Leo Butnaru: Cazul Nikita Hruşciov

DUPĂ GROPARI – VINE ARTISTUL…

„Aici odihneşte…” – Exact, aşa „sună”… mut, pe nenumărate pietre de mormânt, cel mai popular început de epitaf, continuând cu: „…robul Lui Dumnezeu…”

Însă în cazul pe care îl invoc ad hoc robul parcă nu fusese al Celui de Sus, ci al… Celui de Jos, din tenebre, – fusese robul diavolului întruchipat în ceea ce se numea comunismul sovietic. Chiar el, acest rob, în 1960 proclamase sus şi tare, îngâmfat şi… necontrolat, că următoarea generaţie de oameni sovietici avea să trăiască în… comunism. Acesta (acela), comunismul, urma să fie dat la cheie exact în anul… 1980! Trebuia să-l prind şi eu, cel care, la acea vreme, aveam să fiu în floarea vârstei a trei decenii de viaţă. Dar slavă Domnului, a trecut de la noi paharul acela… Cu forţe unite ca nicicând altădată, cele 15 republici unionale au demolat cu incredibil succes mastodontul cu picioare de argilă – URSS…

Apoi să luăm cazul şi din alt unghi de apreciere. Cel din mormânt, robul tenebrelor, pe când era în plină fală triumfală bolşevică, îl înjurase, îl ameninţase pe cel care, peste ani, parcă i-ar fi fost, implicit, unul dintre gropari. Mai bine zis, el a venit după ce isprăviseră cu înmormântarea mahărului groparii propriu-zis; venise sculptorul care fusese solicitat să modeleze piatra funerară. Bineînţeles că nu putea să-l solicite cel din mormânt care, pe când era la suprafaţă, ba chiar în vârful piramidei puterii sovietice, îl înjurase, îl ameninţase. Solicitarea venise de la fiul ex-mahărului mahărilor, fiul numindu-se Serghei Hruşciov. Iar sculptorul, cândva înjurat, ameninţat de tatăl acestuia, nimeni altul decât Nikita Sergheievici Hruşciov, se chema Neizvestâni. Pre româneşte tradus, acest nume înseamnă: Necunoscutul. Ernst Neizvestnâi (rus.) = Ernst Necunoscutul (rom.). Probabil, ştiţi cât de inspirat s-a dovedit a fi acest mare sculptor Neizvestnâi (ajuns celebru în lume) în ctitorirea monumentului funerar al celui care fusese atât de imprevizibilul, controversatul Nikita Sergheievici Hruşciov, fost prim-secretat al PCUS, mereu dezlănţuitul, iar uneori, se părea, chiar… dezmăţatul până la caricatură conducător al fioroasei Uniuni Sovietice din anii 60 ai secolului trecut. Reproduc imaginea sculpturii funerare executată de Erns Neizvestnâi-Necunoscutul, ajuns, peste ani, celebru, extrem de… Cunoscutul. Reţineţi delimitarea, ruptura în zig-zag dintre alb şi negru, ce simbolizează contradicţia dintre aşa-numitul „dezgheţ hruşciovist”, condamnarea cultului personalităţii lui Stalin şi, în scurt timp, revenirea şi la îngheţ, şi la cultul personalităţii, şi la…

De la dezgheţul - la re-îngheţul hruşciovist

Dar ce spusese cel din mormânt, mahărul mahărilor bolşevici, despre tânărul sculptor Ernst Neizvestnâi, în anul 1962? Vizitând expoziţia din Sala Manejului moscovit, cel „mai la vale” de Kremlin, prim-secretarul PCUS se dăduse cu părerea-concluzie (pentru toţi!) că Neizvestnâi practică „o artă degenerativă”. Şi acesta fusese începutul. Pentru ca, peste câteva luni, spre sfârşitul aceluiaşi an, la întâlnirea cu intelectualitatea de creaţie, după ce, în largă ochire asupra artelor, l-a înfierat pe tânărul poet Andrei Voznesenski, Nikita Hruşciov trece, furibund, şi la tânărul sculptor Erns Neizvestnâi. Precum în alte cazuri similare, care l-au avut de protagonist (tot aici, pe blog) de asemenea pe ex-prim-secretarul dezlănţuit, care ajunsese chiar să bată cu pantoful său (partinic) în înalta tribună a ONU, voi reproduce pasaje din stenograma respectivei întruniri.

Prin urmare, după ce-l înjurase pe Voznesenski, ceva mai la vale Hruşciov zice (păstrez incoerenţa oralităţii vel-politrucului. – L.B.): „Dar eu, tovarăşi, nu pricep un lucru. Iată sculptura lui Neizvestnâi. Asta să fie sculptură? Vă cer iertare, eu am discutat cu dânşii (e vorba de mai mulţi artişti plastici, la expoziţia din Sala Manejului. – L.B.), şi când am văzut asta, i-am întrebat: „Ascultaţi, voi, tovarăşilor, oare voi să fiţi bărbaţi adevăraţi? Nu care cumva sunteţi pederaşti, scuzaţi de cuvânt? – le zic. – Pentru că asta nu e decât pederastie în artă şi nicidecum artă”. Aşadar, zic, de ce pederaştilor li se dă zece ani [de închisoare], iar ăstora li se dă ordine, medalii ar reieşi? De ce? (Aplauze.) Dacă societatea judecă aşa ceva drept crimă, păi asta se referă şi la aceşti doi tipi. (La Neizvestnâi şi la pictorul Jutovski. – L.B.) Unde mai pui că asta e mai mult, decât! pentru că el creează, şi el, cum s-ar spune, vrea să influenţeze societatea. Numai că el o face nu pentru dânsul, nu pentru înfrumuseţarea propriei case. Suntem îndemnaţi de unii să fim asemenea lui Noe şi să luăm de toate în Arcă. Eu nu ştiu dacă Noe într-adevăr a luat tot ce era curat, dar şi necurat. Eu gândesc că Noe nu era om prost şi, probabil, nu a luat. Nu e decât o născocire. Probabil, nu a luat. A? Ce spuneţi? (Din sală se aud strigăte: „A luat!”) Hruşciov: – A luat? (Râde. Râde îndelung. Tace.)”

După un timp, revine la sculptorul Neizvestnâi:

„Acum iată că acest Neizvestnâi (Necunoscut) nu a expus nimic necunoscut. Dar deja crede că e cunoscut. După mine, aceşti sculptori sunt nişte mediumi. Iată-i că au pictat, au modelat, au cioplit, au creat, iar noi ne tot învârtim şi nu înţelegem: ce-i asta? Reiese că vinovaţii am fi noi. (Pauză lungă, lungă. Sala a amuţit.) Dacă aceşti tovarăşi necunoscuţi ar deveni tovarăşi cunoscuţi şi şi-ar crea propriul lor Comitet Central, voi, probabil, nu ne-aţi fi invitat la această şedinţă. Însă noi v-am invitat!!! (Aplauze îndelungate.)”

Peste un alt răstim, Hruşciov revine iar la cazul Neizvestnâi, întrerupând pe cel care vorbea de la tribună, replicând:

„Haideţi să ne întrebăm, oare aşa ceva trezeşte vreun sentiment oarecare? Nici nu pot şti câte mijloace consumă el. Acest Neizvestnâi/ Necunoscut este destul de izvestnâi/ cunoscut dacă e să calculăm cât cheltuie pentru el statul. Asta e. (Pauză. Cineva îi şopteşte ceva lui Hruşciov.) Hruşciov urlă la Neizvestâi: – Dragul meu, ştii tu oare cât trebuie să muncească un miner, pentru ca să extragă o atare cantitate de aramă? (Oare nu de acolo i-a venit lui E. Neizvestnâi ideea să-i sculpteze capul lui Hruşciov în aramă? – L. B.) Ştii tu oare? Nu, nu ştii. Iar eu ştiu. Pentru că eu însumi am fost miner. Ce, asta cade din cer? Iată că-i spun tovarăşului Şelepin, el e cu controlul partinic de stat: Verificaţi, de unde ia arama. Poate că Uniunea Artiştilor Plastici repartizează iraţional arama pe care o primeşte? (Voci din sală: „Aşa e, corect”.) Hruşciov: – Ştiu şi eu că e corect…. Iată, la noi situaţia e împinsă până la absurditate…. „E artist”, – mi se spune. Ei şi ce dacă e artist? Cu ce e mai bun el decât un muncitor? „Trebuie să-i intrăm în situaţie – e natură”. Dar ce iese din asta, tovarăşi? Iată-l pe el, stând, ca Napoleon, pe malul râului, cu braţele încrucişate la piept, iar pe-alături, pe râu, – îmi cer scuze, – pluteşte un rahat, iar noi trebuie să privim aşa ceva. Şi asta dumneavoastră numiţi artă…”