Despre avangardă ca jertfă a Gulagului şi nu numai

Leo BUTNARU: 

 NĂSCUTĂ DIN LIBERTATEA   SPIRITULUI, EXPERIMENTULUI, REVELAŢIILOR

– Domnule Leo Butnaru, pentru început, vrem să vă felicităm pentru realizarea acestei antologii-memorial şi, curiozitatea bat-o vina, vrem să ştim de cât timp a fost nevoie pentru a întocmi acest volum numit, oarecum antagonic, ”Avangarda. Jertfa GULAG-ului”?

– Mulţumesc pentru felicitări. În ce priveşte antologia şi cronologia, să zic uşor rimat, la ea am migălit în interiorul unui proiect mai amplu, Panorama  poezie avangardei ruse, care mă ţine  in actio deja mai bine de un deceniu şi jumătate. În ea vor intra circa 200 de poeţi, avangardişti de diferite orientări, protagonişti sau simpli actanţi ai diverselor curente – multe! – pe care le-a cunoscut această fenomenologie în primele trei decenii ale secolului trecut în Rusia, iniţial monarhistă, apoi sovietică. Panorama va avea circa 50 de mii de versuri, prefaţă, prezentare biobibliografică pentru fiecare autor, note. Prin urmare, cei 52 de autori, unii dintre ei de-a dreptul atinşi de geniu, dacă e să ne referim la Mandelştam, Ţvetaeva, Harms, Pasternak, care au căzut jertfă Gulagului sau au trecut prin sistemul lui opresiv, inclusiv „în exteriorul” său ideologic restrictiv, dur, bolşevic, alcătuiesc această antologie ca parte componentă a Panoramei.   

 – V-am întrebat mai sus de durata lucrului asupra acestui volum pentru că, bănuim, a fost nevoie să scotociţi prin multe arhive pentru a găsi informaţia de care a fost nevoie. Cum aţi făcut rost de aceste informaţii şi care a fost imboldul care a condus la realizarea acestei antologii?

– Aşa e, munca a avut şi pistele ei de cercetare, localizare, periodizare care  m-a dedublat în traducător şi istoric literar, precum remarcase Barbu Cioculescu, când am publicat antologia „Literatura din Basarabia în sec. XX. Traduceri”, ce cuprinde cercetarea şi valorificarea a 100 de ani de dragomanie românească între Nistru şi Prut.

Cum m-am rostuit/ căpătuit cu cele necesare pentru volum? Bineînţeles, prin simple achiziţii proprii de carte pe durata multor ani, astfel că în biblioteca mea deja existau ediţii serioase cu opera lui Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Ţvetaeva, Pasternak, Zboloţki, Ahmatova (ca să dau în… dezordine alfabetică o parte din numele autorilor de avangardă), alte texte – e drept, mai puţine, – le culesesem din clandestinitatea samizdat-ului rusesc din perioada sovietică. Însă, în cea mai mare parte – chiar destul de importantă! – completarea arhivei personale cu autori şi texte o datorez generozităţii mai multor colegi şi exegeţi ruşi ai avangardei, cu unii dintre care aveam să mă împrietenesc, pentru a conlucra în continuare şi cu care sunt „cot la cot” în Academia Avangardei Ruse. Este vorba de Igor Loşcilov din Novosibirsk, poet şi profesor, Serghei Biriukov (profesor la Halle, Germania), Mihail Evzlin din Madrid care, de altfel, mi-a publicat în Spania un volum tradus din poezia lui Igor Bahterev, Elena Târâşkina de la Universitatea din Novosibirsk, regretatul Ghennadi Ayghi din Moscova – şi aş mai putea adăuga nume. O altă parte din texte şi documente am primit-o personal de la moştenitorii sau legatarii creaţiei unor autori (Tatiana Veciorka, Pavel Zalţman, născut, de altfel, la Chişinău). Plus deschiderea largă de program şi uşă a editurilor după căderea Uniunii Sovietice, când se valorifică, în forţă, recuperator, creaţia autorilor interzişi până la perestroika şi anul 1991.

– Trăind timpuri în care oamenii se lasă impresionaţi mai mult de formă decât de conţinut, nu există riscul ca cititorii să se intereseze mai mult de destinul acestor poeţi decât de creaţia lor?

– Eu ştiu una şi bună, şi probată: fenomenologia avangardistă, inclusiv cea rusească, e fascinantă, instructivă, mobilizatoare întru proprii căutări artistice. Înainte de toate, cred că este absolut necesar să o cunoască, chiar să o studieze orice autor tânăr. Astfel dânsul va afla că ceea ce, uneori, se dă drept noutate, originalitate, cu-curi-gu literar inimitabil în zilele noastre, a fost pus pe rol încă acum 100 de ani (manifestul futurismului al lui Marinetti apăru în 1909), dar mai important e că avangarda, în special protagoniştii ei, i-ar putea sugera junelui autor piste faste de evoluţie a propriului său har, de descoperire şi afirmare a propriei vocaţii.

În ce priveşte riscul de care vorbeşti: antologia inserează texte de reală valoare, nu conjunctural-ideologice sau anti-ideologice. Cel care iubeşte poezia autentică nu va fi dezamăgit de „Avangarda – jertfa Gulagului” şi în formă – şi în conţinut, şi în biografie – şi în poezie,

– După o perioadă în care aţi studiat nu doar creaţia, ci şi destinul acestor poeţi, am vrea să aflăm de la dvs. dacă n-ar fi existat „Jertfa GULAG-ului” în viaţa acestor creatori, creaţia lor ar fi avut o altă soartă?

– Bineînţeles, alta! Să luăm aminte că unii dintre poeţi au fost executaţi pe când aveau o vârstă foarte tânără – Nikolai D. Burliuk la 31 de ani, în 1921, Nikolai Gumiliov, fostul soţ al Annei Ahmatova, la 35 de ani, de asemenea în 1921, Iuri Denghen la 27 de ani, în 1923, Vladimir Sillov la 29 de ani, în 1930, etc., etc. Unor autori căzuţi jertfă bolşevismului nici nu li se mai cunoaşte anul naşterii şi cel al morţii, de unde e de înţeles că, în cea mai mare parte, şi opera lor a fost pierdută, asasinată şi ea de regimul inuman.

O, da, într-o societate democrată, în libertate, avangarda rusă ar fi fost în stare să dea multe alte opere memorabile. 

– Ştim că prin activitatea şi modul de viaţă pe care îl aveţi sunteţi un om al timpului sau chiar în avangarda procesului literar, iată de ce, o să vă rugăm să ne spuneţi dacă poezia acestor poeţi poate intra într-o concurenţă directă cu poezia contemporană sau chiar cea postmodernistă?

– Păi, parcă nu am dat deja nume ce, din start, nu pot avea concurenţă? Mandelştam (akmeist), Ţvetaeva (novatoare sui generis a prozodiei ruse), Ahmatova (akmeistă), Gumiliov, Harms (constructivist), Zaboloţki, Pasternak (în tinereţe futurist), Harms (constructivist), Gruzinov (cubofuturist)  sunt de o contemporaneitate magistrală, peste, iată, secole. Nu încape îndoială, cei care scriu în acest al doilea deceniu al secolului XXI şi-ar mai potoli din aroganţă şi lăudăroşenie de „deschizător de drumuri”, dacă i-ar citi şi studia pe avangardiştii care au scris în deceniul doi al secolului XX. Şi dacă ar fi, bineînţeles, oneşti.

– Dar publicul larg, mai puţin sensibil şi experimentat la capitolul „totalitarism”, cum „riscă” să fie afectat, impresionat, interesat de acest subiect?

– Aici nu interesează publicul larg, decât în măsura în care din el se pot desprinde mai multe sau mai puţine persoane, unele care pot deveni personalităţi şi graţie faptului că ştiu ce înseamnă aia avangardă şi cum poate ea lucra, fertil, în conştiinţele artistice, creatoare sau cititoare, de astăzi. Avangarda a fost sugrumată de totalitarism, dar s-a născut din libertatea spiritului, cugetului, cuvântului, metaforei, ideii, experimentului şi înfăţişărilor, revelaţiilor extraordinare. A fost o confruntare a contrariilor, pentru a da zbor creaţiei manifestate în relaţia: teză – antiteză – sinteză, şi – perspectivă, perspective. 

– Povestiţi-ne în ce proiect sunteţi antrenat în prezent?

