"ARGO" - DRAMA REALĂ DEVENITĂ ARTĂ ADEVĂRATĂ

UNUL DIN CANDIDAŢII CEI MAI SERIOŞI LA  PREMIILOR "OSCAR"

Filmul „Argo” e de o tensiune supremă. Chiar dacă ştii că, în fine, totul se va termina cu bine, nu poţi să rămâi – cum? – la parametri emotivi uşor de controlat, de surdinizat. Abia în 1998 preşedintele SUA Bill Clinton a dezvăluit „scenariul” CIA de salvare a şase diplomaţi americani din Iranul cuprins de furie, acţiune în care ambasadorul canadian la Teheran s-a arătat de o temeritate exemplară.

Deci, în mare, subiectul filmului e bazat pe date concrete, iar din câte am mai citit despre această operaţiune, în afara scenariului au rămas şi alte detalii care ar fi fost demne de atenţie, importante în trecerea realităţii în ficţiunea (reală!) a cinematografiei. Dar, probabil, aceasta ar fi dus la lungirea poveştii care, deşi pare fantastică, a fost să fie adevărată, dramatică, dar cu happy end.

Lucrarea e un candidat serios la „Oscar”, judec după ce am vizionat şi alte pelicule nominalizate la prestigiosul trofeu – „Beasts of the Southern Wild”, „Amour”,  „A Royal Affair”, „Kon-Tiki”, acestea trei de la urmă concurând la categoria cel mai bun film străin, la care, pe lista scurtă, intrase şi „Peste dealuri” al lui Cristian Mungiu (de altfel, pornit şi el de la un subiect real, dar realizat cu posibilităţi financiare mult mai modeste decât producţiile americane sau germane, franceze sau britanice).

Din ecourile româneşti la filmul „Argo” am reţinut: „Pentru toate personajele ficţionale pe care le-a omorât în sute de filme, în urmă cu 32 de ani, Hollywood-ul a salvat vieţile a 6 oameni cât se poate de reali… O asemenea poveste se cerea spusă şi   Ben Affleck a fost actorul (rolul principal, L.B.) şi regizorul perfect pentru ecranizarea  operaţiunii în care un film fals (ce a stat la baza scenariului CIA pentru autorităţile iraniene, L.B.) i-a salvat pe 6 diplomaţi de la execuţie… Construcţia momentelor de maximă tensiune a fost unul dintre punctele forte ale filmului. Cu fiecare obstacol depăşit, altul şi mai serios se ivea, iar tensiunea  a fost menţinută pe tot parcursul… Chiar dacă nu a redat fiecare amănunt din adevărata misiune şi a inclus câteva elemente pentru a complica puţin acţiunea, Affleck a reuşit să urmeze firul poveştii fără să cadă în extrema dramatismului, profitând de un scenariu impecabil şi de o distribuţie impresionantă” (Andreea Tarau).

CARTEA UNUI POET RUS

Aleksandr VEPREV (n. 1960)

LABORATOR

1

Noi am vorbit despre patru poeme,

drept rezultat – au ieşit cinci poeme…

2

Traducătorul a tradus cinci poeme,

în consecinţă au ieşit şase.

3

În cele şase poeme redactorul l-a depistat pe

al şaptelea…

4

Iar criticul nu a văzut niciunul…

CREAŢIE

Versuri în patru aforisme

1

Munca de bază fură timpul pentru creaţie,

însă oferă posibilitatea de a crea.

2

Creaţia fură timpul necesar pentru a trăi,

însă viaţa oferă posibilitatea de a crea…

3

Iar când tu ajungi scriitor profesionist –

munca de bază devine insuportabilă.

4

Viaţa a furat mult timp necesar creaţiei –

vrea şi viaţa să trăiască…

Traducere de

                       Leo Butnaru

            (Din volumul „Soarele cartofilor” apărut la început de an 2013 la Editura „Timpul” din Iaşi.)

UN GRUPAJ DE POEME

             Prietenilor-cititori de poezie, câţi  a fost să mai rămână pe bloguri, pe facebook, le propun un grupaj de metafore selectate de redacţia revistei

din antologia subsemnatului "Poeme din secolele XX-XXI" (Iaşi, 2011), texte ce se află la adresa:
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_poezie_Leo-Butnaru.html

PSIHOLOGIA BARIERELOR

                           Pagini de jurnal

20.II.1986

Un mijloc mai recent de a capta atenţia milioanelor: tele-podurile internaţionale şi interne. Ieri seară, o dispută aprinsă Leningrad şi Seattle (SUA). Adevăruri scoase la iveală, acuităţi, uneori – stridenţe. Este necesar ca lumea să discute, să se cunoască, să caute, în primul rând ceea ce o uneşte.

