obturată iremediabil de „o necunoştinţă totală de literatură nouă”, precum spunea George Călinescu.
Dumneavoastră nu aţi fost tentat să ajungeţi grangur la comsomol, la partid?
– Nu ar fi fost deloc complicat, mai ales pentru un tânăr care năzuia să facă treburi, mai bine zis afaceri politice sovietice. Dacă se programa, dacă dădea dovadă de fidelitate, ataşament bolşevic şi zel organizatoric în condamnarea capitalismului sau a colegilor care „se abat de la calea dreaptă”, fiţi siguri că ajungea unde îşi propunea. Dacă mai avea şi ceva glagore, dacă mai cunoştea şi ceva din regulile nescrise ale cabotinismului, servilismului, pupincurismului – pardon, – sigur că avansa pe scara ierarhică. Însă la astea renunţau oamenii pe care cultura, inteligenţa i-au ajutat să priceapă relativ devreme că, de fapt, Uniunea Sovietică era un pseudo-stat imperialist în care  nu există politică propriu-zisă. Nu există dreptul, libertatea opţiunii de a te implica în politică, de a face politică („a face politică” în genere era un tabu cu conotaţie obligator negativă, nocivă „statului şi poporului”) la modul onorabil, liber. În URSS exista un vacuum politic exact ca în societăţile supuse tiraniei. Iar ceea ce se numea politica sovietică internă era anume o tiranie a ideologicului rudimentar-proletar, ca dictatură, pe care o preluase CC-iştii care, bineînţeles, nu aveau nimic cu proletariatul, cu clasa muncitoare sau cu cea colhoznică. Era opresiunea, constrângerea partidului-tiran, unic şi buldog. În atare situaţie nu putea fi vorba şi de o filosofie civilă, de o artă liberală. Şi totuşi, ceea ce se numea cultură, literatură parcă lăsa mai mult loc pentru a te simţi dacă nu destul de liber, cel puţin demn în dorinţa de a nu te lăsa subjugat completamente. Iar dacă ajungeai în CC-ul comsomolului sau al partidului, implicit sau direct, erai un împilator, un constrângător, un curmător de libertate. Iar dintre studenţi, dintre tineri acolo ajungeau, se ştie, nu cadre strălucite, ci, de cele mai multe ori, resturile, rămăşiţele, adică cei prost şcoliţi, dar plini de zel în dorinţa de „a pune ordine”, de a pune la punct. Specimene ridicole, dar de care nu se putea face abstracţie, nu puteai intra în dialog civilizat cu atare inşi obtuzi şi aroganţi. Se simţeau mândri nevoie mare că fac parte din cei care decretau şi monotorizau opresiunea ideologică, ce nu însemna altceva decât obraznica cerinţă a puterii ca individul, individualitatea să se dezică de sine, să fie altceva – constituţionalizat proletariceşte, obedient, lipsit de iniţiativă, cunoscător respectuos al perimetrului cuştii. Este şi vina lor că, peste cultura ce jinduia înflorirea, se tot deversau erbicidele ideologiei corozive, primitive, opresive, ucigătoare.
Ca scriitor, aţi fost afectat de realismul socialist?
– Nu ştiu dacă ar trebui să răspund anume eu la această întrebare. Lucrurile s-ar vedea mai limpede de la distanţă. Însă eu m-am străduit, programatic, să nu fac concesii realismului socialism în special în partea lui ideologizată, partinică, leninistă; în partea în care falsitatea se vedea şi din cosmos.  
– De altfel, pregătindu-mă de acest dialog, am dat şi peste o referinţă care v-ar completa răspunsul. Este vorba de opinia pe care Victor Dumbrăveanu o exprima acum mai bine de un deceniu: „Dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvezii şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre comsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu...socialistă?), pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.
Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi. La ora aceea, îi apăruse cartea de debut – Aripă în lumină – , care se deosebea substanţial de majoritatea poeziei scrise de colegii de generaţie…   Orice nou poem era în fond o mănuşă aruncată tradiţiei şi inerţiei de care suntem cuprinşi uneori. În cazul lui Leo Butnaru toate acestea se aliniau culturii universale şi lecturilor serioase făcute încă în anii de studenţie”.
Cu Victor am lucrat mai mult timp împreună la ziarul „Tinerimea Moldovei”, de unde am fost expulzat pentru delict ideologic în septembrie 1976. Iar cu Dumbrăveanu am rămas în continuarea nu doar colegi, ci şi prieteni, lucru mai rar întâmplat pe la noi.
Şi chiar aţi reuşiţi să vă păstraţi independenţa faţă de realismul socialist?
–  Nu ştiu care ar fi aici unităţile de măsură... Dar, repet, programatic, îmi spuneam să nu fac concesii ce ar fi echivalat cu o capitulare faţă de ceea ce înţelegeam eu că ar fi artă adevărată şi personalitate în artă. Zic personalitate, gândindu-mă la marea lipsă de caracter ce domnea printre o bună parte (cea… rea) a scriitorimii sovietice, în timp ce mahării socialismului multilateral anchilozat,  „luminaţii” (sau: străfulgeraţii de inepţie) pedepseau, strâmtorau, cenzurau valoarea adevărată, aceştia, piticii, cum ar fi venit, se încumetau să trâmbiţeze că, cub înţeleapta lor îndrumare, popoarele înrobite în URSS vor naşte, ca pe bandă rulantă, genii după genii, ieşiţi direct din popor şi, brusc,  concurându-i pe Dante sau pe Balzac, pe Goethe sau pe Tolstoi, pe Shakespeare sau pe Eminescu.
 Citindu-vă cărţile de proză mai recente, în primul rând „Ruleta românească”, este evident că v-ţi schimbat cumva stilul, faţă de primele două volume de acest gen, „De ce tocmai mâine poimâine” şi, mai puţin, „Îngerul şi croitoreasa”...
