miercuri, 4 septembrie 2013

DIN POEZIA AVANGRADEI RUSE

                                                         DIN


Boris BOJNEV     (1898 – 1969)


S-a născut în oraşul Ravel, însă curând familia sa se stabileşte la Sankt-Petersurg. Îi moare tatăl, mama recăsătorindu-se, şi Boris este educat de rudele tatălui vitreg, care l-au adoptat. Adică, fără a fi ovreu – este instruit într-un mediu semit. În tinereţe îi are de prieteni pe viitorul mare compozitor S. Prokofev şi B. Şleţer, filosoful de peste ani.
În 1919, familia Bojnev se retrage în provincie, Boris fiind trimis să-şi facă studiile la Paris, unde, însă, nu-l aştepta decât o umilitoare existenţă de emigrant ce-şi câştiga pâinea transcriind note muzicale.
Se apropie de boema pariziană, devenind membru al asociaţiei literar-artistice cu un nume ciudat: „Peste”. La seara sa de creaţie este salutat de Paul Eluard, Tristan Tzara, Philippe Soupault, Fernand Léger şi alţi corifei ai artei noi. Face cunoştinţă cu Serghei Esenin aflat în călătorie prin Franţa.
În 1924 îi apare prima şi unica publicaţie în presa sovietică – trei poeme în almanahul „Zăcăminte”. În anul următor, la Paris, publică volumul de debut – „Lupta pentru existenţă”, ce polarizează opiniile critice. Spre exemplu, E. Znosko-Borovski fiind şocat de „o neputincioasă, bolnavă... poezie de pisoar”, în timp ce G. Adamovici – regele criticii ruse din emigraţie – sublinia că B. Bojnev: „E un „maestru” exigent printre tinerii parizieni, cel mai experimentat şi mai riguros dintre ei”; „El nu-şi născoceşte versurile. Acestea ar fi ca şi notele lui de jurnal. Sunt versuri din subterană”. Autorul lasă prozodia în libertatea rudimentului său primar, contând pe aportul/colaborarea cititorului, astfel că cel mai utilizat semn de punctuaţie în scrisul său este/sunt – trei puncte... E poezia unui post-simbolism de orientare akmeistă.

În 1927 publică volumul al doilea, „Havuzul”, urmat de „Silentium sociolo-girum” şi „Alfa cu spumă de omega” (ambele – 1936). Peste alţi trei ani semnează „Pontifoimperiu. Carte despre zăpadă” şi tautologica  „Elegie elegiacă”. Fiind muzician, alte cărţi Bojnev şi le intitulează pe potrivă: „Oratoriu pentru ploaie, voce bărbătească şi ceaţă”, „Fuga luminoaselor zăpezi”, „Zvon de clopote peste «Împărăţia lui Dumnezeu din noi»” (toate apărute în 1948). În acelaşi an mai publică volumul „Dimineaţă, după lectura «Fraţilor Karamazov»”. Unele volume şi le-a elaborat în formatul caietelor de note, ba chir tipărise poeme în caiete de note propriu-zise.
În anul 1939 se stabileşte la Marsilia, spre a se salva de o eventuală internare în lagăr, deoarece îşi mai păstra paşaportul sovietic. În ultimii ani de viaţă s-a dedicat desenului şi colecţionării pânzelor pictorilor vremii.În genere, persoana sa era învăluită în mister, Bojnev putând să dispară din atenţia rudelor şi prietenilor câţiva ani la rând. Parcă tocmai dintr-o atare escapadă enigmatică, dintr-o provizorie  „sincopă” de uitare reapare în orizonturile literaturii  (avangardei) ruse şi creaţia sa poetică.

*     *    *

Şi este-o luptă  pentru inexistenţă,
Pentru dreptul de a nu mai fi – cea luptă...
O, ne-vie denumire moartă.
O, ne-vie soartă moartă, mută.

Existenţa nu e pentru inşii slabi
Şi iată lupta pentru a nu mai fi în viaţă...
Eu sunt învins… Am fost răpus, cosit
Pe patul care pare cald spre dimineaţă.


vineri, 30 august 2013




30.X.1991

Regină pe şatră… Abia acum aflu că poezia „Ţiganca”, ce deveni textul celebrei romanţe cântată de Ioana Radu, a fost scrisă de Artur Enăşescu în octombrie 1919, în gara Săruleşti. Această perlă de inimă albastră pare şi mai apropiată de noi şi dintr-un alt motiv, tragic: muzica îi aparţine învăţătorului şi aviatorului Ionel Fernic, căzut în munţii Carpaţi, nu departe de Cernăuţi.

Ieri, împreună cu Ioan Mânăscurtă, pornim spre satul Hârtop în vederea rezolvării anumitor probleme de ordin alimentar. Însă abia de ieşim din Chişinău, şi se sparg sitele norilor: izbucneşte o ninsoare orbitoare ce stă perdea peste parbriz. Nu ne dă în minte să ne întoarcem şi ajungem până dincolo de Peresecina, însă când facem la dreapta pe drumul Işnovăţului – „Lada” devine sanie, patinează alandala. Lui Jan îi cam prind a-i tremura mâinile. Facem cale întoarsă prin imprevizibila, „romantica” şi foarte periculoasa ninsoare ce se declanşă cam devreme, totuşi, în anul acesta.

luni, 26 august 2013

AL DOILEA REPORTAJ DE LA VILA "STANCU", NEPTUN


Gabriel Dimisianu, Leo Butnaru, Toma George Maiorescu
şi Nicolae Grigore Mărăşanu

duminică, 25 august 2013

POEMELE UNUI MARE PROZATOR


Nr. 34, 2013




S-a născut la Sankt-Petersburg. Tatăl său a fost un politician liberal, ales deputat în prima Dumă rusă; ministru în guvernul provizoriu al lui Kerenski. După revoluţia bolşevică, familia Nabokov emigrează în Germania. Vladimir studiază literatura franceză şi pe cea rusă la „Trinity College” din Cambridge (1919-1923). La Berlin, publică unele nuvele şi poeme în revista emigranţilor „Rul” („Volanul”), predă cursuri de engleză, traduce, face puţin teatru, şah, compune cuvinte încrucişate. Tatăl său este asasinat de monarhiştii ruşi, în Germania vine la putere nazismul, Nabokov emigrează în Franţa, stabilindu-se la Pari (1936). Scrie o nuvelă în franceză, apoi se stabileşte la Londra, unde, în 1941, scrie primul său roman în limba engleză, „Viaţa adevărată a lui Sebastian Knight”. Apoi se stabileşte în Statele Unite ale Americii, în 1945 acordându-i-se cetăţenia acestei ţări. Predă la Universitatea Cornell. Prima recunoaştere ca autor important i-o aduce nuvela memorialistică „Alte tărâmuri”, iar romanul „Lolita” îl consacră definitiv.
Din 1959 până la moarte, a locuit într-un hotel din Elveţia.
Versurile sale nu se înscriu eminamente într-un discurs avangardist radical, însă poartă pecetea înnoirilor stilistice afine modernităţii din prima jumătate a secolului trecut.


AUTOMOBIL ÎN MUNŢI

Ca visul zboară drumul şi, costiş,
de după culmi de munţi apare luna.
Cu-al meu bolid de curse-oi compara
un fulger ce erupe-n luminiş!

Mai vreau, – cât sub pământul povârnit
n-ajunse larvă trupu-mi, cât aluna, –
să-aud cum de sub şina mea, nebuna,
sare argint de praf – plâns hohotit…

Strâns ţinând volanul oblic şi vibrant
unde aş zbura? Vreun adăpost uitat
mi-ar aminti de vatra mea natală;

Iar la drum de-ntors, apăsând cu talpa
pedala şi pârghia laterală,
voi porni din nou în iureş pe şosea.

MATINALE DE LA NEPTUN




Siluetele dimineţii

vineri, 23 august 2013

ŞLEFUITORUL DE LENTILE

18.X.1991

La editură, Teo Chiriac îmi arată câteva volume colective de versuri dedicate marelui conducător lenin (toate calificativele astea trebuiau scrise cu majusculă). „Să văd, nu eşti prezent şi tu la sindrofia logoreică?”, zice colegul, pe care-l asigur că nicidecum nu pot fi găsit în neghioabele selecţii de inepţii lozincarde. „Dar să ştii că până şi Lari este…” Nu ştiu ce a putut scrie Leonida la o atare temă.
Dar, odată ce veni vorba de controversata colegă, în „Glasul naţiunii” ea a inserat o recenzie foarte elogioasă la volumul meu de proză „De ce tocmai mâine-poimâine?”. Confuză situaţie…

vineri, 16 august 2013

MICILE/ MARILE TRAGEDII




16.X.1991

Ieri, mă aflam în biroul lui Arcadie Suceveanu. Intră C., autoremarcându-şi punctualitatea: „Vezi, ţi-am adus”, zice şi-i întinde lui Arc. o mapă în care presupun manuscrisul de versuri comis de superficialul critic la 50 de ani şi mai bine. „Te rog să-l citeşti şi nu amâna, e urgent”. Înţeleg că avuseseră înţelegerea ca Suceveanu să-i ticluiască un fel de prefaţă-argument pentru vetustele „belcanto”-uri desuete şi anacronice, liricoidale şi ştampilate cu clişee (judec după câteva grupaje apărute în publicaţiile periodice). Nu pricep cum va putea bietul Arcadie îndreptăţi bizareriile amoroase ale acestui Pan subjugat dionisiacului… De fapt, nimeni niciodată nu a considerat că C. e un critic de marcă, însă, după ce-i citeşti strofele de versificări schilave, te îngrozeşti la gândul ce ar putea crede acest „estet” despre literatura modernă, în general – despre literatura bună. Ce ironie amară a muzelor care, în cazul său, sunt deja moarte şi, deci, pe veci de neînsufleţit… Ah, câte grafomanii iresponsabile am văzut noi! Iată încă una, deşănţată, ca la bâlciul măscăricilor…
Să vedem, dragă Arcadie, ce dă din pixul tău, pentru că ceea ce a dat maimuţoiul pretins poet am cam văzut… Vai de steaua voastră, pruto-nistrene litere române…

Gheorghe Vodă şi Nicolae Esinencu îmi servesc zvonul că Mihai Cimpoi ar putea fi numit ambasador la Bucureşti. Uşor de înţeles aluzia: prind a se pregăti pentru o nouă rundă electorală de alegere a unui nou preşedinte al asociaţiei scriitorilor, ambiţiile prind a se re-îngurguţa… Comedia antiumană continuă…