Un detaliu – la început de an nou, Julien Green îşi reia notiţele în jurnal, de foarte multe ori începând cu 5 ianuarie. Să fie aceasta o zi de bun augur? Oricum, cu ea mi-a început şi mie ceea ce continuă: viaţa.

21.II.1986

Ieri, la US, discutată literatura publicată în revista „Orizontul”. Nedumeririle intenţionate împotriva lui G. V. continuă. Str. ajunge la curată perfidie. Damian îi ia apărarea lui Vieru. Pentru mulţi – neaşteptat acest gest. A. Burac: „Nu ştii de ce a făcut mişcarea? Păi, are seară de autor la Leadoveni. Vrea să-l ia şi pe Grig”. Cam aşa e.

TRĂPAŞII ANOTIMPURILOR

   
  Pe net, inclusiv pe  facebook, întâlnesc fotografii cu cai în plină iarnă (e firesc, nu?), care îmi amintesc că acum câteva luni postasem şi eu o imagine cu trăpaşi în plină vară urbană, toridă (un excepţional ansamblu sculptural  ambiental). Iată aici caii anotimpurilor: mişcarea, avântul sui generis!

ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII

Editura "TIPOMOLDOVA", Iaşi, 2013

                 Antologia are la bază volumele „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990); „Îngerul şi croitoreasa” (1998); „Ultima călătorie a lui Ulysses” (2006); „Ruleta românească” (2010); „Îngerii şi râsu-plânsu” (2011), apărute, respectiv, la editurile: „Literatura artistică” (Chişinău), „Clusium – Dacodens Press” (Cluj-Napoca), „Muzeul Literaturii Române” (Bucureşti), „RAO – Prut Internaţional” (Bucureşti) şi „Ideea Europeană” (Bucureşti).

*                            *                         *

O nuvelă din antologie

                ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI ULISE

                                                  Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un                                   Ulise printre bunurile sale. Se va ridica, 

va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, 

apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile 

cu carne friptă.

Jean Giono, Naissance de l’Odyssée

Din pelerinajul său la Muntele Parnas, Ulise se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.

Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, impuse de blestemul zeilor în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulise, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o epopee în veci inegalabilă. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troiei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulise, graţie proniei parnasiene, rămăsese în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.

SCRIITORUL, MINELE ŞI GURA DE LIFT

VOCI DIN CÂMPIILE ELIZEE II

Fragment din dialogul cu scriitorul Mircea Sântimbreanu ( 7 ianuarie 1926 – 19 august 1999) 

Leo Butnaru: - Domnule Mircea Sântimbreanu, aş vrea să vă întreb dacă dvs. aţi avut ceea ce s-ar putea numi lovitură sau lovituri de destin. Adică, ceva neaşteptat, dramatic şi aproape misterios.

Mircea Sântimbreanu:– O, da, sigur! Vreau să vă spun că eu trebuia să fi murit demult. În 1945, lăsând de-o parte războiul, deci după încheierea păcii, din dragostea mea uriaşă pentru mare, primul drum pe care l-am făcut la închiderea facultăţii a fost la mare, în localitatea 2 Mai. Ajungând la gazda care avea un copil corigent şi pe care trebuia să-l meditez, în schimb ei să-mi dea masă, casă, mi-am lăsat bagajele şi am alergat spre mare. Spre apus. Am intrat în mare, m-am zbenguit gol-goluţ, hainele lăsându-mi-le pe ţărm. Iar când am ieşit, am dat cu ochii de o tăbliţă: „Atenţie, teren minat! Pericol de moarte!”. Şi... am rămas într-un picior. Nu mai ştiam ce să fac. Dar seara venea, soarele apunea. Schimbam piciorul, ca să rezist oboselii. La un moment dat am văzut, pardon, o balegă uscată. Măi, zic, dacă a trecut o vacă, totuşi sub balega aia nu e nimic. Şi m-am aşezat, zgribulit şi ud, şi tremurând, şi am stat toată noaptea pe acel loc însemnat de un animal. Popa, căci el era gazda mea, văzând că am venit, că am bagaj, m-a reperat, dar nu a venit nimeni până a doua zi, când au sosit ostaşii-pionieri şi au tăiat o cărare. Au scos sute de mine, ca nişte farfurii. Le-au băgat într-o căpiţă, pe mine m-au extras de acolo, iar mai târziu au împuşcat acele mine. Ore în şir Marea Neagră a hăulit de detunăturile sutelor de mine, care erau numai până la mine. Ei, gândiţi-vă că eu am trecut în goană printre ele şi că am ieşit în goană din mare...

