duminică, 30 decembrie 2012

ŞI TOTUŞI - PERESTROIKA...



                                 Pagini de jurnal

4.II.1986

Ieri – o îndelungată vizită la US a lui Petric, secretarul CC cu ideologia. A intrat şi pe la redacţia noastră. Tip ordinar care se rezum la glume uşoare, trivialităţi (povestirile sale după vizita în Danemarca: modele-sex, reviste porno etc…) Însoţit de cel care trage cel mai bine sforile, decât rândurile scrise – Boţu. Îl mai însoţesc Senic şi Busuioc. Mă rog, îşi inspectează ocina acest Petric, recunoscător acoliţilor săi că a fost reales în post.
1986
Mutre livide: Da., Ma…

Parcă e o deschidere spre adevăr – am vorbit şi alaltăieri, la seminar, – însă răşluirile  continuă. La US totul se mistifică, se mistifică, se trag sfori, se dă cu clei pe scaune, să se ţină mai bine pe ele fundurile avizilor de posturi. În fraze orale sau rânduri scrise, neduse la capăt, sunt camuflate agresivităţile, nemulţumirile etc. Şefii, dar nu numai ei, continuă să debiteze aproximaţii ce ţin de domeniul enormităţilor. Atâtea şi atâtea probleme literare încă nu-şi găsesc dreapta rezolvare.  Şi totuşi – perestroika…

5.II.1986

Stare de reaclimatizare. Noutăţi: ştim cui i s-a propus postul la „ŞI” (Lit. ŞI arta). Ca totdeauna, informaţii din primele surse. Respectivul trece prin frământări pe mai multe planuri. Deocamdată, cică, o fi refuzat. Însă există un mobil care poate să-l facă să accepte.

Zile de adâncă singurătate în care învârtejesc bulboanele meditaţiilor, zbuciu-mările dramatismului nostru sufletesc. Plus că sunt zile de nebună îndârjire în munca scrisului, ce ştii că îţi va hărăzi izbânda, dacă în adevăr nu te vei cruţa în tensiunile pe care ţi le cerea această muncă. Zile în care firea noastră se pârguieşte, se spiritualizează nespus de intens. Chiar şi o fire ce pare deja „complet” maturizată, formară, înaintează întru împlinire. O spiritualizare intensă, ca o supradoză de droguri, anume aceasta extrem de binefăcătoare, deoarece este: supra…

7.II.1986

Caut tihna şi ungherul în care să se cheme că-mi fac datoria scrisului. Hăituit, întrerupt, zburătăcit. Dar ce de-a trândăvie prin marile birouri „de muncă”, pe care le au unii „profesionişti”-lingăi!... În mocirla aceasta de vânzări-cumpărări nu numai scrisul cade jertfă…

sâmbătă, 29 decembrie 2012

APUS DE LUNĂ


      Probabil, mai mulţi dintre noi, astăzi în zori, am privit fascinaţi la luna în apus. Arăta astfel.



joi, 27 decembrie 2012

duminică, 23 decembrie 2012

SPINI DE TRANDAFIR ŞI ŞAMPANIE


  
În aceste zile de pre-(sau… prea!)-final de an redactez un manuscris, în care revăd şi un mai vechi eseu intitulat „Lumină lină/ ultima verba” în care invoc, în bază de documente autentice şi mărturii obiective/ subiective, acea scânteie finală de existenţă şi lucidă conştientizare a personalităţilor învrednicite cu destinul şi timpul fără de margini ale geniilor şi oamenilor deosebiţi, inegalabili. Textul îmi aminteşte că acum 86 de ani, de Sărbătorile Crăciunului, a murit poetul Rainer Maria Rilke. Motivul decesului? – cam ciudat, dar cu adevărat poetic şi… cutremurător! Iar odată ce la sărbătorile iernii şampania îşi înalţă vesela cometă de spumă, îl invocăm şi pe Cehov… Veţi înţelege de ce din fragmentul de eseu inserat aici.
                                                                                                                                      l.b.