Sigur că m-am modificat, dar, trebuie să spun, încă în prima carte am inclus o nuvelă nu prea voluminoasă, „O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu” care, probabil anunţa starea mea stilistică, ideatică prezentă. O pot include în orice volum de astăzi, de mâine, şi ea nu va da semne că e scrisă acum un sfert de veac... Iar în volumul „Îngerul şi croitoreasa” deja există mai multe texte afine celor care alcătuiesc „Ruleta…”
De acord, asta aş fi menţionat-o şi eu. Dar vreau să întreb cum percepe autorul însuşi mutaţiile din scrisul său.
– Nimic nu cade sub definitiva siglă ad acta, adică ceea ce poate fi considerat încheiat. Implicit, voi glosa în baza cărţii „Ruleta românească”, apărută la tandemul editorial „RAO – Prut Internaţional”. Iar opiniile de faţă vor trebui luate şi ele ca supuse inevitabilei subiectivităţi, mai curând ca variantă de... lucru, de apropiere de... adevăr, dar nu ca ceva dixi in absoluto. Cartea amintită reprezintă un caleidoscop de prozo-clipuri (într-o anumită măsură), pe alocuri pretându-se a fi considerată şi un Active Fictions Show sau doar „suportând” (şi) un atare botez. Mai am nestridenta ambiţie de a considera că, sub aspect stilistic, volumul e de un laconism galo-latin, dar, în anumite sintagme, fraze, discursuri ceva mai ample, „dându-şi drumul” spre o fantazare lingvistică, verbocreatorie, sau cvasiverbocreatorie, în descrierea existenţei uşor surdinizate, interiorizate, spre vis,  spre supra-realitate a posibilităţii noastre de a ne imagina cu ochii închişi, mijiţi sau chiar larg deschişi. În diversitatea textelor s-ar întâmpla parcă o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. (Francezii zic: transmental.) E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi a inefabilului. Cel puţin, înclin să cred eu.
 Aveţi mai multe cărţi ce pornesc de la propriul sine, de la propria-vă biografie, pe lângă câteva jurnale – şi romanul memorialistic „Copil la ruşi”. Cum se întâmplă o care de atare tematică?
Da, perpetua temă a biografismului în literatură… E ceva inevitabil. Pentru că în ceea ce ţine de expresie, de mărturisire, de descriere sau autodescriere este imposibil ca omul, autorul să rămână neutru, fără „a-şi insinua”, a-şi transfera în text, într-o anumită măsură, antropomorfismul şi sociomorfismul propriu. Ba aş zice că chiar… destinomorfismul în care inserează/ insinuează imanent elemente din sfera relaţiilor şi reacţiilor sociale ce domnesc între oameni, între om şi stat, între om şi misterul cosmic, între realitate şi vis, între vârstele şi experienţele omului. Astfel că din sinea ta, din „winchester”-ul conştiinţei tale ţi se revelează, ţi se oferă informaţii ce-ţi veniseră cândva – chiar din copilărie! – pe calea referinţelor culturale, olfactive, auditive, onirice etc. ca esenţă umană, existenţială, scriitorul e o fire dedublată (dar, fireşte, nu categoric, până la separare!), având o natură socială şi o a doua – individual-creatoare. (Uneori, în cazurile calificate ca ciudăţenii, cea de-a doua natură, a individualităţii – predomină.) Creaţia e un circuit reciproc dinspre lume către tine, dinspre tine spre lume ca îmbinarea cunoaşterii, culturii cu existenţa în imagine valorică.
Care ar fi deosebirea dintre literatura română din dreapta şi cea din stânga Prutului?
– Între anumiţi autori, de pe ambele părţi ale acestei ape intern-naţionale nu există deosebiri de nivel (superior), de stilistică, de europenitate, să zic, de contemporaneitate. O dovedesc cu prisosinţă revistele „Contrafort”, „Sud-Est cultural” şi „Semn”, care apar în spaţiul prutonistrean, ctitorite şi scrise de colegii noştri din Chişinău sau din Bălţi. Dar, într-o anumită măsură şi, cu părere de rău, deloc mică, şi în rândul multor membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova se simte un dezinteres pentru literatura care nu are opţiuni (aproape exclusiv) indigene, băştinaşe, de până la Prut. În Interriverania sunt declarate, proclamate fel de fel de mărimi barosane ale scrisului românesc, dar care mai că nu sunt cunoscute în maica Românie. Ei nu „progresează” decât prin aceeaşi versificaţie minimalist-repetitivă, facil-folclorizantă, cadenţat-retorică-„patriotică” ce dovedeşte că pe aici păşunismul are viaţă lungă. Plus că unii aborigeni basarabeni se întâmplă să ia chiar premiul Academiei Române fără să fi editat barem vreo broşură la vreo editură prestigioasă, fără să se fi învrednicit de aprecierea criticii literare române. E un spectacol comic, sau poate, tragic-comic. Important e, însă, că, precum spuneam, în Moldova Estică există autori de prim rang în literatura română în toate ale ei, şi ca areal, şi ca valoare.
 De mulţi ani, în revista „Contrafort” ţineţi rubrica intitulată „Cosmograme”. Dacă e ceva mai mult sau mai puţin permanent, care are continuitate, presupun că e şi ceva important pentru dumneavoastră..
Este rodul unor meditaţii în voia cărora se poate lăsa/ lansa orice om, dar şi al unor lecturi de filosofie care îmi deschid, de regulă, noi vectori în eseistică, poezie şi, în mai ultimii ani, proză, „reîntorcându-mă” (dacă încerc să evadez de acolo) în câmpul metafizic al literaturii, sugerându-mi subiecte, teme, idei, metafore... neliniştitor-ezoterice, poante, dacă vreţi, începuturi, finaluri de texte-miezuri de poeme, concluzii sau suspansuri ale discursului. Pentru că aceste cosmograme, ca... auto-gen, sunt liberale, democratice în datul lor, în programul lor destul de vag ca rigurozităţi, – asta ca teamă de clişeu.
 De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicate doar scrisului.
– Nu chiar sau nu exclusiv scrisului.