– Sunt pe cale să duc la bună împlinirea (nu vreau să zic… sfârşit) redactarea a două jurnale yes-eu de călătorie, care mi s-au întâmplat, în septembrie, prin Crimeea şi, în octombrie, prin Armenia. Scriu la poezia, proza şi eseistica mea care fac casă bună, în continuare, cu traducerile. Ţin mai vechile mele rubrici din unele reviste de pe stânga şi dreapta Prutului. Apoi, uşor… aventuros, mă gândesc la o expoziţie personală de artă fotografică, în care să expun portretele a cel puţin 50 de colegi, poeţi, prozatori, traducători din vreo 15-20 de ţări. Unele deja le-am publicat pe blog. (Însă aceasta din urmă nu e o urgenţă…)

– Cu siguranţă, sunteţi cu ochii pe pulsul literaturii contemporane şi, în special, nu neglijaţi literatura naţională. Ce vă preocupă, interesează, impresionează, întristează, bucură, enervează în acest domeniu?

– E o întrebare interesantă, însă pentru a răspunde la ea ar fi nevoie de un alt interviu. În caz contrar riscăm să fim superficiali, constrânşi de lipsa de spaţiu, dar şi de timp. Poate revenim.

– La ediţia din acest an a Premiului Nobel pentru literatură s-a vehiculat numele  lui Cărtărescu. Cum credeţi, are şanse un român în viitorul apropiat să pună mâna pe acest multrâvnit premiu?

– De ce să nu o aibă, inclusiv Mircea Cărtărescu? Dar – atenţie la jocurile de-a nominalizarea, în general. Pentru că nominalizările pot fi făcute de o mulţime de instituţii, în special de cultură şi editoriale. Credeţi că numărul şi numele celor nominalizaţi se reduce la doar cele de care ştim noi? Oho-ho, el e de ordinul miilor! Miilor de incognito (să nu le zicem…anonimi) „trimişi” în listele Academiei Suedeze. Instituţia aceasta însă reţine doar 50 de nume-nominalizări, anual, iar lista celor mulţi e făcută public doar după jumătate de secol trecut de la desemnarea câştigătorului din anul respectiv.

În genere, şi despre premii trebuie să ai o oarecare informaţie, să n-o iei aşa, din galopul calului. Pentru că, spre exemplu, ce s-a întâmplat acum un timp la Chişinău? Un poet s-a călătorit la cele sfinte şi, dintr-o dată, în fierbinţeala căutării diferitor onoruri, unde prind a vocifera unii, că basarabeanul trebuie înaintat la Premiul Heider şi ei chiar vor face demersurile necesare, vor trimite, vor deschide, vor spune, vor… vor… Pe chestia aceasta se făcea mare zarvă la Uniunea scriitorilor, pe la Academie, pe la diverse întruniri, la una din ele fiind şi eu prezent, la Biblioteca Naţională. Eu le spun unora ce ştiam – că nu se poate, însă ei o ţineau una şi bună: să vină Premiul Herder în Republica Moldova şi gata! Pledau-vociferau academicieni, precum dl Cimpoi, pe atunci preşedinte la USM, doctori în filologie, deputaţi etc., etc., fără ca vreunul din ei să cunoască elementarul adevăr: niciodată Premiul Herder nu s-a acordat post-mortem, ci doar antum. Dacă ar fi fost cum se credea la Chişinău, e-he-he ce coadă postumă ar fi fost la respectiva distincţie! Reţineţi, am zis: nu s-a acordat, la trecut, pentru că, începând cu anul 2006, această distincţie a fost pur şi simplu scoasă din circuit. Atâta i-a fost, în perioada 1963-2006. Deci, nostimii noştri academicieni, doctori în filologie, deputaţi etc. râvneau un premiu ce nu mai exista! De aia e bine, totuşi, să fii cât de cât informat, ca să nu cazi în ridicol…

– Vă mulţumim şi vă dorim mult succes în continuare! 

– Mulţumesc, şi să rămâneţi mereu fideli literaturii!

Interviu de Liliana Popuşoi

Pelerinaj la Sf. Mesrop Maştoţ

Jurnal de Armenia. 21.X.2011

Până la Oşakan am făcut în jur de două ore, iar când am sosit acolo, în curtea bisericii   era destul de multă lume, fiecare din cei prezenţi având în mână câte o garoafă, în special albă, pe care s-o lase pe lespedea de mormânt a Sfântului Mesrop Maştoţ (360-440), pentru că cel ce le-a dăruit armenilor alfabetul a fost sanctificat. Foarte mulţi copii, în grupuri, clase întregi însoţite de învăţători. E cam frig şi unii dintre pici suflă în mânuţele uşor violete în care ţin garoafele albe. Unii dintre ei, au prinse la piept cartonaşte pe care e pictată câte o literă din alfabet.

            Până la propriul alfabet, armenii foloseau şi ei scrierea cuneiformă a Orientului Antic, analoagă celei babilonene, în care un grup de simboluri puteau însemna o frază întreagă, precum în scrierea hieroglifică a egiptenilor, chinezilor şi japonezilor. Cu cuneiforme a fost scrisă şi atestarea întemeierii cetăţii Eribuni, Erevanul de azi. Iar Sfântul Maştoţ i-a oferit poporului său alfabetul chiar la începutul secolul V (405-406). Naşterea Alfabetului însemna pentru armeni Salvarea Naţiunii! Păstrarea istoriei şi culturii ei în condiţiile în care, cu câteva decenii în urmă, Armenia Mare fusese împărţită între persani şi romani (care, bineînţeles, aveau pre-molotov-ul şi pre-ribbentrop-ul lor!). Acceptarea unui alfabet străin ar fi echivalat cu asimilarea treptată şi dispariţia armenilor ca popor. Însă religia creştină şi scrierea proprie le-a permis acestora să reziste poftelor anihilatoare ale cuceritorilor. Şi eu consider zădarnică revenirea non-stop, de refren, la întrebarea: Unde se află Armenia, în Europa sau în Asia? Ca teritoriu, cândva Armenia era asiată, însă ortodoxismul a europenizat-o, precum s-a întâmplat şi cu Gruzia. Aceste două ţări sunt din Eurasia Orientală. Epitetul oriental vizând doar aspectul geografic, nu şi pe cel cultural, după datele căruia Armenia este deplin europeană. Alfabetul propriu a remodelat şi reorientat conştiinţa poporului armean care, fără propria scriere, ar fi putut privi spre Mecca, însă graţie Sf. Mesrop Maştoţ priveşte spre răsăritul soarelui. Înţelegi asta mai bine, când te reţii în preajma grupurilor de copii, claselor aliniate, gâgâlicii cărora spun versuri, cântă; gâgâlicii care au prinse în piept cartonaşte cu litera Ա = A(ib), cu care în limba armeană începe cuvântul Dumnezeu (Astvaţ – Աստված) şi care au venit la Sf. Maştoţ să-i mulţumească pentru că ei pot astăzi scrie şi citi în propria limbă şi nu în cea a împilatorilor, cotropitorilor, decimatorilor. Deci puii de armeni vin aici la început de an şcolar, la început de alfabet, când abia de-au învăţat litera A, iar a doua oară se înfăţişează la biserica din Oşakan cu garoafa în mână la sfârşitul primului lor an şcolar, după ce au însuşit deja întreg alfabetul, ce se încheie cu litera Ք = C(e), cu care începe cuvântul Cristos, şi ţin să-i mulţumească Sfântului Maştoţ încă o dată pentru darul făcut poporului şi pentru că ei, gâgâlicii, deja au prins a scrie şi a citi. Precum se poate înţelege din simbolistica primei litere şi a celei de încheiere, alfabetul armean are un substrat religios ca o temelie a credinţei supreme, dar şi a simplei ştiinţe de carte. Mult timp. Literele armeneşti – 36, aranjate în patru coloniţe, – au avut şi rolul de cifre: prima coloniţă – unităţile, a doua – zecimalele, a treia – sutimile, a patra – miimile.  Spre exemplu, 9001 era scris ca ՔԱ.

La monumentul Sf. Mesrop Maştoţ împreună cu gâgâlici din clasa întâi

După ce aşteptăm ceva vreme să intrăm şi noi în încăperea-cavou nu prea spaţioasă, ca să depunem garoafele pe onixul pietrei de mormânt a Sfântului Maştoţ, năierul-şef al Arcei literare 2011, David Movsesian, ne invită în panteonul alfabetului, în afara bisericii, pe stânga, unde sunt instalate hacikar-urile (pietrele-cruce) cu forma celor 36 de litere ale alfabetului armean. Şi nu vom face o simplă excursie, ci fiecare dintre noi va fi fotografiat lângă litera-hacikar cu care începe propriul său nume. Mie îmi vine cel mai uşor: litera L e unica în alfabetul armean care coincide, ca formă, cu cea din alfabetul latin! (E drept, acum câţiva ani, a mai fost „recrutată” din latinie şi „O”, pentru că doar cea pur-armenească, în anumite cazuri, nu reda unele nuanţe ale rostirii unui cuvânt sau altul). Să încerc să descriu monumentul literei L: e cam de 2 metri înălţime (cu un cap mai mare decât… mine, cel ce stau, cuviincios, alături, când sunt fotografiat). 

                          Lângă litera L, aceeaşi în alfabetul latin şi cel armean

Pe un postament cam de două palme deasupra pământului, pe stânga compoziţiei cioplite în tuf roz, tronează, maiestos, litera, pornindu-şi columna de sus, continuând în dreapta cu baza ei la capăt uşor arcuită spre piedestal. În mijloc, în miez, stâlpul şi baza literei conţin un ornament parcă vegetal, parcă geometric. Apoi, pe latura dreapta, porneşte în sus şi se duce spre începutul literei o arcadă, ca un portic, să zicem, care se lipeşte de literă, venind şi ea jos, spre piedestal. Iar în interiorul arcadei cu litera – o rozetă pe care se sprijină o cruce (altfel nu ar fi hacikar), încoronată de o floare a soarelui (!). Ornamentele stilizate din „tijele” crucii sunt foarte frumoase.

 

Claudio Pozzani (Italia) lângă litera sa: C

Fac câteva poze colegilor pe care „îi mai prind” lângă literele lor, inclusiv pe Claudio Pozzani, la portretul căruia voi reveni în vreun respiro ce va apărea în intens-dens informaţionalul-emoţionalul nostru periplu.

Alte file din Jurnal de Armenia

VINE, VINE PRIMĂVARA ÎN PLINĂ TOAMNĂ

Ecimiadzin, 20.X.2011

Iar la în faţa catedralei de la Ecimiandzin sunt pietrele de mormânt ale primaţilor care au stat în fruntea bisericii armeneşti. Am stat în mai îndelungă reculegere în preajma celei a Catolicosului Vasken I, înainte-stătătorul Bisericii Armeane în anii 1955 – 1994. Era născut în Bucureşti şi vorbea mlădios-miezos limba română. O ştiu din următoarea împrejurare: în 1988, când se produsese devastatorul cutremur din Armenia (peste 25 de mii de morţi), la faţa locului au venit şi salvatori dintre Prut şi Nistru, cu ei – şi o echipă de la studioul Moldova-film. Anume graţie acestui fapt Sanctitatea Sa Patriarhul Suprem şi Catolicosul Vasken I a acceptat să-i primească (vă imaginaţi, în acele zile de dezastru era foarte ocupat), acordându-le un interviu – în limba română, fireşte. Acel film l-a montat Zinovia, soţia mea, şi eu am rugat-o să-mi dea banda sonoră cu cuvântul Sanctităţii Sale, pe care, transcriindu-l, l-am publicat pe prima pagină a hebdomadarului Literatura şi arta. Astăzi, soţia e şef filmotecă şi restaurare a studioului Moldova-film şi ambii regretam că nu mai aveam timp (am plecat… fulgerător, într-o zi jumătate, spre Erevan!) pentru ca ea să-mi aducă o copie a acelui film cu interviul Sanctităţii Sale Vasken, pentru a le-o oferi colegilor armeni şi – de ce nu? – de a o proiecta în la întrunirile efectivului nostru de pe Arca literară.

Dar, acolo, la mormântul Sanctităţii Sale, mi s-a întâmplat un lucru extraordinar: două domnişoare din grupul nostru mă salutară în… româneşte! Cine sunt? Studente la Universitatea de Stat. Vorbesc engleza, italiana şi, de la o vreme, cu doamna profesoară Maria Ipatov din Bucureşti, fac cursuri de limba română. Şi ce credeţi că pun la cale domnişoarele? (Lilit Petrosian şi Marina Balaian, reţin eu în blocnotes.) Prind a cânta ceea ce ştiu: Vine, vine primăvara. Şi, bineînţeles, împreună cu ele, cânt şi eu, amintindu-mi de copilărie. Şi chiar despre cum am scris la romanul memorialistic Copil la ruşi. Cântăm, încheiem cu bine, cursiv, fără sincope melodia, după care domnişoarele Lilit scrie versuri), în duet parcă, încep a recita  Revedere de Eminescu, şi eu rostesc versurile împreună cu ele:  Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor, / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem…

 Cu fiicele Araratului, Lilit şi Marina, vorbitoare (şi cântătoare!) de limbă română

 Ce emoţionant e să cânţi Vine, vine primăvara în plină toamnă armenească, împreună cu două fiice ale Araratului care – uimitor! –au o rostire românească impecabilă! Sigur că, în copilăria sa românească, a cântat Vine, vine primăvara şi piciul Vasken care, peste ani, avea să ajungă Catolicos si Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, la mormântul căruia, iată, parcă am fi venit noi cu un colind laic, cu Vine, vine primăvara, în plină toamnă frumoasă sufletului nostru doritor de viaţă.  

 Mormântul Catolicosului şi Patriarhului tuturor armenilor, "bucureşteanului" Vasken I

FUGITIV, DESPRE... SINUCIDERE

20 octombrie 2011. Jurnal

De fapt, jucăuş(-auto-)miştocăreşte (poate şi din motivul că veneam cu toţii de la prelegerea colegei marinărese de pe Literary Ark 2011 Arette Van Laar din Olanda, intitulată „Homo ludens”), intrasem în Muzeul Paradjanov cu un gând de asemenea cam… sinistru: de la uşa acestuia până la parapetul nu prea înalt ce delimitează viaţa de moarte, adică spaţiul vital, bine mersi, de un abis abominabil, de o adevărată prăpastie terifiantă nu ar fi decât vreo şase paşi, ca spaţiul din careul unui portar la fotbal, să zicem. Şi cum omul e cu mai multe… inconsecvenţe chiar şi în propria sa intimitate, cum şi acolo e destul de schimbăcios, îi dezvălui spurcatul gând francezului corsican Serge Venturini, zicând că, la o adică, de ce s-ar duce unii poeţi mari tocmai la Paris, unde să se arunce de pe podul Mirabeau, când, iată, la Erevan sunt locuri – le-am văzut şi ieri, când făceam turul nocturn al urbei, – şi mai indicate sinuciderilor răsunătoare… Puşchea pe limbă! Pentru că, anul trecut, în aprilie, mă gândeam cu toată seriozitatea şi întristarea la Paul Celan şi Gherasim Luca, stând pe podului Mirabeau, de pe care s-au aruncat în Sena ei şi alţi mai poeţi… 

  Esenin după ce a fost scos din ştreang

Ad hoc, mă mai gândesc la Esenin şi Maiakovski: chiar s-au sinucis ori, precum se bănuieşte, ar fi fost… sinucişi?

Astfel că renunţ de a întreba de amfitrionii noştri şi despre posibile cazuri asemănătoare înghiţite de abisurile montane pe marginile cărora se înalţă Erevanul…

 Vladimir Maiakovski după ce şi-a tras glontele în inimă

O IMAGINE DOAR... SINISTRĂ?

Comentând, şocat, exclamativ o imagine pe care am postat-o pe facebook („Haoleo, cam sinistru acest cântar…”), colegul Vasile Gârneţ mi-a declanşat o revelaţie; adică, mi-a dat, cred, o dezlegare a ideaţiei tainice a compoziţiei – da, terifiante, – în cauză despre sensurile căreia, evidente sau discrete până la abis subliminal, nu aveam o ştire cât de cât explicite nici atunci, în seara zilei de 20 octombrie, când bliţam/ blitzam (un… barbarism, ar zice lingviştii puritani?) cu obiectivul Canon-ului spre cei doi prunci canon-iţi, nici după ce am descărcat. Avem doar o vagă presupunere de ceva mai mult decât ce se vede, astfel că, pe facebook, am scris doar o legendă „în childuri”: „Doi gemeni, un cântar (şi nu numai, se pare) în Muzeul Paradjanov din Erevan”. [Serghei Paradjanov fiind un regizor de film excepţional care, de altfel, a debutat cu două pelicule inspirate din teme moldo-române: „Basm moldav” (1951) şi „Andrieş” (1954)].

Ei bine, anume reacţia prietenului Vasile Gârneţ m-a dumirit mai mult asupra răului din imagine cu două căpşoare de gemeni puse pe talerele unui cântar ordinar de piaţă.  Asta e, asta a fost: parcă lumea nu a început cu doi gemeni pe... cântar? Cain şi Abel...  Dar Castot şi Polux, simbolizând dragostea frăţească, însă ucişi de verii lor (să nu le mai dăm numele)?... Apoi Romul şi Remus, gemeni, fii ai zeului războiului, Marte?... Cică unul l-ar fi ucis pe celălalt...

Au mai existat perechi de gemeni desperecheate de ucidere de frate sau alte drame, cum ar fi cea a fiilor lui Zeus, Amfion şi Zetos, de asemenea zei sau eroi gemeni. Heracle avea şi el un frate geaman, Ificles ; între ei era o diferenţă de o noapte, iar Alcmena îi concepuse, respectiv, cu Zeus si Amfitrion. Fraţi gemeni sunt Autolicos (bunicul lui Ulise) şi Filamon; nefericita profetesă Casandra şi Helenos; Clitemnestra şi Elena; Molionizii, Euritos…

Sigur, mai e ceva, ziceam, în atât de nesigura şi sinistra compoziţia cu cântarul şi gemenii, ceva  de dincolo de aparenţe, din subconştient şi din predestinaţie umană... Şi ar fi pe aici prin preajmă, după vreun gărduleţ de cuvinte, şi domnul Freud sau discipolii săi, însă noi nu vom sări pârleazul, pentru a ne întinde prea mult la vorbă în faţa unei legende, dar şi realităţii, de cândva, dar şi prezente, care ar putea fi rezumată la o parafrază de dicton: în loc de  sau dimpreună cu – Memento mori să reţinem şi – Memento geminos…

AVANGARDA RUSĂ - JERTFA GULAGULUI ÎN

Odată cu generalizarea pandemiei represive comuniste, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu (…) Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.                    

      (l.b.)      

 

         

     Nikolai GUMILIOV    (1886 – 1921)

 

RUGĂ

Soare furios, soare ameninţând

A Domnului, prin spaţiu plutind,

Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!

(1910)

 

      Osip MANDEŞTAM    (1891-1938)

CONCERT LA GARĂ

Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,

Şi nicio stea nu vorbeşte din noaptea sferelor,

Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,

Tremură gara de melodia Aonidelor.

Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat

Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.

Parc enorm. A gării sferă de sticlă.

Lumea de metal din nou e vrăjită.

La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă

Solemn se îndreaptă vagonul închis.

Ţipăt de păun şi, în ropot cadenţat, pianul.

Am întârziat. Mi-e frică. Nu-i decât vis.

Şi intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,

Partitură de vioară în lacrimi, frământ în toate.

Al corului nocturn preludiu sălbatic

Şi miros de roze din sere cu putregăios pământ –

Unde sub cer de sticlă a mas, a înnoptat

Umbra scumpă mie, prin gloatele nomade...

Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,

Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.

Mă sprijin de pereţii tindei de sticlă opalină.

Aburi fierbinţi orbesc pupilele arcuşului, mărite.

Unde te duci? La ospăţul mortuar al umbrei iubite

Pentru ultima oară muzica mai răsună!

(1921)

      Marina ŢVETAEVA        (1892 – 1941)

LUI T. V. CIURILIN

Fâlfâie porumbei de argint,

Pierduţi, vesperali...

Materna mea binecuvântare

Pentru tine e, jalnicul meu

Pui de cerb.

Siniliu-negriu, negriu –

Siniliu ţi-i penetul.

Bătăioasă, zgârcită, înfocată

Seminţenie.

Au mai fost doi

De acelaşi neam – s-au stins ca fulgerul negru! –

Lermontov, Bonaparte.

Te-am volnicit în ceruri,

Zboară în voia ta, zboară, durerosule!

Smeriţi, blagosloviţi

Porumbei fâlfâie argintii,

Argintii deasupra ta.

(1916)

      Tihon CIURILIN         (1885 – 1946)

MOZART ŞI FERESTRĂUL

La uşă, în patru mâini

Se cânta arta lui Mozart

Cu ardoarea unui chin de aur

Se-ncălzeau un leu, o ciută şi-un ghepard.

Şi tandru rânjindu-şi elanul

Ferestrăul praf aerian sorbea.

Şi duiosul lătrat al oţelului cânta

Şi muzică-n sute de nuanţe izvodea.

Albă, ca un răsărit răstit

Şi-ncă roză – palidă la chip

Clătina octavele – şi lebedele-nzoririi

Îşi clătinau penetu-n infinit.

Şi Mozart, împărăţit de ferestrău,

Peste răni de oţel se revărsa zângănitor, –

Cânta ca pentru prima oară

Din căscătura depărtărilor.

