Chestionar

SPIRITUL CRITIC ŞI CĂRŢILE PE CARE
LE-AI SCRIS

– Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră?

– După 1989, când veneam şi eu să mă predau cu arme şi cu bagaje (nu doar  sentimentale) literaturii care era chiar şi a mea, cea română, evadând din aşa-numita şi insistent numita de ideologii kremlino-cozi-de-topor „literatura moldovenească”, bineînţeles că nici un critic român nu ştia ceva despre „cărţile Dumneavoastră” (mele). În timp ce colegii de generaţie din dreapta Prutului (care, din fericire, nu devenise apa sâmbetei), cu cei mai mulţi dintre care nu ne cunoşteam, simţeau într-un mod sau altul efectul criticii de întâmpinare, eu, cel care credeam că chiar ar fi trebuit să fiu… întâmpinat (…veneam, nu?...), îmi ziceam, în primele câteva luni din 1990, că, de fapt, la modesta mea persoană şi la cărţile româneşti (7, cât zilele în săptămână) pe care le aveam tipărite cu litere chirilice (modelate în spiritul şi cvasi-caligrafia celor greceşti, totuşi, ceea ce mă făcea să mă gândesc la Homer, dar şi la Antioh Cantemir sau Puşkin), nu are cum să se refere critica de întâmpinare, ci, în cel mai bun caz, – critică de… aşteptare, în caz ceva mai puţin favorabil – o critică de… circumspecţie, iar în cel mai trist caz – o critică de… îndepărtare/ neacceptare. Dar s-a produs aproape neaşteptatul (cel puţin pentru mine): chiar în anii 1990 şi 1991 am avut şansa să-i cunosc, la Bacău, la Festivalul „George Bacovia” şi la Zilele Revistei „Ateneu”, pe doi critici importanţi, pe Laurenţiu Ulici şi pe Nicolae Manolescu, cu dl Manolescu chiar participând la o întâlnire cu elevii şi profesorii liceului „Vasile Alecsandri” din tihnitul târg moldav, unde eu am citit câteva texte, după care venerabilul coleg mi-a propus să-i las poeme pentru revista „România literară”, pe care curând le-a şi publicat. La fel de generos şi înţelegător s-a arătat regretatul coleg Laurenţiu Ulici care, din vreme în vreme, îmi plasa pe prima pagină a „Luceafărului” câte un poem, ce le anunţa pe celelalte, din interiorul revistei. Ba, după ce prestigioasa publicaţie îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră acordate, eu sunt unul din cei invitaţi la Bucureşti să primesc prestigioasa distincţie pentru anul 1992, alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.

În 1991, la Chişinău deja publicasem primele mele cărţi cu alfabet latin, pentru ca, în 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu să-mi editeze volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind că „Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe (…) şi e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie.”

…Astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Literaturii Române. Reviste de prestigiu, pe lângă cele deja amintite, ca „Viaţa românească”, „Steaua”, „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Contrapunct” mi-au ajutat să mă apropii de colegii mei, de scriitorii români, să mă… amestec cu ei, poate că integrându-mă, cum se spune, în ansamblul lor, mie, probabil, întâmplându-mi-se un gen de alchimie personală indicibilă. După ce am publicat primele cărţi în dreapta Prutului, undele din aceste reviste mi le-au remarcat, le-au recenzat.

Dar totuşi, veneam la o anumită vârstă, la patruzeci de ani împliniţi, şi chiar dacă nu mă simţeam străin printre colegi, nu se putea spune că sunt şi eu parte dintr-un grup care a descins, aproape unit, dintr-un cenaclu sau altul în vervă la timpurile lor. Nu eram ca şi component în ansamblul şaptezecist, postmodernist sau optzecist, ori mai ştiu eu în care. Eram luat în seamă şi, mulţumesc Domnului, netrecut cu vederea, dar oarecum ca… lup singuratic, pentru că nu puteam să fiu tratat, ca spirit şi formaţiune, dimpreună cu echinoxiştii sau cu poeţii din cenaclul de luni, să zicem. Nu puteam fi „văzut” de critică afin lui Florin Iaru sau lui Mircea Cărtărescu, lui Adrian Popescu  sau lui Ion Mircea, Dinu Flămând sau Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu sau lui Nichita Danilov etc., chiar dacă, într-un fel, le eram, le sunt, unora dintre ei. E drept, uneori, se întâmpla să fiu „luat” într-o generalitate… generaţionistă care, trebuie să recunosc, mă onora şi mă onorează foarte mult, cum s-a întâmplat cu cele scrise de poetul Cezar Ivănescu în prefaţa la antologia mea „În caz de pericol” de la „Junimea”: „Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”

În atare cazuri cum se spune(a)? – Străduieşte-te să… îndreptăţeşti înalta încredere etc!... Nu ştiu dacă mi-a reuşit „să îndreptăţesc”, dar nu aş putea să mă plâng de neatenţia criticii, mai ales a celei care a venit din partea confraţilor întru poezie şi nu numai, unii amintiţi deja, alţii fiind Nicolae Prelipceanu, Fănuş Neagu, Gheorghe Grigurcu (şi poetul!), Gheorghe Istrate, Marius Tupan, Adi Cusin, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite,  Lucian Alexiu, Octavian Soviany (şi poetul!), Liviu Antonesei, Mihail Gălăţanu, Virgil Mihaiu… Pe criticii „puri” (care m-au „întâmpinat” sau m-au „mustrat”) îi voi aminti cu altă ocazie, când ne va fi dat mai mult spaţiu… (Până atunci însă, iau ca intermezzo o mărturisire a mai tânărului confrate Bogdan Alexandru Stănescu – în „Ziua Veche”: „Sincer, nu cred că publicul ar mai trebui să se încreadă în criticul literar. Sunt prea multe sfori trase aici, prea multe jocuri de putere. Poate acolo unde există o unanimitate (impusă şi de un bun-simţ pe cale de dispariţie) cititorul ar trebui să încerce. Eu, care am fost şi în tabăra cealaltă, ştiu că nu pot avea încredere în foştii mei confraţi.”)

Însă faptul de a fi totuşi „altfel”, de… altundeva, de a nu fi „crescut” de-a valma cu colegii tăi de generaţie (nu biologică, ci spirituală, estetică), de aspiraţie încă de la rădăcină, de la debut, bineînţeles că duce la repercusiuni deloc măgulitoare: spre exemplu, eşti „uitat” de a fi antologat de oarecine alături de cei cu care te simţi afini tu, cel de la Chişinău; cu colegii-poeţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj etc. Pentru că au apărut mai multe aşa-zise antologii extrem de curioase, unele prezentate până şi la Cotroceni, dar lipsite de obiectivitate; ba au văzut lumina tiparului şi nişte antologii-moft, în care anume din fandoseală şi cine ştie ce principii bizare,  erau incluşi şi poeţei minusculi, fiind neluaţi în seamă Poeţi în toată legea şi cu... certificatele axiologice în regula. Nu ţi se găseşte loc în studiile de sinteză ce vizează o stare, o perioadă, un ansamblu al poeziei române contemporane. Sau eşti tratat cu jumătate de măsură, precum observase şi Dan Mănucă, scriind despre prezenţa subsemnatului (iertat îmi fie, spre acest sfârşit de iarnă, fulgul de ne-modestie) în „Dicţionarul general al literaturii române”: „Deocamdată, constat o mare deosebire în felul în care sunt prezentaţi, de o parte, autorii din diaspora şi din ţară şi, pe de altă parte, cei din Republica Moldova. Primilor le sunt rezervate spaţii mult mai mari decât celorlalţi, deşi, adesea, din punct de vedere valoric, nu poate fi vorba nici măcar de diferenţe semnificative... măruntului Ioan Co. îi sunt atribuite două coloane, în timp ce lui Leo Butnaru abia una singură.” Ba mai simţi că unii „colegi” din adâncă provincie – provincie, dar regăţeană! – încă nu vor să se obişnuiască nicidecum că, uite, bre, au ieşit scriitori buni sau chiar foarte buni şi din românimea interriverană, prutonistreană; ba vreunul, deloc important în contextul literar de pretutindeni, mai să cuteze a te privi de sus, dânsul crezându-se… – mă rog, îl priveşte ce se crede, zic eu, cel care, precum zicea Romanescu, nu am complexe…

(Aici, uşor sentimental, dar pentru a se înţelege oarecât starea pe care o trăieşte, uneori, scriitorul român de pe malul stâng al Prutului, reproduc poemul lui Andrei Voznesenski „Furnicul” în traducerea colegului chişinăuian Mihail Ion Ciubotaru:

El m-a-nsoţit de pe celălalt mal, prin vâltoare,

rătăcindu-mi-se-n barca jucată pe val.

Furnicile nu l-au primit în fraternele furnicare.

El e-un furnic de pe celălalt mal.

Negru e, iar saci poartă albi, albi foarte,

poate mai albi chiar, albi total.

Atât doar că el e un furnic din cealaltă parte,

furnic de pe celălalt mal.

De pe celălalt mal e, şi-o fi să-şi fie

ca-ntre catolici adeptul vechiului rit

unde acul e tras din poruncă-n cuvioşie

cu ascuţişul în sus (nu în jos) aţintit.

Mi te-aş duce eu, tartor fugar, necruţându-mi puterile,

însă în forfotă greu distingi inamic de amic.

Însumi eu nu mai ştiu de reperele

malului celălalt, frate furnic.

Malului cel, care-n vară prinde a se pârgui,

rumen de-atâţia fragi pe vâlcea...

Nu, nici chiar eu nu dispun de vreo pârghie

să pot malurile apropia.

Mic, pe vreo steblă, ca Bering dus de valului,

va reveni peste-o vreme la malul natal;

dar îi vor spune gurile malului:

                                – Furnic de pe celălalt mal!

...de pe celălalt mal!

...de pe celălalt...

În ansamblul lor, nuanţele tale de alteritate faţă de colegii din dreapta Prutului bineînţeles că sunt contabilizate într-un mod anume de destin. Ei bine, pe mine mă afectează mai puţin, deoarece şi la Chişinău s-a scris că aş fi un atipic, un intergeneraţionist. Cred că e ceva adevăr aici, deoarece graţie (…pe când eram cam în dizgraţie…) modului de a mă fi format oarecum altfel, nu doar într-un mediu mai special, în care comunicam şi conlucram cu colegi din Riga, Tallin, Moscova, Vilnus, Tbilisi, Erevan etc., etc., ci şi în virtutea unor predilecţii mai accentuate pentru avangarda europeană (cea rusă, în deosebi) m-am… auto-extras din… internaţionalism, plasându-mă… în intergeneraţionism, între spaţii şi ecuaţii aparte. Este adevărat că pentru mine ceea ce se numeşte personalizare, originalitate nu sunt noţiuni în vânt, ci contează în modul de a se afirma a(l) scriitorului; contează în destinul său. Şi nu e rău dacă acestea sunt observate, remarcate şi de spiritul critic care se referă la cărţile tale, precum spune interogaţia care a provocat şi prezentul răspuns.

leo butnaru