Dar în mare parte. În zilele noastre, mai ales în Basarabia, unde nu se prea cumpără cartea, unde e greu să i asigure scriitorului un venit, numit drept de autor, se poate oare rezista într-o astfel de ipostază?
 Da, dacă înveţi, metodic, ca, prin puţine mişcări, eforturi şi griji să-ţi faci gestiunea vieţii zilnice, adică a scrisului. Şi nu numai în Moldova Estică, ci în întregul spaţiu românesc şi trans-românesc.
            De ce… puţine… mişcări?
 – Prin puţine, zic, în sensul de: cele necesare… Acţiunile… Pentru că omul e parcă blestemat să facă mişcări în plus, să inventeze eforturi, să creadă că e devorat de griji, de greutăţi, lăsându-se pradă inutilităţilor, capitulând. Vrem nu vrem, există şi un calcul… de sine, o economie a sinelui nostru, care nu trebuie neglijate. Ceva legat de ceea ce Tudor Vianu numea: a şti să faci linişte în sine… Şi a înţelege, la calm, ce ai de făcut şi cum să faci.
– Ştiu că aţi fost decorat cu unele distincţii guvernamentale. În cele două capitale de state…
– …dez-unite ale României, precum spuneam într-un poem.
În fine, vreau să vă întreb dacă ţineţi la aceste decoraţii.
– Sunt venite de pe versantele democraţiei, nu de pe cele ale comunismului. Iar la una dintre ele ţin în special pentru adagiul gravat pe ea. Este acesta: „Prin cultură la libertate, 1931-1961-2000”. Sunt aproape de cei care cred că libertatea se poate obţine şi prin cultură, prin scris, prin artă…
O altă distincţie?
– A, una care aminteşte că sunt un bun muncitor în domeniul care îmi îndreptăţeşte destinul. Da, sunt un muncitor, dar nu chiar… glorios, precum spune distincţia în cauză. De fapt cred că numele ei aduce oarecum a… stahanovism, a zile de „socialism multilateral dezvoltat”. Nu e culpa celor care mi-au înmânat-o. Probabil, trebuiau să se gândească ceva mai perspicace cei care au instituit, acum vreo 20 de ani (ca la… Dumas, nu?) ordinul respectiv.
– Pentru că aţi amintit de Dumas… Vă consideraţi un muşchetar sau un luptător cu morile de vânt?
– Bineînţeles că este necesar să mă simt şi niţel muşchetar, pentru a contrabalansa poveste cu Don Quijote căruia i se adaugă, spuneam într-un poem –  vântul, vântul, vântul ca
element primordial al sculpturii, zădărniciei şi literaturii universale… „Sculptura” se referea, aluziv, la moara de vânt…
            Acum cred că pot spune cum se numeşte prima distincţie: Meritul Cultural în Grad de Cavaler…
         – Păi, cam cavaler din cohortele lui… Don Quijote… Mai ales astăzi, când lumea basarabeană, dar şi cea pan-românească nu prea citeşte, când cultura, arta sunt adumbrite de kitschul cam generalizat, de fotbalul prost dat drept performanţă, de vip-ismul de doi bani al unor cântăreţi ce cântă ei cum cântă, însă când mai şi vorbesc în interminabile show-uri, Doamne, iartă … Mai bine nu ar deschide gura… Ca să rămână… filozofi…
– În acest sens, scriaţi undeva că lumea e cam general kitschizată. Credeţi în continuare asta?
Dacă nu lumea întreagă, multă lume, totuşi, din timpurile noastre este cuprinsă, până la robie de snob, de a trăi inautentic, superficial, post-orice care a presupus şi a avut încărcătură spirituală (ideatică, emotivă) conformă unor standarde după care se orienta eşuata tendinţă de a modela „omul armonios”, care ar fi îmbinat cotidianul cu arta, frumosul. Nu cred că e armonie nici pe stadioanele puse la dispoziţia hip-hop-iştilor.
            Apoi, dacă aţi adus vorba despre fotbal… Să ne referim , implicit, la tehnicile lui. Mi se pare că, mai mulţi ani în urmă, când aţi fost înaintat pentru o decoraţie guvernamentală,  aţi fost… fentat – nu?
             – Nu e bai… Dar, într-adevăr, nu am trecut la cancelaria lui P. Lucinschi, unde m-a fentat, precum spui, unul dintre colegi, un scriitor care era consilierul preşedintelui… Dumnezeu cu el… Nu-i voi da numele… De mortuis aut bene, aut nihil… Am fost prieteni mai mulţi ani, poate că chiar decenii cu ex-consilierul…
 – Pot deduce că nu e vorba de scriitorul Andrei Ţurcanu.
            – Nu, nu, Andrei Ţurcanu, criticul şi poetul, dar şi consilierul, a fost onest în primul rând cu el însuşi. Ţin minte că, la agapa cu care marca 50 de ani a săi, la USM, a venit şi preşedintele Lucinschi, dar fără decoraţie. Andrei o fi refuzat-o. Apoi chiar a plecat din cancelaria Lucinschi, când era evident că opiniile lui despre democraţie sunt diferite de cele ale fostului prim-secretar de partid comunist etc.
            – Credeţi că aţi fi meritat mai mult?...
            – Mai mulţi scriitori, mai mulţi oameni de artă ar fi trebuit să fie observaţi… La timp şi timpuri… Dar, în comunism şi cvasi-comunism, cum am tot dus-o în ultimele decenii, „preşedintele ţării” se gândea la călăul ideologic, la antiromânul Ivan Bodiul, să-l fericească cu „Ordinul Republicii”… Asta ca detaliu. Dar, în genere, nu cred că e ceva în afara bunului ton că unele dintre distincţiile care ţi se oferă au fost, sunt în concordanţă cu propria-ţi autoapreciere, iar că altele ţi se par a fi sub nivelul celor meritate. Însă, în toate, trebuie să ţinem cont de dihotomia obiectivitate-subiectivitate şi de creştinescul: De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult.
            Să revenim la o întrebare „ mai veche”. De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicat doar scrisului. Cum reuşiţi?
            – Dacă ştii ce să faci cu libertatea, reuşeşti cumva. Pentru că între libertate şi artă, cultură există o legătură indisolubilă, predestinată.
            – Adică, precum spune deviza pe care aţi amintit-o: Prin cultură spre libertate. Să auzim de bine!

            Interviu de Vlad Anghel,
                   6-7 ianuarie 2011

marți, 8 martie 2011

Cartea electronica – ameninţare, realitate aşteptată sau iluzie?


Avanpremieră


Ovidiu Nuşfelean. Cartea electronică sau cartea pe suport electronic, pe baza unei tehnologii vizionare, ia un tot mai mare avânt.  Credeţi că aceasta este o ameninţare, o provocare sau un sprijin pentru cartea clasică, pentru librăria şi biblioteca tradiţionale?
Leo Butnaru. Ca să vedem dacă poate fi… ameninţare, să încep cu un exemplu personal şi, sper, spunător (şi) de… subtexte. Astfel, nu ştiu dacă m-aş fi gândit vreodată să recitesc volumul Amintiri în dialog de Ion Vianu şi Matei Călinescu. Această carte, citită acum vreo 10 ani, stătea, bine mersi, cuminte, delicat, pe raftul „specializat” din bibliotecă – cel cu tomuri de memorialistică şi corespondenţă. Însă întâmplarea făcu ca, în ianuarie anul curent, să dau în internet de volumul în cauză, variantă electronică. Am deschis fişierul respectiv şi textul… m-a ademenit; de fapt, m-a – re-ademenit! Adică, văzui că litera corp 12, mărită la 200 de procente, era… atrăgătoare, convingătoare, înlesnitoare de lectură. Ba chiar puteam să fixez şi trei mărimi de corp de literă, să stau confortabil lăsat în fotoliu, la o distanţă apreciabilă de ecranul computerului, şi să recitesc lejer acele amintiri în dialog. Şi nu doar puteam să o fac, ci chiar am făcut-o. Nu am regretat, ci, din contră, i-am mulţumit fratelui iepure electronic, calculator sau computer numit, precum şi ezotericului frate iepure internet numit i-am mulţumit. Iar aceasta nici pe departe nu a fost prima carte citită pe display. Iar ceva mai înainte de a primi chestionarul Mişcării literare, poşta web îmi aduce cartea de poeme a prietenului Ioan Moldovan  Mainimicul. E una dintre multe cărţi pe care le-am primit de la autori (şi) în variantă pdf, pe unele ele chiar citindu-le. 
Plus audio-cărţile, în diverse limbi, dar în special în ruseşte – ruşii sunt foarte generoşi, scriitorii din septentrion, din ţară mare şi întinsă, probabil nu sunt prea legaţi/ terorizaţi de problema onorariului, a câştigului editorial etc., plasându-şi foarte curând, după publicarea variantei paper, cărţile pe internet. În internetul rusesc găseşti integral Venedikt şi Viktor Erofeev, mult Soljeniţân, etc., etc., etc!!! Iar literatura lor clasică este deja cam in corpore trecută pe suport electronic, statistica accesării unei sau altei opere fiind de-a dreptul impresionantă – zeci, sute de mii de cititori – deloc virtuali, ci reali! – care se interesează de marii autori. Pe când noi, românii, suntem mai precauţi, mai… cărpănoşi (nu cred că e un derivat de la: carpen…), mai legaţi de iluzia că, odată şi odată, la reeditare, vom primi – he-he! – coşcogea drept de autor. Iluzii, iluzii…
O.N. Prin răspândirea iPad-ului, oare obişnuinţele de lectură ale cititorului se vor schimba, lectura va fi afectată în vreun fel?
L.B. Deja s-au şi modificat în cazul mai multor milioane de cititori, cred. Să afecteze obişnuinţele?... Depinde de genul de cititori, pentru că, bineînţeles, există mai multe categorii de persoane care – unele – muncesc creator cu cartea, altele pur şi simplu, citind, îşi petrec cât de cât interesant timpul sau, pur şi simplu, cum se zice, – omoară timpul. Pentru cel ce ştie ce vrea să obţină de la lectură – pentru instruire, descoperire de sine şi de lume; pentru aplicaţie ca mod de creaţie a rezultatelor lecturii, iPad-ul nu înseamnă afectare, în sens de pericol, ci, din contră, presupune un câştig… calitativ, un progres, o avansare, o eficientizare a timpului tău de citito-muncă, de citito-creaţie, de optimizare (fie şi sub aspect de… secretariat, de muncă de rutină) a transferului de date, citate, de înmagazinare, ordonare, convertire a lor în „produsul” final al activităţii – anume că activitate! – de cititor care ştie ce are de făcut, ştie cum să o facă şi chiar are… talent de lector-creator.
O.N. Proliferare comunicării electronice, imposibilitatea „fizică” de a urmări traiectoria unei opere literare vor duce oare la desacralizarea originalităţii?
L.B. Comunicarea, dar şi acţiunea (ca formă-conţinut de a se întâmpla, de a se realiza) electronică modifică şi conceptul de particularitate, de individualitate (a creaţiei), la rândul ei deschizând multe posibilităţi pentru diversificarea… originalităţii… originalităţilor. Cărţile lui Umberto Eco, scrise la computer şi răspândite prin internet, nu pierd din originalitate (particularitate, individualitate), ba din contră, prin inter-pătrunderile entropice oferite de cyber-inter(ne)textualism devin şi mai captivante. Plus, şi mai accesibile prin… accesare.
O.N. Scrisul este sau va fi afectat în vreun fel de provocările „electronice” (suport, comunicare/difuzare, producere de text literar)?
L.B. Bineînţeles, va fi afectat, dar nu obligatoriu în sensurile negative ale acestei noţiuni (a impieta, a leza, a prejudicia). Să acceptăm varianta: a destina (ceva) unui scop determinat.
Şi încă ceva: discuţiile despre faptul că internetul va distruge literatura (propriu-zisă) se vor potoli cât de curând. Pentru că răstimp de un deceniu, de cânt, pare-se, au izbucnit ele şi continuă deja în oarecare surdină, literatura confirmă o axiomă cunoscută de milenii (de la petroglife… papirus… pergamente… scoarţă de arbori etc. – de la tot pe ce s-au scris texte; toate ca suporturi – nu?) că, de fapt, esenţialul nu se referă la suporturi, ci la cu totul altceva: pur şi simplu, la literatură ca artă, ca mesaj, ca atracţie, poate şi ca fascinaţie. Literatura drept combustie, motricitate sine qua non a spiritului uman (elevat, „însetat, înfometat”) – de ce nu?…
O.N. În ce relaţie vă aflaţi cu ... scrisul electronic? Apelaţi la „facilităţile” electronice oferite scrisului? În ce sens?
L.B. În cele mai cordiale! Sigur că apelez la facilităţile oferite de scrisul electronic, uneori având impresia că la ducerea unui text spre finalitatea sa, când e vorba şi de documentare, de cercetare entropică, să zic, dar şi în sensul entropic de măsură care augmentează eficienţa organizării unui sistem, „sistem” putând fi considerat şi un text sau altul la care migăleşti. Uneori mi se creează impresia că utilizarea fascinantului calculator ca unealtă de scris îmi înlocuieşte 2-3 secretare. Şi acestea ar fi doar un sens-două în care se poate vorbi despre „facilităţi” etc.
O.N. Dacă editorul viitoarei Dvs. cărţi v-ar cere să alegeţi între suportul electronic (cu difuzare electronică) şi suportul pe hârtie, pentru ce aţi opta?
L.B. Astăzi, probabil şi mâine (azi/ mâine – ca întinderi de… epoci), aş opta pentru… ambele suporturi. Un timp (posibil… mult, dar nu la infinit), lumea va trăi şi va citi/ crea în această dualitate a stării de carte: reală-virtuală. Apoi se va întâmpla o fuziune aproape… ezoterică, drept rezultat virtualitatea devenind realitate… omniprezentă, dominantă. Sau doar având efectele pe care le produce realitatea. Bibliotecile – este îndreptăţită şi o atare ipoteză – devenind… muzee. Întreaga lor esenţă fiind stocată în format electronic sau, poate chiar… trans-hiper-electronic (dacă cineva îşi poate imagina o hiper-virtualitate care, la rândul ei, să devină – hiper-realitate). Suportul (omni)electronic va ajunge la o „normalizare”, la  rutină, la obişnuit, la… neobservat, le nediscutat. Adică la invocatul deja sine qua non.

duminică, 6 martie 2011

De pe blogul lui Ovidiu Pecican


         Am impresia că astăzi, pentru mine, e duminica darurilor. Deschizând blogul colegului Ovidiu Pecican (http://ovidiupecican.wordpress.com/), găsesc acolo exact următoarele (păstrez regia paginii):

Leo BUTNARU

CA ÎNTRE POEŢI

Discutam cu un poet rus despre Gorki
despre Danko cel aproape sud-basarabean care
şi-a scos inima din piept
luminând prin hăţişuri de codru cale; Danko
acest Moise mărunt al unui grup de necăjiţi rătăciţi
prin post-amintiri de sarmaţi
de sciţi;

bineînţeles în treacăt l-am invocat şi pe Prometeu
focul furat de la zei
pedeapsa... însă în acel caz nu a fost vorba
şi fapta
de inimă
ci de ficat; oricum
ceva înrudit-aplicat;

în zborul dinspre Moscova spre Chişinău
m-am gândit şi la mexicana Frida Khalo care
în unele portrete de sine
se înfăţişa cu inima în afara trupului ei suferind
ea, căreia într-un accident de autobus
i-a fost sfâşiat până şi uterul
inima însă, spre norocu-i
păstrându-şi-o neatinsă
pentru ca, mai apoi
într-un gest de mutilare artistică
să şi-o înfăţişeze în afara sânului
sau printre lăstari şi liane fel de fel
de parcă şi ea, inima, atunci, în accident
fusese dislocată
scoasă în goliciunea cosmică.

În fine, tânărul poet rus a zis, precum ar fi zis
confraţii săi minimalişti de la noi: Dacă
ar fi să dau nas în nas cu Gorki
sau cu Danko
cu Prometeu sau cu vulturul ori
cu Frida Khalo, eu
făcând din răsputeri tot ce pot
spre a evita afectul
şi a camufla defectul
mi-aş sfâşia pieptul în faţa lui
sau a ei
sau înaintea lor
sau altor jucători de efect cardiac
spunându-le foarte calm:
                                        – Priviţi
ce larve de purpur
bineînţeles – ale autoironiei
îmi populează, mocnitor-vegetativ, inima... Până la urmă
de aici se va zburătăci un roi de fluturaşi purpurii
un fel de molii ale nemuririi...


     Excelenţa lirică a lui Leo Butnaru, unul dintre poeţii dăruiţi literaturii române actuale de teritoriul de pe celălalt mal al Prutului, este demonstrată nu numai de poemele proprii, ci şi  în efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere. Mulţumiri în numele cititorilor şi admiratorilor lui pentru opera de vast suflu pe care o întreprinde în beneficiul nostru, al tuturor.
                 Ovidiu Pecican


        Astfel, Ovidiu Pecican mă aduce în raza unei generoase spuse din limba în care a scris Ovidius-latinul - Gratia alicuius florere. 
        La rândul meu, dragă Ovidiu Pecican, - Gratias ago!

l.b.

sâmbătă, 5 martie 2011

Kazimir Malevici - poetul

Nr. 2, 2011

Kazimir MALEVICI  (1878 – 1935)

Pictor, grafician, pedagog, teoretician, filosof, poet. Fondatorul unui gen de artă abstractă – suprematismul („Pătratul negru”, 1915).
Se naşte la Kiev, în familia unor originari din Polonia. Termină 5 clase gimnaziale (s. Parhomovka), între 1895-96 studiază la şcoala de desen. În 1905, se stabileşte la Moscova, studiază pictura, se manifestă ca neoimpresionist. Participă la expoziţiile novatorilor – „Valetul de tobă” (1910-1911), „Coada asinului” (1912). Se împrieteneşte cu poeţii A. Krucionâh şi V. Hlebnikov, protagonişti ai futurismului rus. Elaborează concepţia grafică a multor cărţi ale futuriştilor. În martie-iunie 1918, colaborează la ziarul „Anarhia” (Moscova), pentru care scrie peste 20 de articole, parte – teoretice. În 1919, încheie primul studiu teoretic amplu, „Despre noile sisteme în artă”. În acelaşi an se stabileşte la Vitebsk, fiind profesor la şcoala de arte condusă de Marc Chagall. Aici scrie cea mai mare parte din lucrările sale cu tentă filosofică. Poezia ar fi liantul dintre pictura şi filosofia lui Malevici.


                          Kazimir Malevici. Autoportret, 1933


GURA PĂMÂNTULUI ŞI ARTISTUL

Micşoratu-s-a pământul – sau conştiinţa noastră de-a crea
s-a amplificat, şi plecarea noastră.
Omul ca unul dintre desăvârşiţi – este
al pământului unic gânditor, pământul ştiind că, de nu azi –
mâine, el pleca-va de la dânsul.
Şi îl vrăjea cu taina sa şi a creaţiei taină
educându-l pe baza propriilor forme alimentate de creaţie
şi formele în-minunau cu frumuseţea
Însă lui planeta frumoasă i se părea.
Pământul încătuşase mintea conştiinţa cu
lanţul obiectelor creaţiei sale
încât poetul şi pictorul au fost înşelaţi de gelozia pământului.
Pământul le demonstrase lucruri simple
Iar ei cercetau în ele cu ascunsă taină.
Căutau ceea ce nu trebuia căutat.
Cu cât căutau mai mult cu atât mai abitir se despicau
în milioane de tentacule ale pământului – limba şi raţiunea.
Firul minţii cuvintele şi sunetul se absorbeau în lucruri
prin ele înseşi alcătuind o întreagă reţea de păienjeniş
în care se-ncâlcea raţiunea
Mulţi pictori şi mulţi poeţi se aud
urlând de disperare, gemete de nedumerire, bocete în faţa
gurii pământului.
Fiind prea slabi pentru a deschide tainicele buze tăcute
ei au creat viteji mai puternici decât ei înşişi,
însă şi voinicii de asemeni eşuară-n faţa marii taine.
Iar buzele tăceau şi razele ochii pământului îi stinghereau.
Aşadar pământul se răzbuna pe cei care doriseră
să-i fure taina.
Şi raţiunea se înspăimântă – şi noi ne rătăceam în taină.
Pictorul şi poetul se rugau cu molitvele lor
implorau (tablourile lor)
Însă ne-nduplecat era pământul.

Duhul mare şi puternic îl luară drept armă
şi prin duh doreau să pătrundă prin micile fisuri
deschideri în obiecte.
Doreau a se uni cu sufletul obiectelor
Însă lucrurile născute de pământ crunt constrângeau duhul
Şi el pierea odată cu istericul suflet şi raţiunea.
Citiţi poeţilor şi priviţi atent pictorilor
molitvele voastre
auziţi ţipătul ce sfâşie sufletul şi [...]

                                Nu e aşa că prin cuvânt vă căutaţi pre voi în lucruri şi taină

Nu-i aşa că prin vopsea aţi vrut să aflaţi esenţa şi sinteza

                                şi sufletul lucrurilor?

