VOCI DIN CÂMPIILE ELIZEE II
Fragment din dialogul cu
scriitorul Mircea Sântimbreanu (
7 ianuarie 1926 – 19 august 1999)
Leo Butnaru: - Domnule Mircea Sântimbreanu, aş
vrea să vă întreb dacă dvs. aţi avut ceea ce s-ar putea numi lovitură sau
lovituri de destin. Adică, ceva neaşteptat, dramatic şi aproape misterios.
Mircea Sântimbreanu:– O, da, sigur! Vreau să vă spun că eu
trebuia să fi murit demult. În 1945, lăsând de-o parte războiul, deci după
încheierea păcii, din dragostea mea uriaşă pentru mare, primul drum pe care
l-am făcut la închiderea facultăţii a fost la mare, în localitatea 2 Mai.
Ajungând la gazda care avea un copil corigent şi pe care trebuia să-l meditez,
în schimb ei să-mi dea masă, casă, mi-am lăsat bagajele şi am alergat spre
mare. Spre apus. Am intrat în mare, m-am zbenguit gol-goluţ, hainele
lăsându-mi-le pe ţărm. Iar când am ieşit, am dat cu ochii de o tăbliţă:
„Atenţie, teren minat! Pericol de moarte!”. Şi... am rămas într-un picior. Nu
mai ştiam ce să fac. Dar seara venea, soarele apunea. Schimbam piciorul, ca să
rezist oboselii. La un moment dat am văzut, pardon, o balegă uscată. Măi, zic,
dacă a trecut o vacă, totuşi sub balega aia nu e nimic. Şi m-am aşezat,
zgribulit şi ud, şi tremurând, şi am stat toată noaptea pe acel loc însemnat de
un animal. Popa, căci el era gazda mea, văzând că am venit, că am bagaj, m-a
reperat, dar nu a venit nimeni până a doua zi, când au sosit ostaşii-pionieri
şi au tăiat o cărare. Au scos sute de mine, ca nişte farfurii. Le-au băgat
într-o căpiţă, pe mine m-au extras de acolo, iar mai târziu au împuşcat acele
mine. Ore în şir Marea Neagră a hăulit de detunăturile sutelor de mine, care
erau numai până la mine. Ei, gândiţi-vă că eu am trecut în goană printre ele şi
că am ieşit în goană din mare...
– Tocmai aici ar fi doza de
mister, de care vorbeam în întrebare.
– Dar să vă mai spun una. În 1958...
– Îmi dau seama că orice jalonare
de atare speţă a destinului nu se poate uita...
– Aşadar, în 1958 eram tot la mare. Eu
sunt un tip mai pofticios... Atunci mi-am dat curs instinctelor. Acoperit de un
anumit humor, de un anumit flegmatism. Dar ştiam că, dacă îmi place vreo surată
de-a Evei, trebuia să ştiu şi cât este ea de bună. Şi am găsit una muşcând
dintr-un măr. Acesta s-a potrivit ca pretext de a vorbi despre ispită, etc. Pe
scurt, în aceeaşi seară eram la
Constanţa la acea tânără şi frumoasă doamnă, şi pofticioasă,
care mi-a spus la un moment dat: „Se face ziuă, ar fi bine să pleci. Vine
soţul”. „De acord”, am spus. Şi am plecat. Am deschis uşa la lift. Stătea la
etajul patru. Şi liftul era la parter. Era defect. Am căzut în gura de lift,
zburând de la etajul patru până la lift. Acum, cel care vă vorbeşte, uitaţi-vă
cum arată.
– Om în toată firea şi în toate
ale lui.
– Da, fără cocoaşă, fără proteze, fără...
Cum am căzut? Aveam, cred că printre primii, adidaşi. Pe capacul liftului sunt
zeci de scripete, de plăci de oţel, de cutare şi cutare. Eu am căzut fără să
ating nici cea mai mică bucată de fier şi am fost amortizat de placaj, care m-a
înghiţit până la brâu. Cu chiu cu vai, pe parcurs m-am prins cât am putut de
grilaj, de funiile care erau – vai de capul meu! – pline de ulei şi care mi-au
luat piele de pe mâini. Bun. Vreau să spun că am ieşit de acolo prin forţe
proprii. Au rămas numai bascheţii. Am sărit grilajul. Deja eram plin de sânge,
pentru că coastele mi se rupseseră, aşchii din coaste intraseră în plămâni ...
dar, eram perfect conştient. M-am aşezat undeva. Cineva, mă rog, o patrulă, a
crezut că am avut accident de maşină, m-a dus la spital. Abia după aia am
realizat o stare de şoc. Peste câteva zile, mi-am zis: eu trebuia să fiu mort,
peste mine trebuia să crească iarbă. Era parastasul de şapte zile acum. Şi mă
gândeam (pentru că mai înainte vorbeam de Proust) că „O dragoste a lui Swann”
se încheie aşa; şi când te gândeşti că aş fi putut să pierd totul, chiar şi
viaţa, pentru o femeie care nici măcar nu era genul meu. Măcar nici numele nu
i-l ştiu. Realmente. Zic, uite, domnule, ţi se întâmplă ce ţi se potriveşte.
Destinul este, de fapt, firea ta. Fratelui meu, care n-a agăţat în viaţa lui o
doamnă, nu i se întâmpla asta. După cum şi ce mi s-a întâmplat la mare nu se
întâmplă orişicui. Un altul în locul meu ar fi studiat terenul, aştepta să se
demineze. Însă aceste impulsuri, care sunt sarea vieţii şi îţi aduc şi multe
satisfacţii, ce-i drept, îţi sunt intrinseci ţie, ca fire, ca risc.
– Aţi aşternut cumva aceste
întâmplări pe hârtie, în vreo proză, în nişte memorii?
– Nu, n-am pus nimic pe hârtie. Absolut
nimic. Poate, mă rog, vorbindu-le elevilor de primejdiile care vin din fire...
Firea este greu de corectat, dar nu imposibil. Ea trebuie totuşi supravegheată.
11 octombrie 1997,
Neptun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu