DIN
Boris BOJNEV (1898 – 1969)
S-a născut în
oraşul Ravel, însă curând familia sa se stabileşte la Sankt-Petersurg.
Îi moare tatăl, mama recăsătorindu-se, şi Boris este educat de rudele tatălui
vitreg, care l-au adoptat. Adică, fără a fi ovreu – este instruit într-un mediu
semit. În tinereţe îi are de prieteni pe viitorul mare compozitor S. Prokofev
şi B. Şleţer, filosoful de peste ani.
În 1919, familia Bojnev se retrage în provincie, Boris fiind trimis
să-şi facă studiile la Paris ,
unde, însă, nu-l aştepta decât o umilitoare existenţă de emigrant ce-şi câştiga
pâinea transcriind note muzicale.
Se apropie de boema pariziană, devenind membru al asociaţiei
literar-artistice cu un nume ciudat: „Peste”. La seara sa de creaţie este salutat
de Paul Eluard, Tristan Tzara, Philippe Soupault, Fernand Léger şi alţi corifei
ai artei noi. Face cunoştinţă cu Serghei Esenin aflat în călătorie prin Franţa.
În 1924 îi apare prima şi unica publicaţie în presa sovietică – trei
poeme în almanahul „Zăcăminte”. În anul următor, la Paris , publică volumul de
debut – „Lupta pentru existenţă”, ce polarizează opiniile critice. Spre
exemplu, E. Znosko-Borovski fiind şocat de „o neputincioasă, bolnavă... poezie
de pisoar”, în timp ce G. Adamovici – regele criticii ruse din emigraţie –
sublinia că B. Bojnev: „E un „maestru” exigent printre tinerii parizieni, cel
mai experimentat şi mai riguros dintre ei”; „El nu-şi născoceşte versurile.
Acestea ar fi ca şi notele lui de jurnal. Sunt versuri din subterană”. Autorul
lasă prozodia în libertatea rudimentului său primar, contând pe
aportul/colaborarea cititorului, astfel că cel mai utilizat semn de punctuaţie
în scrisul său este/sunt – trei puncte... E poezia unui post-simbolism de
orientare akmeistă.
În 1927 publică volumul al doilea, „Havuzul”, urmat de „Silentium
sociolo-girum” şi „Alfa cu spumă de omega” (ambele – 1936). Peste alţi trei ani
semnează „Pontifoimperiu. Carte despre zăpadă” şi tautologica „Elegie elegiacă”. Fiind muzician, alte cărţi
Bojnev şi le intitulează pe potrivă: „Oratoriu pentru ploaie, voce bărbătească
şi ceaţă”, „Fuga luminoaselor zăpezi”, „Zvon de clopote peste «Împărăţia lui
Dumnezeu din noi»” (toate apărute în 1948). În acelaşi an mai publică volumul
„Dimineaţă, după lectura «Fraţilor Karamazov»”. Unele volume şi le-a elaborat
în formatul caietelor de note, ba chir tipărise poeme în caiete de note
propriu-zise.
În anul 1939 se stabileşte la Marsilia , spre a se salva de o eventuală
internare în lagăr, deoarece îşi mai păstra paşaportul sovietic. În ultimii ani
de viaţă s-a dedicat desenului şi colecţionării pânzelor pictorilor vremii.În genere, persoana sa era învăluită în mister, Bojnev putând să
dispară din atenţia rudelor şi prietenilor câţiva ani la rând. Parcă tocmai
dintr-o atare escapadă enigmatică, dintr-o provizorie „sincopă” de uitare reapare în orizonturile
literaturii (avangardei) ruse şi creaţia
sa poetică.
* *
*
Şi este-o luptă pentru inexistenţă,
Pentru dreptul de a
nu mai fi – cea luptă...
O, ne-vie denumire moartă.
O, ne-vie soartă
moartă, mută.
Existenţa nu e pentru
inşii slabi
Şi iată lupta pentru
a nu mai fi în viaţă...
Eu sunt învins… Am
fost răpus, cosit
Pe patul care pare
cald spre dimineaţă.
* *
*
Ne iubirăm şapte ore,
două dormirăm.
Pe-un ceas de-amor –
o somnolenţă scurtă...
Şi-acoperită doar cu
un cearşaf subţire
Tu, iată, te întinzi
pe cât îţi e statura-ţi multă.
Nu, eu nu sunt în
stare despre astfel de nopţi
Să scriu poeme sub
împurpurata zare...