 

Traducere de Leo Butnaru

Grupajul de poeme al lui Kazimir Malevici se află aici:



Kazimir Malevici. Cercul negru, 1920.

duminică, 27 februarie 2011

Chestionar

SPIRITUL CRITIC ŞI CĂRŢILE PE CARE
LE-AI SCRIS


– Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră?

– După 1989, când veneam şi eu să mă predau cu arme şi cu bagaje (nu doar  sentimentale) literaturii care era chiar şi a mea, cea română, evadând din aşa-numita şi insistent numita de ideologii kremlino-cozi-de-topor „literatura moldovenească”, bineînţeles că nici un critic român nu ştia ceva despre „cărţile Dumneavoastră” (mele). În timp ce colegii de generaţie din dreapta Prutului (care, din fericire, nu devenise apa sâmbetei), cu cei mai mulţi dintre care nu ne cunoşteam, simţeau într-un mod sau altul efectul criticii de întâmpinare, eu, cel care credeam că chiar ar fi trebuit să fiu… întâmpinat (…veneam, nu?...), îmi ziceam, în primele câteva luni din 1990, că, de fapt, la modesta mea persoană şi la cărţile româneşti (7, cât zilele în săptămână) pe care le aveam tipărite cu litere chirilice (modelate în spiritul şi cvasi-caligrafia celor greceşti, totuşi, ceea ce mă făcea să mă gândesc la Homer, dar şi la Antioh Cantemir sau Puşkin), nu are cum să se refere critica de întâmpinare, ci, în cel mai bun caz, – critică de… aşteptare, în caz ceva mai puţin favorabil – o critică de… circumspecţie, iar în cel mai trist caz – o critică de… îndepărtare/ neacceptare. Dar s-a produs aproape neaşteptatul (cel puţin pentru mine): chiar în anii 1990 şi 1991 am avut şansa să-i cunosc, la Bacău, la Festivalul „George Bacovia” şi la Zilele Revistei „Ateneu”, pe doi critici importanţi, pe Laurenţiu Ulici şi pe Nicolae Manolescu, cu dl Manolescu chiar participând la o întâlnire cu elevii şi profesorii liceului „Vasile Alecsandri” din tihnitul târg moldav, unde eu am citit câteva texte, după care venerabilul coleg mi-a propus să-i las poeme pentru revista „România literară”, pe care curând le-a şi publicat. La fel de generos şi înţelegător s-a arătat regretatul coleg Laurenţiu Ulici care, din vreme în vreme, îmi plasa pe prima pagină a „Luceafărului” câte un poem, ce le anunţa pe celelalte, din interiorul revistei. Ba, după ce prestigioasa publicaţie îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră acordate, eu sunt unul din cei invitaţi la Bucureşti să primesc prestigioasa distincţie pentru anul 1992, alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.
În 1991, la Chişinău deja publicasem primele mele cărţi cu alfabet latin, pentru ca, în 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu să-mi editeze volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind că „Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe (…) şi e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie.”
…Astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Literaturii Române. Reviste de prestigiu, pe lângă cele deja amintite, ca „Viaţa românească”, „Steaua”, „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Contrapunct” mi-au ajutat să mă apropii de colegii mei, de scriitorii români, să mă… amestec cu ei, poate că integrându-mă, cum se spune, în ansamblul lor, mie, probabil, întâmplându-mi-se un gen de alchimie personală indicibilă. După ce am publicat primele cărţi în dreapta Prutului, undele din aceste reviste mi le-au remarcat, le-au recenzat.
Dar totuşi, veneam la o anumită vârstă, la patruzeci de ani împliniţi, şi chiar dacă nu mă simţeam străin printre colegi, nu se putea spune că sunt şi eu parte dintr-un grup care a descins, aproape unit, dintr-un cenaclu sau altul în vervă la timpurile lor. Nu eram ca şi component în ansamblul şaptezecist, postmodernist sau optzecist, ori mai ştiu eu în care. Eram luat în seamă şi, mulţumesc Domnului, netrecut cu vederea, dar oarecum ca… lup singuratic, pentru că nu puteam să fiu tratat, ca spirit şi formaţiune, dimpreună cu echinoxiştii sau cu poeţii din cenaclul de luni, să zicem. Nu puteam fi „văzut” de critică afin lui Florin Iaru sau lui Mircea Cărtărescu, lui Adrian Popescu  sau lui Ion Mircea, Dinu Flămând sau Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu sau lui Nichita Danilov etc., chiar dacă, într-un fel, le eram, le sunt, unora dintre ei. E drept, uneori, se întâmpla să fiu „luat” într-o generalitate… generaţionistă care, trebuie să recunosc, mă onora şi mă onorează foarte mult, cum s-a întâmplat cu cele scrise de poetul Cezar Ivănescu în prefaţa la antologia mea „În caz de pericol” de la „Junimea”: „Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
În atare cazuri cum se spune(a)? – Străduieşte-te să… îndreptăţeşti înalta încredere etc!... Nu ştiu dacă mi-a reuşit „să îndreptăţesc”, dar nu aş putea să mă plâng de neatenţia criticii, mai ales a celei care a venit din partea confraţilor întru poezie şi nu numai, unii amintiţi deja, alţii fiind Nicolae Prelipceanu, Fănuş Neagu, Gheorghe Grigurcu (şi poetul!), Gheorghe Istrate, Marius Tupan, Adi Cusin, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite,  Lucian Alexiu, Octavian Soviany (şi poetul!), Liviu Antonesei, Mihail Gălăţanu, Virgil Mihaiu… Pe criticii „puri” (care m-au „întâmpinat” sau m-au „mustrat”) îi voi aminti cu altă ocazie, când ne va fi dat mai mult spaţiu… (Până atunci însă, iau ca intermezzo o mărturisire a mai tânărului confrate Bogdan Alexandru Stănescu – în „Ziua Veche”: „Sincer, nu cred că publicul ar mai trebui să se încreadă în criticul literar. Sunt prea multe sfori trase aici, prea multe jocuri de putere. Poate acolo unde există o unanimitate (impusă şi de un bun-simţ pe cale de dispariţie) cititorul ar trebui să încerce. Eu, care am fost şi în tabăra cealaltă, ştiu că nu pot avea încredere în foştii mei confraţi.”)
Însă faptul de a fi totuşi „altfel”, de… altundeva, de a nu fi „crescut” de-a valma cu colegii tăi de generaţie (nu biologică, ci spirituală, estetică), de aspiraţie încă de la rădăcină, de la debut, bineînţeles că duce la repercusiuni deloc măgulitoare: spre exemplu, eşti „uitat” de a fi antologat de oarecine alături de cei cu care te simţi afini tu, cel de la Chişinău; cu colegii-poeţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj etc. Pentru că au apărut mai multe aşa-zise antologii extrem de curioase, unele prezentate până şi la Cotroceni, dar lipsite de obiectivitate; ba au văzut lumina tiparului şi nişte antologii-moft, în care anume din fandoseală şi cine ştie ce principii bizare,  erau incluşi şi poeţei minusculi, fiind neluaţi în seamă Poeţi în toată legea şi cu... certificatele axiologice în regula. Nu ţi se găseşte loc în studiile de sinteză ce vizează o stare, o perioadă, un ansamblu al poeziei române contemporane. Sau eşti tratat cu jumătate de măsură, precum observase şi Dan Mănucă, scriind despre prezenţa subsemnatului (iertat îmi fie, spre acest sfârşit de iarnă, fulgul de ne-modestie) în „Dicţionarul general al literaturii române”: „Deocamdată, constat o mare deosebire în felul în care sunt prezentaţi, de o parte, autorii din diaspora şi din ţară şi, pe de altă parte, cei din Republica Moldova. Primilor le sunt rezervate spaţii mult mai mari decât celorlalţi, deşi, adesea, din punct de vedere valoric, nu poate fi vorba nici măcar de diferenţe semnificative... măruntului Ioan Co. îi sunt atribuite două coloane, în timp ce lui Leo Butnaru abia una singură.” Ba mai simţi că unii „colegi” din adâncă provincie – provincie, dar regăţeană! – încă nu vor să se obişnuiască nicidecum că, uite, bre, au ieşit scriitori buni sau chiar foarte buni şi din românimea interriverană, prutonistreană; ba vreunul, deloc important în contextul literar de pretutindeni, mai să cuteze a te privi de sus, dânsul crezându-se… – mă rog, îl priveşte ce se crede, zic eu, cel care, precum zicea Romanescu, nu am complexe…
(Aici, uşor sentimental, dar pentru a se înţelege oarecât starea pe care o trăieşte, uneori, scriitorul român de pe malul stâng al Prutului, reproduc poemul lui Andrei Voznesenski „Furnicul” în traducerea colegului chişinăuian Mihail Ion Ciubotaru:

El m-a-nsoţit de pe celălalt mal, prin vâltoare,
rătăcindu-mi-se-n barca jucată pe val.
Furnicile nu l-au primit în fraternele furnicare.
El e-un furnic de pe celălalt mal.

Negru e, iar saci poartă albi, albi foarte,
poate mai albi chiar, albi total.
Atât doar că el e un furnic din cealaltă parte,
furnic de pe celălalt mal.

De pe celălalt mal e, şi-o fi să-şi fie
ca-ntre catolici adeptul vechiului rit
unde acul e tras din poruncă-n cuvioşie
cu ascuţişul în sus (nu în jos) aţintit.

Mi te-aş duce eu, tartor fugar, necruţându-mi puterile,
însă în forfotă greu distingi inamic de amic.
Însumi eu nu mai ştiu de reperele
malului celălalt, frate furnic.

Malului cel, care-n vară prinde a se pârgui,
rumen de-atâţia fragi pe vâlcea...
Nu, nici chiar eu nu dispun de vreo pârghie
să pot malurile apropia.

Mic, pe vreo steblă, ca Bering dus de valului,
va reveni peste-o vreme la malul natal;
dar îi vor spune gurile malului:
                                – Furnic de pe celălalt mal!
...de pe celălalt mal!
...de pe celălalt...

În ansamblul lor, nuanţele tale de alteritate faţă de colegii din dreapta Prutului bineînţeles că sunt contabilizate într-un mod anume de destin. Ei bine, pe mine mă afectează mai puţin, deoarece şi la Chişinău s-a scris că aş fi un atipic, un intergeneraţionist. Cred că e ceva adevăr aici, deoarece graţie (…pe când eram cam în dizgraţie…) modului de a mă fi format oarecum altfel, nu doar într-un mediu mai special, în care comunicam şi conlucram cu colegi din Riga, Tallin, Moscova, Vilnus, Tbilisi, Erevan etc., etc., ci şi în virtutea unor predilecţii mai accentuate pentru avangarda europeană (cea rusă, în deosebi) m-am… auto-extras din… internaţionalism, plasându-mă… în intergeneraţionism, între spaţii şi ecuaţii aparte. Este adevărat că pentru mine ceea ce se numeşte personalizare, originalitate nu sunt noţiuni în vânt, ci contează în modul de a se afirma a(l) scriitorului; contează în destinul său. Şi nu e rău dacă acestea sunt observate, remarcate şi de spiritul critic care se referă la cărţile tale, precum spune interogaţia care a provocat şi prezentul răspuns.

leo butnaru

luni, 21 februarie 2011

Cazul Nikita Hruşciov - Erns Neizvestnâi


DUPĂ GROPARI – VINE ARTISTUL…

„Aici odihneşte…” – Exact, aşa „sună”… mut, pe nenumărate pietre de mormânt, cel mai popular început de epitaf, continuând cu: „…robul Lui Dumnezeu…”
Însă în cazul pe care îl invoc ad hoc robul parcă nu fusese al Celui de Sus, ci al… Celui de Jos, din tenebre, – fusese robul diavolului întruchipat în ceea ce se numea comunismul sovietic. Chiar el, acest rob, în 1960 proclamase sus şi tare, îngâmfat şi… necontrolat, că următoarea generaţie de oameni sovietici avea să trăiască în… comunism. Acesta (acela), comunismul, urma să fie dat la cheie exact în anul… 1980! Trebuia să-l prind şi eu, cel care, la acea vreme, aveam să fiu în floarea vârstei a trei decenii de viaţă. Dar slavă Domnului, a trecut de la noi paharul acela… Cu forţe unite ca nicicând altădată, cele 15 republici unionale au demolat cu incredibil succes mastodontul cu picioare de argilă – URSS…
Apoi să luăm cazul şi din alt unghi de apreciere. Cel din mormânt, robul tenebrelor, pe când era în plină fală triumfală bolşevică, îl înjurase, îl ameninţase pe cel care, peste ani, parcă i-ar fi fost, implicit, unul dintre gropari. Mai bine zis, el a venit după ce isprăviseră cu înmormântarea mahărului groparii propriu-zis; venise sculptorul care fusese solicitat să modeleze piatra funerară. Bineînţeles că nu putea să-l solicite cel din mormânt care, pe când era la suprafaţă, ba chiar în vârful piramidei puterii sovietice, îl înjurase, îl ameninţase. Solicitarea venise de la fiul ex-mahărului mahărilor, fiul numindu-se Serghei Hruşciov. Iar sculptorul, cândva înjurat, ameninţat de tatăl acestuia, nimeni altul decât Nikita Sergheievici Hruşciov, se chema Neizvestâni. Pre româneşte tradus, acest nume înseamnă: Necunoscutul. Ernst Neizvestnâi (rus.) =  Ernst Necunoscutul (rom.). Probabil, ştiţi cât de inspirat s-a dovedit a fi acest mare sculptor Neizvestnâi (ajuns celebru în lume) în ctitorirea monumentului funerar al celui care fusese atât de imprevizibilul, controversatul Nikita Sergheievici Hruşciov, fost prim-secretat al PCUS, mereu dezlănţuitul, iar uneori, se părea, chiar… dezmăţatul până la caricatură  conducător al fioroasei Uniuni Sovietice din anii 60 ai secolului trecut. Reproduc imaginea sculpturii funerare executată de Erns Neizvestnâi-Necunoscutul, ajuns, peste ani, celebru, extrem de… Cunoscutul. Reţineţi delimitarea, ruptura în zig-zag dintre alb şi negru, ce simbolizează contradicţia dintre aşa-numitul „dezgheţ hruşciovist”, condamnarea cultului personalităţii lui Stalin şi, în scurt timp, revenirea şi la îngheţ, şi la cultul personalităţii, şi la…

                  De la dezgheţul - la re-îngheţul hruşciovist

Dar ce spusese cel din mormânt, mahărul mahărilor bolşevici, despre tânărul sculptor Ernst Neizvestnâi, în anul 1962? Vizitând expoziţia din Sala Manejului moscovit, cel „mai la vale” de Kremlin, prim-secretarul PCUS se dăduse cu părerea-concluzie (pentru toţi!) că Neizvestnâi practică „o artă degenerativă”. Şi acesta fusese începutul. Pentru ca, peste câteva luni, spre sfârşitul aceluiaşi an, la întâlnirea cu intelectualitatea de creaţie, după ce, în largă ochire asupra artelor, l-a înfierat pe tânărul poet Andrei Voznesenski, Nikita Hruşciov trece, furibund, şi la tânărul sculptor Erns Neizvestnâi. Precum în alte cazuri similare, care l-au avut de protagonist (tot aici, pe blog) de asemenea pe ex-prim-secretarul dezlănţuit, care ajunsese chiar să bată cu pantoful său (partinic) în înalta tribună a ONU, voi reproduce pasaje din stenograma respectivei întruniri.
Prin urmare, după ce-l înjurase pe Voznesenski, ceva mai la vale Hruşciov zice (păstrez incoerenţa oralităţii vel-politrucului. – L.B.): „Dar eu, tovarăşi, nu pricep un lucru. Iată sculptura lui Neizvestnâi. Asta să fie sculptură? Vă cer iertare, eu am discutat cu dânşii (e vorba de mai mulţi artişti plastici, la expoziţia din Sala Manejului. – L.B.), şi când am văzut asta, i-am întrebat: „Ascultaţi, voi, tovarăşilor, oare voi să fiţi bărbaţi adevăraţi? Nu care cumva sunteţi pederaşti, scuzaţi de cuvânt? – le zic. – Pentru că asta nu e decât pederastie în artă şi nicidecum artă”. Aşadar, zic, de ce pederaştilor li se dă zece ani [de închisoare], iar ăstora li se dă ordine, medalii ar reieşi? De ce? (Aplauze.) Dacă societatea judecă aşa ceva drept crimă, păi asta se referă şi la aceşti doi tipi. (La Neizvestnâi şi la pictorul Jutovski. – L.B.) Unde mai pui că asta e mai mult, decât! pentru că el creează, şi el, cum s-ar spune, vrea să influenţeze societatea. Numai că el o face nu pentru dânsul, nu pentru înfrumuseţarea propriei case. Suntem îndemnaţi de unii să fim asemenea lui Noe şi să luăm de toate în Arcă. Eu nu ştiu dacă Noe într-adevăr a luat tot ce era curat, dar şi necurat. Eu gândesc că Noe nu era om prost şi, probabil, nu a luat. Nu e decât o născocire. Probabil, nu a luat. A? Ce spuneţi? (Din sală se aud strigăte: „A luat!”) Hruşciov: – A luat? (Râde. Râde îndelung. Tace.)”
După un timp, revine la sculptorul Neizvestnâi:
„Acum iată că acest Neizvestnâi (Necunoscut) nu a expus nimic necunoscut. Dar deja crede că e cunoscut. După mine, aceşti sculptori sunt nişte mediumi. Iată-i că au pictat, au modelat, au cioplit, au creat, iar noi ne tot învârtim şi nu înţelegem: ce-i asta? Reiese că vinovaţii am fi noi. (Pauză lungă, lungă. Sala a amuţit.) Dacă aceşti tovarăşi necunoscuţi ar deveni tovarăşi cunoscuţi şi şi-ar crea propriul lor Comitet Central, voi, probabil, nu ne-aţi fi invitat la această şedinţă. Însă noi v-am invitat!!! (Aplauze îndelungate.)”
Peste un alt răstim, Hruşciov revine iar la cazul Neizvestnâi, întrerupând pe cel care vorbea de la tribună, replicând:
„Haideţi să ne întrebăm, oare aşa ceva trezeşte vreun sentiment oarecare? Nici nu pot şti câte mijloace consumă el. Acest Neizvestnâi/ Necunoscut este destul de izvestnâi/ cunoscut dacă e să calculăm cât cheltuie pentru el statul. Asta e. (Pauză. Cineva îi şopteşte ceva lui Hruşciov.) Hruşciov urlă la Neizvestâi: – Dragul meu, ştii tu oare cât trebuie să muncească un miner, pentru ca să extragă o atare cantitate de aramă? (Oare nu de acolo i-a venit lui E. Neizvestnâi ideea să-i sculpteze capul lui Hruşciov în aramă? – L. B.) Ştii tu oare? Nu, nu ştii. Iar eu ştiu. Pentru că eu însumi am fost miner. Ce, asta cade din cer? Iată că-i spun tovarăşului Şelepin, el e cu controlul partinic de stat: Verificaţi, de unde ia arama. Poate că Uniunea Artiştilor Plastici repartizează iraţional arama pe care o primeşte? (Voci din sală: „Aşa e, corect”.) Hruşciov: – Ştiu şi eu că e corect…. Iată, la noi situaţia e împinsă până la absurditate…. „E artist”, – mi se spune. Ei şi ce dacă e artist? Cu ce e mai bun el decât un muncitor? „Trebuie să-i intrăm în situaţie – e natură”.  Dar ce iese din asta, tovarăşi? Iată-l pe el, stând, ca Napoleon, pe malul râului, cu braţele încrucişate la piept, iar pe-alături, pe râu, – îmi cer scuze, – pluteşte un rahat, iar noi trebuie să privim aşa ceva. Şi asta dumneavoastră numiţi artă…”


Ernst Neizvestnâi discutând cu... Hruşciov (1974)  



                                  Raport  de forţe în posteritate...