*      *      *

Rainer Maria Rilke
...Triste şi, concomitent, frumoase mărturisiri... şi toate ele – pe fundalul sonor pe care-l creează fusul cel neobosit ce toarce firul vieţii în mâini de Parce. (Toarce, Parce...; „Pân’ la zenitul flăcării de sfeşnic,/ Unde un fus îşi toarce cântul veşnic”, V. Hlebnikov.) Surprinzător, însă, ca de la sine, ajungem la aranjamente prozodice, şi nu e de mirare: mulţi dintre protagoniştii scenelor finale asupra cărora reflectăm sunt chiar poeţii, ori, mai adevărat spus, regi printre poeţi. Adică, firi sensibile, delicate. Uneori, prea de tot, nu numai spiritualiceşte, ci şi, pardon, – fiziologic. Un prim argument: se crede că Rilke a murit din cauza septicemiei provocate de înţepătura unui trandafir din buchetul pe care i-l trimisese o admiratoare, Nimet Eloui Bey. Cella Delavrancea avu ocazia s-o întâlnească pe frumoasa egipteană, îndrăgostita de odinioară, din mâinile căreia buchetul de frumuseţi spinoase ajunsese în cele ale poetului austriac. Ba mai mult: Nimet cea cu ochii migdalaţi avea la îndemână bileţelul pe care i-l adresase Rilke din oraşul Valmont. În fărâma de celuloză scriitorul se referea la frumuseţea florilor primite drept omagiu şi, concomitent, la posibilul deznodământ tragic al destinului său, după mulţumirile de rigoare dând câteva 
Anton Pavlovici Cehov
explicaţii tragi-romantice: „M-a înţepat un ghimpe al trandafirului roşu – este un semn de la dumneata. Dacă mă va ucide, voi fi fericit să-mi vină moartea de la surâsul dumitale, care îmi va lumina bezna”. (Ah! şi Ai! pe unde s-o fi prăpăstuit acel bileţel, adevărată comoară pentru arhivarii care, din când în când, l-ar fi scos la o nouă licitaţie, sporindu-i mereu preţul valutar în contul morţii poetului!) Nu se cunosc cele din urmă cuvinte pe care le-ar fi rostit Rilke în fatala zi de 25 decembrie a anului 1926. Sunt cunoscute doar ultimele pe care le-a scris în blocnotes – un poem ce se încheie cu versurile: „Totul se afundă-n grea uitare./ Iar eu în flacără. De nimeni cunoscut.”

vineri, 21 decembrie 2012

EMISAR AL ÎMBĂRBĂTĂRII



                     Pagini de jurnal

26.I.1986

Aprind gazul în sobă. Sunet-vuiet de reactiv: am impresia că acest bloc străvechi nu prea mare vrea să-şi ia zborul, să părăsească Cernăuţiul.

Să reţin: la sosirea mea la Cernăuţi impresiile ţineau mai mult de exterior, precum ziceam: de publicist asistat de scriitor. Acum – interiorizare prin contemplare. Scriitorul deja „se descurcă” de unul singur, chiar dacă, uneori, e asistat de publicist. La rezultatele… rezultatelor acestei experienţe am a reveni. Sper, cu real folos. Să nu uit să-mi… amintesc de ele, să le cercetez din vreme în vreme.
Cernăuţi. Strada Domnească (azi: Kobîleanskaia)

Spre poezie nu trebuie să vii ca spre un tărâm-stare care îţi va oferi necondiţionat şi obligatoriu suflul misterului, irizările tremurate ale frumuseţii, vizibile sau… auditive. Spre poezie trebuie să vii şi cu propriul mister. Apoi, poezia are înfăţişarea lui Ianus: o faţă a autorului şi cealaltă a cititorului. S-a remarcat că Ianus e un chip bifrons-dedublat, însă nimeni nu a găsit motivul să susţină că el, concomitent, nu ar fi şi un chip integru. Din contra, poate că anume Ianus reprezintă cel mai elocvent simbol al integrităţii. Dedublarea sa leagă ceea ce a fost de ceea ce va veni. Dacă ar fi să se revadă şi să se reorganizeze ierarhia olimplică, eu aş vota pentru ca Ianus să fie decretat zeul protector al Poeziei sau, pur şi simplu, simbolul ei.

Curios, dar unul dintre cele mai nepopulare nume feminine pare a fi: Penelopa. Păi, care părinţi, fie doar şi prin formalitatea botezului, şi-ar condamna fiica la aşteptări atât de lungi şi chinuitoare? Şi-apoi pot ei, părinţii, „garanta” că nepreţuitul lor boţ cu ochi, fiica dragă, ar fi demnă de încărcătura simbolică a acestui nume, Penelopa? Ar fi ea în stare să alunge turma de peţitori? Absurd! Din punctul de vedere al părinţilor, dar şi al fiicelor (dar şi al domnului… Vasile Alecasandri!), peţitorii trebuie să bulucească, să nu fie zburătăciţi. (Apropo de Alecsandri: Sadagura din care este conu Iorgu e chiar la câţiva kilometri de Cernăuţi… Însă ucrainenii au botezat-o. schimonosit, în… Sadgora = Munele-livadă…)
Scriitori la monumentul lui Eminescu
din Cernăuţi

Şi până astăzi am impresia că Vasile Coroban s-a grăbit să moară nu la figurat (un fel consolator de a zice), ci la propriu. A căzut jertfă unei autosugestionări, cred. La cină fusese vesel, bengos, a intrat în biroul său cu dispoziţie bună. A lucrat puţin. S-a culcat, iar spre zori sufletul i-a zburat din trup. Iar autosugestionarea ajunsă obsesie pornise de la faptul că, puţin mai înainte, decedase S. S. Cibotaru, apoi Em. Bucov. Ce s-o fi gândit bătrânul: cât mi-a mai rămas şi mie? Primul – mai tânăr, al doilea – mai în vârstă ca mine. Am ajuns la 70 de ani, e aproape de ultimele sale picături de seu şi opaiţul meu. Apoi avusese conştiinţa datoriei împlinite: a făcut ce a putut, şi nu puţin. Tocmai acesta înclin să cred a şi fost momentul de slăbiciune care l-a dus dintre noi mai devreme, decât s-ar fi cuvenit. Bătrânul cărturar – tânăra dragoste colegială a multor scriitori din toate generaţiile: Vasile Coroban.

