SPINI DE TRANDAFIR ŞI ŞAMPANIE

  

În aceste zile de pre-(sau… prea!)-final de an redactez un manuscris, în care revăd şi un mai vechi eseu intitulat „Lumină lină/ ultima verba” în care invoc, în bază de documente autentice şi mărturii obiective/ subiective, acea scânteie finală de existenţă şi lucidă conştientizare a personalităţilor învrednicite cu destinul şi timpul fără de margini ale geniilor şi oamenilor deosebiţi, inegalabili. Textul îmi aminteşte că acum 86 de ani, de Sărbătorile Crăciunului, a murit poetul Rainer Maria Rilke. Motivul decesului? – cam ciudat, dar cu adevărat poetic şi… cutremurător! Iar odată ce la sărbătorile iernii şampania îşi înalţă vesela cometă de spumă, îl invocăm şi pe Cehov… Veţi înţelege de ce din fragmentul de eseu inserat aici.

                                                                                                                                      l.b.

*      *      *

Rainer Maria Rilke

...Triste şi, concomitent, frumoase mărturisiri... şi toate ele – pe fundalul sonor pe care-l creează fusul cel neobosit ce toarce firul vieţii în mâini de Parce. (Toarce, Parce...; „Pân’ la zenitul flăcării de sfeşnic,/ Unde un fus îşi toarce cântul veşnic”, V. Hlebnikov.) Surprinzător, însă, ca de la sine, ajungem la aranjamente prozodice, şi nu e de mirare: mulţi dintre protagoniştii scenelor finale asupra cărora reflectăm sunt chiar poeţii, ori, mai adevărat spus, regi printre poeţi. Adică, firi sensibile, delicate. Uneori, prea de tot, nu numai spiritualiceşte, ci şi, pardon, – fiziologic. Un prim argument: se crede că Rilke a murit din cauza septicemiei provocate de înţepătura unui trandafir din buchetul pe care i-l trimisese o admiratoare, Nimet Eloui Bey. Cella Delavrancea avu ocazia s-o întâlnească pe frumoasa egipteană, îndrăgostita de odinioară, din mâinile căreia buchetul de frumuseţi spinoase ajunsese în cele ale poetului austriac. Ba mai mult: Nimet cea cu ochii migdalaţi avea la îndemână bileţelul pe care i-l adresase Rilke din oraşul Valmont. În fărâma de celuloză scriitorul se referea la frumuseţea florilor primite drept omagiu şi, concomitent, la posibilul deznodământ tragic al destinului său, după mulţumirile de rigoare dând câteva 

Anton Pavlovici Cehov

explicaţii tragi-romantice: „M-a înţepat un ghimpe al trandafirului roşu – este un semn de la dumneata. Dacă mă va ucide, voi fi fericit să-mi vină moartea de la surâsul dumitale, care îmi va lumina bezna”. (Ah! şi Ai! pe unde s-o fi prăpăstuit acel bileţel, adevărată comoară pentru arhivarii care, din când în când, l-ar fi scos la o nouă licitaţie, sporindu-i mereu preţul valutar în contul morţii poetului!) Nu se cunosc cele din urmă cuvinte pe care le-ar fi rostit Rilke în fatala zi de 25 decembrie a anului 1926. Sunt cunoscute doar ultimele pe care le-a scris în blocnotes – un poem ce se încheie cu versurile: „Totul se afundă-n grea uitare./ Iar eu în flacără. De nimeni cunoscut.”

Deloc mai puţin gingaşi decât barzii se arată şi unii prozatori. Dat fiind că suntem la interludiul florilor, să amintim că, la câteva secunde până la deces, Ivan Kuprin (se afla în Franţa) suspină aproape sergheiesenian: „În Patrie, până şi florile miroase altfel...” Iar Serghei Esenin – odată ce i-am adjectivizat numele – îşi desfăcuse vena, scriind cuvintele de final cu propriul sânge: „În viaţa asta a muri nu-i nou,/ Dar nici să vieţuieşti nu-i mare noutate.” „Indignat”, nedumerit (sau doar... inspirat), Maiakovski avea să-i răspundă post factum (mortem), parafrazat: „În viaţa asta a muri nu-i nou,/ A-ţi face viaţa este mult mai greu”, pentru ca, până la urmă, să-şi tragă şi el un glonte în inimă...

Apanajul delicateţei şi al tandreţei ar fi fost şi şampania pe care o ceruse Cehov. Medicul ordonă să i se îndeplinească suferindului dorinţa. Anton Pavlovici luă pocalul, schiţă un zâmbet straniu, spunând: „De mult nu am mai băut şampanie”. Sorbi fără grabă licoarea aurie, apoi se întoarse cu faţa la perete, amuţind pentru totdeauna. Era ora trei după miezul nopţii, fapt ce nu ar fi avut vreo semnificaţie osebită dacă, graţie marilor spirite, oricare detaliu nu ar obţine valenţe multiple, despre care scrie în Jurnal Green, de unde am extras şi moto-ul prezentului eseu: „Mărturisesc că tot ce priveşte ultimele momente petrecute pe pământ m-a pasionat întotdeauna, cu excepţia amănuntelor dezgustătoare. Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc deseori un înţeles neaşteptat.”