– Tocmai aici ar fi doza de mister, de care vorbeam în întrebare.

– Dar să vă mai spun una. În 1958...

– Îmi dau seama că orice jalonare de atare speţă a destinului nu se poate uita...

– Aşadar, în 1958 eram tot la mare. Eu sunt un tip mai pofticios... Atunci mi-am dat curs instinctelor. Acoperit de un anumit humor, de un anumit flegmatism. Dar ştiam că, dacă îmi place vreo surată de-a Evei, trebuia să ştiu şi cât este ea de bună. Şi am găsit una muşcând dintr-un măr. Acesta s-a potrivit ca pretext de a vorbi despre ispită, etc. Pe scurt, în aceeaşi seară eram la Constanţa la acea tânără şi frumoasă doamnă, şi pofticioasă, care mi-a spus la un moment dat: „Se face ziuă, ar fi bine să pleci. Vine soţul”. „De acord”, am spus. Şi am plecat. Am deschis uşa la lift. Stătea la etajul patru. Şi liftul era la parter. Era defect. Am căzut în gura de lift, zburând de la etajul patru până la lift. Acum, cel care vă vorbeşte, uitaţi-vă cum arată.

– Om în toată firea şi în toate ale lui.

– Da, fără cocoaşă, fără proteze, fără... Cum am căzut? Aveam, cred că printre primii, adidaşi. Pe capacul liftului sunt zeci de scripete, de plăci de oţel, de cutare şi cutare. Eu am căzut fără să ating nici cea mai mică bucată de fier şi am fost amortizat de placaj, care m-a înghiţit până la brâu. Cu chiu cu vai, pe parcurs m-am prins cât am putut de grilaj, de funiile care erau – vai de capul meu! – pline de ulei şi care mi-au luat piele de pe mâini. Bun. Vreau să spun că am ieşit de acolo prin forţe proprii. Au rămas numai bascheţii. Am sărit grilajul. Deja eram plin de sânge, pentru că coastele mi se rupseseră, aşchii din coaste intraseră în plămâni ... dar, eram perfect conştient. M-am aşezat undeva. Cineva, mă rog, o patrulă, a crezut că am avut accident de maşină, m-a dus la spital. Abia după aia am realizat o stare de şoc. Peste câteva zile, mi-am zis: eu trebuia să fiu mort, peste mine trebuia să crească iarbă. Era parastasul de şapte zile acum. Şi mă gândeam (pentru că mai înainte vorbeam de Proust) că „O dragoste a lui Swann” se încheie aşa; şi când te gândeşti că aş fi putut să pierd totul, chiar şi viaţa, pentru o femeie care nici măcar nu era genul meu. Măcar nici numele nu i-l ştiu. Realmente. Zic, uite, domnule, ţi se întâmplă ce ţi se potriveşte. Destinul este, de fapt, firea ta. Fratelui meu, care n-a agăţat în viaţa lui o doamnă, nu i se întâmpla asta. După cum şi ce mi s-a întâmplat la mare nu se întâmplă orişicui. Un altul în locul meu ar fi studiat terenul, aştepta să se demineze. Însă aceste impulsuri, care sunt sarea vieţii şi îţi aduc şi multe satisfacţii, ce-i drept, îţi sunt intrinseci ţie, ca fire, ca risc.

– Aţi aşternut cumva aceste întâmplări pe hârtie, în vreo proză, în nişte memorii?

– Nu, n-am pus nimic pe hârtie. Absolut nimic. Poate, mă rog, vorbindu-le elevilor de primejdiile care vin din fire... Firea este greu de corectat, dar nu imposibil. Ea trebuie totuşi supravegheată.

11 octombrie 1997,

Neptun