În unul din holurile Universităţii din Cernăuţi
Tema telefonului – la ordinea zilei prin textele şi compoziţiile muzicale pentru estradă. Cel puţin, deja cunosc un italian, un ceh, un bulgar care cântă „ideea”. Plus Ion Aldea-Teodorovici care, împreună cu soţia, povestesc mereu când, unde, cum li s-a născut melodia cu telefonul. Pe când el hălăduia prin turnee îndepărtate, ei îşi telefonau deseori. Deci, vine un autor cu un text care „parcă ar fi parte din biografia noastră”. Mă rog, de ce nu?  Apoi un coleg din Murmansk, Milanov (pe care l-am cunoscut în Tadjikistan), o poezie despre telefonul care tace, inutil, asemănat unui motan ce nu prinde şoareci (aşa-i dă el cu poanta, crezând că oferă o surpriză poetică).  Dar sigur nu uit nici de spiriduşii, demonii proprii! Parcă nu am, în cartea „Sâmbătă spre duminică”, poemul „1949”, despre telefon, cum ar veni? Şi iar: de ce nu?

luni, 17 decembrie 2012

SĂRBĂTORI ŞI CULORI




    În preajma Sărbătorilor, postez imagini adecvate atmosferei lor, selectate din expoziţia personală a pictorului Mihail Statnâi, găzduită de Centrul Expoziţional "Brâncuşi" din Chişinău. "La mulţi ani!" - doat atât am cutezat să adaug în colţul unei pânze cu alaiul urătorilor.







Mihail Statnâi şi Leo Butnaru


vineri, 14 decembrie 2012

FĂRĂ VISE S-AR STINGE SEMINŢIA OMENEASCĂ



                                 Pagini de jurnal

24.I.1986

La redacţia ziarului „Zorile Bucovinei” am făcut cunoştinţă şi cu Folvarocinâi, secretarul scriitorilor din regiune. Îşi aminteşte de Matcovschi, Gondiu. Cam amărât despre ecoul nefavorabil   (în „Kultura i jit’ia” – „Cultura şi viaţa”) la piesa sa „Dovir’ia” („Încrederea”), jucată de Teatrul din Cernăuţi. La înfăţişare – flăcău de ispravă. Îşi mai aminti şi de Stâmbeanu.
Apoi o escapadă cu Ion Chilaru, Mircea Lutic (bărbat informat şi competent în meserie), Grigore Crigan la valea Cosminului. Codrii cu imaginarele urme de fugar ale regelui polon Ioan Albert. Ne abatem ceva din cale, Chilaru ţinând să-mi arate frumuseţea satului Cihor. Şi bine face: ai ce vedea. Presupusă o eventuală revedere. Am lăsat versurile. Lutic-secretarul de redacţie: „Nu vrem să le dăm până la sfârşitul lui ianuarie, stăm cam prost cu onorariul”. Început de februarie? Colegi amabili, fără ca eu să le pretind nimic decât bunăvoinţă şi înţelegere. Fuziunea e posibilă.
Ca formaţie şi informaţie, Mircea Lutic este net superior mai multor colegi de-ai săi cernăuţeni. Subtilitatea lui în a stabili „miroznele” textelor clasice pe care le-a tradus sau citit  (Tolstoi, Turgeniev, Bunin…). Cu câtă pasiune vorbeşte despre Sadoveanu…
Un grup de scriitori români (de pretutindeni) la Universitatea din Cernăuţi.
Octombrie 2011.
La Valea Cosminului, relieful e vălurat, împădurit, cu văioage – îţi stimulează imaginaţia, gândindu-te că parcă a fost tocmai menit pentru lupte, crâncene, tainice, viclene. Bietul rege polon Ioan Albert…
Când vii dinspre Cernăuţi, Vale Cosminului se arată ca o fabuloasă potcoavă sau capcană… îmbunată, îmblânzită de căsuţele paşnice, nepretenţioase, „nelăudăroase” ale satului. Dură amintire din marea istorie şi nesfârşită dorinţă de tihnă…
Admir casele din Cihor. Reţin ideea naivă, poate că sinceră, uşor exaltată, dar irelevantă, cred, a colegului Crigan: „Să venim, să trecem din casă în casă, să vedem cu ce gânduri şi preocupări trăiesc aceşti oameni”. Dar poate că în Bucovina nedreptăţită e necesar aşa ceva…