Cu gura, tu, cu gura,
ah, cum m-ai frământat. –
Dar parcă în atare
chin gura e potolitoare?...
* *
*
A, B, C, D, E,
1, 2, 3, 4, 5...
Şcoala bătrâneţii, o,
unde ar fi –
Tipul de-a lua
şcolitul de la capăt?
F, G, H, I, J,
6, 7, 8, 9, 0...
Muza mea, acum
permite-mi
Să ocup a banca
bătrâneţii.
LUI ILYA ZDANEVICI
Trei degete – ciuciu,
şi altele trei – cruce.
Cu ciuciu tu cruceşti
futuriştii, simetric,
Prin monoclu citind
vreun manifest,
La catedră – ironic
şi, pe potrivă, frenetic.
ŞAH
Tristeţea 2 de pe
suspinul 4,
Pe chipul cel
prelung, albastru...
Eu joc şah la liră
Cu mine însumi,
sihastru.
* *
*
Hristos a înviat,
Hristos a înviat, –
În biserică lumea
aleluia-şi înalţă...
Totul a reînviat –
câmpii şi păduri,
Însă moare sloiul de
gheaţă.
* *
*
Se născu Hristos. Noi
am tăiat un brăduţ.
Şi dintr-o dată ne
dădurăm seama că avem
Nevoie de o cruce –
spre a-l fixa pe podea...
Beznă e... În mâna ta
– toporul.
Arma cu două ţevi –
într-a mea...
Mai repede, prietene,
mai repede
Să părăsim aceste
locuri straşnice...
* *
*
Iar dacă Muza
ajunge-va cocotă,
Întreaga săptămână,
încrâncenat,
Eu voi munci, fără-a
mesi cu zilele,
Ca sâmbăta la ea să
vin pe-un ceas, în pat....
Şi-astfel zi după zi,
prea obosit de trudă
Murdar mă voi
întoarce supărat acasă
Spre-a mă gândi: ce
mult mai e până sâmbătă
Ce plată mizeră-mi
lăsă patronul la casă...
* *
*
Prin cimitir mă
preumblu vesel
C-un zâmbet luminos
pe buze
Văzând cum vin la
casă nouă
În noi coşciuge,
vasăzică,
Cei fericiţi.
La cimitir e
necurmată veselie –
La cei ce-n viaţă nu
avură
O streaşină
de-acoperiş
Veni la chef de casă
nouă
Un mai vechi, zic eu,
misteriu.
(CU GÂNDUL LA SANKT-PETERSBURG )
Dintr-un sankt-horn
iese sankt-fumul
Sankt-porumbei se
plimbă pe sankt-acoperiş...
Căzu zăpada ca
epilogul tăcerii
Însă eu deja presimt
scândurile-prolog.
* *
*
A Rusiei paloare
mortuară
pieptul ei ce nu
respiră...
Înhamă-te la sanie,
Călăreţule de Aramă*...
_______
*Călăreţul de Aramă – monumentul lui Petru cel Mare din
Sankt-Petersburg.
* *
*
O, apăsarea, dulceaţa
obidelor
Semicuvintele
semişterselor sunete...
...Şi-un piedestal ce
stă în plină ceaţă...
Abia de se-aude vocea
statuii fără un braţ.
...Eu de-aceea-s
ciungă până la umă..
Pentru ca tandra
palmă ce răn...
Nu sufăr de mine să
se mai ati...
O piedestal învăluit
în ceaţă...
* *
*
Închideţi dulapul...
O, curent al lenjeriei...
Ce dens suflă vântul
de pânzeturi...
Da, omul care se
dezbracă e un sărac
Şi sângele îi curge
din cămaşa ruptă.
Eu am impresia
că-aceste mâneci goi
Spălătoreselor chiar
mâna le ceru,
Că acest piept, abia
deschis, ascunde
O inimioară simplă,
apretată.
Da, omul nu-i frumos
în lenjerie
Şi ce frumos e-ntr-o săracă-mbrăcăminte.
Doar îngerii în vreo
celestă croitorie
Ruşinos pozând în
faţa lui Dumnezeu.
Însă cămăşile sunt
fără cap. Au cine
Să li-l fi tăiat cu
grelele securi?...
Mă dezbrăcai şi-s
gata de scăldătoare,
Dar odaia prinse-a
curge ca râul sfânt – Iordan..
Traducere de
Leo BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu