Despre avangardă ca jertfă a Gulagului şi nu numai

Leo BUTNARU: 

 NĂSCUTĂ DIN LIBERTATEA   SPIRITULUI, EXPERIMENTULUI, REVELAŢIILOR

– Domnule Leo Butnaru, pentru început, vrem să vă felicităm pentru realizarea acestei antologii-memorial şi, curiozitatea bat-o vina, vrem să ştim de cât timp a fost nevoie pentru a întocmi acest volum numit, oarecum antagonic, ”Avangarda. Jertfa GULAG-ului”?

– Mulţumesc pentru felicitări. În ce priveşte antologia şi cronologia, să zic uşor rimat, la ea am migălit în interiorul unui proiect mai amplu, Panorama  poezie avangardei ruse, care mă ţine  in actio deja mai bine de un deceniu şi jumătate. În ea vor intra circa 200 de poeţi, avangardişti de diferite orientări, protagonişti sau simpli actanţi ai diverselor curente – multe! – pe care le-a cunoscut această fenomenologie în primele trei decenii ale secolului trecut în Rusia, iniţial monarhistă, apoi sovietică. Panorama va avea circa 50 de mii de versuri, prefaţă, prezentare biobibliografică pentru fiecare autor, note. Prin urmare, cei 52 de autori, unii dintre ei de-a dreptul atinşi de geniu, dacă e să ne referim la Mandelştam, Ţvetaeva, Harms, Pasternak, care au căzut jertfă Gulagului sau au trecut prin sistemul lui opresiv, inclusiv „în exteriorul” său ideologic restrictiv, dur, bolşevic, alcătuiesc această antologie ca parte componentă a Panoramei.   

 – V-am întrebat mai sus de durata lucrului asupra acestui volum pentru că, bănuim, a fost nevoie să scotociţi prin multe arhive pentru a găsi informaţia de care a fost nevoie. Cum aţi făcut rost de aceste informaţii şi care a fost imboldul care a condus la realizarea acestei antologii?

– Aşa e, munca a avut şi pistele ei de cercetare, localizare, periodizare care  m-a dedublat în traducător şi istoric literar, precum remarcase Barbu Cioculescu, când am publicat antologia „Literatura din Basarabia în sec. XX. Traduceri”, ce cuprinde cercetarea şi valorificarea a 100 de ani de dragomanie românească între Nistru şi Prut.

Cum m-am rostuit/ căpătuit cu cele necesare pentru volum? Bineînţeles, prin simple achiziţii proprii de carte pe durata multor ani, astfel că în biblioteca mea deja existau ediţii serioase cu opera lui Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Ţvetaeva, Pasternak, Zboloţki, Ahmatova (ca să dau în… dezordine alfabetică o parte din numele autorilor de avangardă), alte texte – e drept, mai puţine, – le culesesem din clandestinitatea samizdat-ului rusesc din perioada sovietică. Însă, în cea mai mare parte – chiar destul de importantă! – completarea arhivei personale cu autori şi texte o datorez generozităţii mai multor colegi şi exegeţi ruşi ai avangardei, cu unii dintre care aveam să mă împrietenesc, pentru a conlucra în continuare şi cu care sunt „cot la cot” în Academia Avangardei Ruse. Este vorba de Igor Loşcilov din Novosibirsk, poet şi profesor, Serghei Biriukov (profesor la Halle, Germania), Mihail Evzlin din Madrid care, de altfel, mi-a publicat în Spania un volum tradus din poezia lui Igor Bahterev, Elena Târâşkina de la Universitatea din Novosibirsk, regretatul Ghennadi Ayghi din Moscova – şi aş mai putea adăuga nume. O altă parte din texte şi documente am primit-o personal de la moştenitorii sau legatarii creaţiei unor autori (Tatiana Veciorka, Pavel Zalţman, născut, de altfel, la Chişinău). Plus deschiderea largă de program şi uşă a editurilor după căderea Uniunii Sovietice, când se valorifică, în forţă, recuperator, creaţia autorilor interzişi până la perestroika şi anul 1991.

– Trăind timpuri în care oamenii se lasă impresionaţi mai mult de formă decât de conţinut, nu există riscul ca cititorii să se intereseze mai mult de destinul acestor poeţi decât de creaţia lor?

– Eu ştiu una şi bună, şi probată: fenomenologia avangardistă, inclusiv cea rusească, e fascinantă, instructivă, mobilizatoare întru proprii căutări artistice. Înainte de toate, cred că este absolut necesar să o cunoască, chiar să o studieze orice autor tânăr. Astfel dânsul va afla că ceea ce, uneori, se dă drept noutate, originalitate, cu-curi-gu literar inimitabil în zilele noastre, a fost pus pe rol încă acum 100 de ani (manifestul futurismului al lui Marinetti apăru în 1909), dar mai important e că avangarda, în special protagoniştii ei, i-ar putea sugera junelui autor piste faste de evoluţie a propriului său har, de descoperire şi afirmare a propriei vocaţii.

În ce priveşte riscul de care vorbeşti: antologia inserează texte de reală valoare, nu conjunctural-ideologice sau anti-ideologice. Cel care iubeşte poezia autentică nu va fi dezamăgit de „Avangarda – jertfa Gulagului” şi în formă – şi în conţinut, şi în biografie – şi în poezie,

– După o perioadă în care aţi studiat nu doar creaţia, ci şi destinul acestor poeţi, am vrea să aflăm de la dvs. dacă n-ar fi existat „Jertfa GULAG-ului” în viaţa acestor creatori, creaţia lor ar fi avut o altă soartă?

– Bineînţeles, alta! Să luăm aminte că unii dintre poeţi au fost executaţi pe când aveau o vârstă foarte tânără – Nikolai D. Burliuk la 31 de ani, în 1921, Nikolai Gumiliov, fostul soţ al Annei Ahmatova, la 35 de ani, de asemenea în 1921, Iuri Denghen la 27 de ani, în 1923, Vladimir Sillov la 29 de ani, în 1930, etc., etc. Unor autori căzuţi jertfă bolşevismului nici nu li se mai cunoaşte anul naşterii şi cel al morţii, de unde e de înţeles că, în cea mai mare parte, şi opera lor a fost pierdută, asasinată şi ea de regimul inuman.

O, da, într-o societate democrată, în libertate, avangarda rusă ar fi fost în stare să dea multe alte opere memorabile. 

– Ştim că prin activitatea şi modul de viaţă pe care îl aveţi sunteţi un om al timpului sau chiar în avangarda procesului literar, iată de ce, o să vă rugăm să ne spuneţi dacă poezia acestor poeţi poate intra într-o concurenţă directă cu poezia contemporană sau chiar cea postmodernistă?

– Păi, parcă nu am dat deja nume ce, din start, nu pot avea concurenţă? Mandelştam (akmeist), Ţvetaeva (novatoare sui generis a prozodiei ruse), Ahmatova (akmeistă), Gumiliov, Harms (constructivist), Zaboloţki, Pasternak (în tinereţe futurist), Harms (constructivist), Gruzinov (cubofuturist)  sunt de o contemporaneitate magistrală, peste, iată, secole. Nu încape îndoială, cei care scriu în acest al doilea deceniu al secolului XXI şi-ar mai potoli din aroganţă şi lăudăroşenie de „deschizător de drumuri”, dacă i-ar citi şi studia pe avangardiştii care au scris în deceniul doi al secolului XX. Şi dacă ar fi, bineînţeles, oneşti.

– Dar publicul larg, mai puţin sensibil şi experimentat la capitolul „totalitarism”, cum „riscă” să fie afectat, impresionat, interesat de acest subiect?

– Aici nu interesează publicul larg, decât în măsura în care din el se pot desprinde mai multe sau mai puţine persoane, unele care pot deveni personalităţi şi graţie faptului că ştiu ce înseamnă aia avangardă şi cum poate ea lucra, fertil, în conştiinţele artistice, creatoare sau cititoare, de astăzi. Avangarda a fost sugrumată de totalitarism, dar s-a născut din libertatea spiritului, cugetului, cuvântului, metaforei, ideii, experimentului şi înfăţişărilor, revelaţiilor extraordinare. A fost o confruntare a contrariilor, pentru a da zbor creaţiei manifestate în relaţia: teză – antiteză – sinteză, şi – perspectivă, perspective. 

– Povestiţi-ne în ce proiect sunteţi antrenat în prezent?

– Sunt pe cale să duc la bună împlinirea (nu vreau să zic… sfârşit) redactarea a două jurnale yes-eu de călătorie, care mi s-au întâmplat, în septembrie, prin Crimeea şi, în octombrie, prin Armenia. Scriu la poezia, proza şi eseistica mea care fac casă bună, în continuare, cu traducerile. Ţin mai vechile mele rubrici din unele reviste de pe stânga şi dreapta Prutului. Apoi, uşor… aventuros, mă gândesc la o expoziţie personală de artă fotografică, în care să expun portretele a cel puţin 50 de colegi, poeţi, prozatori, traducători din vreo 15-20 de ţări. Unele deja le-am publicat pe blog. (Însă aceasta din urmă nu e o urgenţă…)

– Cu siguranţă, sunteţi cu ochii pe pulsul literaturii contemporane şi, în special, nu neglijaţi literatura naţională. Ce vă preocupă, interesează, impresionează, întristează, bucură, enervează în acest domeniu?

– E o întrebare interesantă, însă pentru a răspunde la ea ar fi nevoie de un alt interviu. În caz contrar riscăm să fim superficiali, constrânşi de lipsa de spaţiu, dar şi de timp. Poate revenim.

– La ediţia din acest an a Premiului Nobel pentru literatură s-a vehiculat numele  lui Cărtărescu. Cum credeţi, are şanse un român în viitorul apropiat să pună mâna pe acest multrâvnit premiu?

– De ce să nu o aibă, inclusiv Mircea Cărtărescu? Dar – atenţie la jocurile de-a nominalizarea, în general. Pentru că nominalizările pot fi făcute de o mulţime de instituţii, în special de cultură şi editoriale. Credeţi că numărul şi numele celor nominalizaţi se reduce la doar cele de care ştim noi? Oho-ho, el e de ordinul miilor! Miilor de incognito (să nu le zicem…anonimi) „trimişi” în listele Academiei Suedeze. Instituţia aceasta însă reţine doar 50 de nume-nominalizări, anual, iar lista celor mulţi e făcută public doar după jumătate de secol trecut de la desemnarea câştigătorului din anul respectiv.

În genere, şi despre premii trebuie să ai o oarecare informaţie, să n-o iei aşa, din galopul calului. Pentru că, spre exemplu, ce s-a întâmplat acum un timp la Chişinău? Un poet s-a călătorit la cele sfinte şi, dintr-o dată, în fierbinţeala căutării diferitor onoruri, unde prind a vocifera unii, că basarabeanul trebuie înaintat la Premiul Heider şi ei chiar vor face demersurile necesare, vor trimite, vor deschide, vor spune, vor… vor… Pe chestia aceasta se făcea mare zarvă la Uniunea scriitorilor, pe la Academie, pe la diverse întruniri, la una din ele fiind şi eu prezent, la Biblioteca Naţională. Eu le spun unora ce ştiam – că nu se poate, însă ei o ţineau una şi bună: să vină Premiul Herder în Republica Moldova şi gata! Pledau-vociferau academicieni, precum dl Cimpoi, pe atunci preşedinte la USM, doctori în filologie, deputaţi etc., etc., fără ca vreunul din ei să cunoască elementarul adevăr: niciodată Premiul Herder nu s-a acordat post-mortem, ci doar antum. Dacă ar fi fost cum se credea la Chişinău, e-he-he ce coadă postumă ar fi fost la respectiva distincţie! Reţineţi, am zis: nu s-a acordat, la trecut, pentru că, începând cu anul 2006, această distincţie a fost pur şi simplu scoasă din circuit. Atâta i-a fost, în perioada 1963-2006. Deci, nostimii noştri academicieni, doctori în filologie, deputaţi etc. râvneau un premiu ce nu mai exista! De aia e bine, totuşi, să fii cât de cât informat, ca să nu cazi în ridicol…

– Vă mulţumim şi vă dorim mult succes în continuare! 

– Mulţumesc, şi să rămâneţi mereu fideli literaturii!

Interviu de Liliana Popuşoi