(1920)

  ________________________________

Integral, grupajul poate fi citit la adresa: 

 http://www.romlit.ro/avangarda_ruseasc__jertfa_gulagului

Pagin din Jurnal de Armenia (Literary Ark, 2011)

19 octombrie

Seara, cu ce continuăm?... Curios, dar vom face un tur al Erevanului. Nocturn. Microbusul nostru urcă ba pe o culme, ba pe alta, pe care sunt plasate monumentele celebre ale capitalei armene, cunoscute din fiece ghid turistic: Patria-Mamă, apoi o columnă foarte frumoasă, dar care, iniţial, fusese înălţată pentru a marca 50 de ani ai… URSS care, se ştie, avea să-şi dea obştescul sfârşit de obşte mincinoasă, imperialistă, la 74 de ani ai săi. Ca un om bătrân, îmi vine să spun. Însă analogiile între un stat şi un om nu prind aici. Despre omul plecat pe tărâmul umbrelor, precum spuneau anticii, aut bene aut nihil, ceea ce nu e cazul şi despre un stat care întemniţase atâtea popoare, în care muriseră etnii întregi, în special în imensa Siberie.

                                Armenia Mamă Ocrotitoare

Cinăm la cafeneaua La Bohème. Da, nume cu rezonanţă din celebra melodie a armeanului franţuzit [la cântec, nu însă şi în spiritul său cu ecouri din Urartu, Ararat(u)…] –  Charles Aznavour. Vă amintiţi, bineînţeles: „La bohème, la bohème,/ Ça voulait dire tu es jolie,/ La bohème, la bohème,/ Et nous avions tous du génie”.

Ei bine, după primele impresii şi primele toasturi – ritual inaugurat de David Muradian, prozator, preşedintele Academiei Naţionale de Cinema, se pare că marinarii de pe „Arca literară” nu se dau de genii, arătându-se convivi deschişi, sociabili, prietenoşi, plus că unii dintre ei s-au cunoscut şi cu alte ocazii similare – adică, internaţional-literare. (În unul din toasturi – a promis două, cel mult trei, dar a depăşit uşor cele ce şi-a propus, – David spunea că, la Chişinău sau Bucureşti, el se simte ca în Armenia: oamenii pe care îi întâlneşte pe stradă au chipuri mult asemănătoare cu a conaţionalilor săi. Din alte nuanţe – adresare, reacţie, privire, cuvânt – se simte că are o simpatie anume pentru români.)

         Un trandafir de lângă cafeneaua La Bohème

La Bohème se află pe strada pietonală, Abovian, care pare a fi cea mai recentă ispravă a arhitecţilor armeni. Aici e un complex rezidenţial şi de afaceri, un Brodway pe „sutura” dintre Europa şi Asia. Bănci peste bănci, magazine de lux ale renumitelor firme italiene, franceze sau germane. Pe aici, nici o palmă de asfalt – mii de metri pătraţi, hectare întregi pavate cu tuf – în specia, gri-negriu.Cu astfel de material de construcţie, tuful, adus, evident, tocmai din Armenia, fuseseră acoperite şi unele componente ale casei de creaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova care, cu mare părere de rău, a fost pur şi simplu devastată, ruinată din cauza execrabilei gospodăriri a fostului preşedinte al instituţiei, M. C., a subalternilor şi consilierilor săi de speţă îndoielnică. În februarie, eram printre cei care au vizitat deplorabilele ruine pe locurile unde, doar câţiva ani în urmă, se mai încălţa mândra, arătoasă construcţie perfect funcţională, dotată cu cele necesare pentru confort şi – hai să zicem – creaţie.  Însă totul a fost furat, devastat, plăcile de tuf armenesc fiind smulse cu cazmaua, iar cele ce nu se lăsau desprinse de pereţi – sfărâmate. Sinistra privelişte „o întregesc” şi astăzi nişte litere şi cifre negre-sinistre, desenate alandala undeva la fost intrare: „De vânzare”, plus numărul de telefon mobil al ex-preşedintelui USM, pe care, odată, din simplă greşeală, Nicolae Breban l-a numit „Domnul Bucium”. Ce sună cu jale, fireşte. Prin urmare, ca final de guvernare, – ruine de vânzare, acolo, în gena codrilor Orheiului…

Prins şi întristat de atare gânduri, coboram în piaţa centrală, a Republicii, fostă Lenin. (amicul Ghevorg Ghilanţ îmi spusese că s-ar numi Piaţa Independenţei. Tot pe acolo ar fi. Iar inexactitate e din cauza că amicul meu locuieşte la circa 40 de kilometri de Erevan.) În faţa Galeriei Naţionale de Istorie şi Artă, în bătaia fluxurilor de lumină multicoloră îşi joacă ţâşniturile de apă o fântână arteziană. Muzica este implicată şi ea, calculat-electronic, în acest spectacol ce adună sute de orăşeni şi oaspeţi ai Erevanului. 

 19.X.2011. Seara. Poză de cvasigrup în centrul Erevanului