30.X.1991

Regină pe şatră… Abia acum aflu că poezia „Ţiganca”, ce deveni textul celebrei romanţe cântată de Ioana Radu, a fost scrisă de Artur Enăşescu în octombrie 1919, în gara Săruleşti. Această perlă de inimă albastră pare şi mai apropiată de noi şi dintr-un alt motiv, tragic: muzica îi aparţine învăţătorului şi aviatorului Ionel Fernic, căzut în munţii Carpaţi, nu departe de Cernăuţi.

Ieri, împreună cu Ioan Mânăscurtă, pornim spre satul Hârtop în vederea rezolvării anumitor probleme de ordin alimentar. Însă abia de ieşim din Chişinău, şi se sparg sitele norilor: izbucneşte o ninsoare orbitoare ce stă perdea peste parbriz. Nu ne dă în minte să ne întoarcem şi ajungem până dincolo de Peresecina, însă când facem la dreapta pe drumul Işnovăţului – „Lada” devine sanie, patinează alandala. Lui Jan îi cam prind a-i tremura mâinile. Facem cale întoarsă prin imprevizibila, „romantica” şi foarte periculoasa ninsoare ce se declanşă cam devreme, totuşi, în anul acesta.

În baza unei înţelegeri mai vechi, lui Mihail Nicoreanu (alias Mihail Ion Ciubotaru; nu ştiu dacă a făcut bine trecând la un pseudonim filat din numele satului din care se trage, Nicoreni) îi pregătesc un chestionar pentru un dialog. El vine la US, stăm în birou şi ne descoasem reciproc şi, pare-se, de asemenea reciproc prinzând a ne dezamăgi unul de celălalt. Nu mă pripesc să dau pe faţă bănuielile pe care le am: să vedem cum iese dialogul şi, poate, nu am dreptate, bănuielile se spulberă. Ar fi bine să nu am.

Iar ieri mă telefonează, şovăitor, dându-mi de înţeles că ar dori să-i adresez şi altfel de întrebări… Predispoziţia mea de a mă menţine în sfera esteticului şi eticului subtil pare a nu cadra cu ceea ce ar putea să-mi ofere interlocutorul. Nu e bai, renunţăm.

Am văzut macheta plachetei de versul „Şoimul de aur”, ce trebuie să apară la Colegiu în colecţia „Poezii de duminică”. Ar fi, adică, fix-precis, a zecea mea carte. Nu e un eveniment, nici prilej de satisfacţie: ajunşi la 42 de ani, alţii au duzini de titluri… Alta e că „Şoimul…” ar putea să le trezească animozităţi şi invidie feroce unor confraţi „generoşi” şi „EU”-işti…

În completez/ ordonez colecţia revistei „Secolul 20”. Cu asentimentul lui I. Mânăscurtă, fac schimb de numerele-dublet cu unele lipsă, dar pe care le deţine Colegiul (pentru traduceri). Se zice că încă Ion Gheorghiţă le procurase cu bani grei de la Ion Podoleanu. Bibliotecara spune că s-ar fi oferit câte 60 de ruble pe exemplar…

Tot mai multe semne că ne aflăm în plină campanie electorală…  Pretendenţii la preşedinţia republicii ţin cont şi de poziţia (ori posibila poziţie a) scriitorilor… Mircea Snegur se încumetă să-i telefoneze, acasă, lui Gheorghe Vodă. Aşa, ca printre altele… Să-i spună că l-a auzit într-o emisiune radio, că a vorbit gospodăreşte, cetăţeneşte… Şi nu care cumva să creadă Vodă că numai de data aceasta a fost auzit. Ci că, pur şi simplu, preşedintele republicii se interesează, urmăreşte ce fac scriitorii: „V-am auzit când aţi vorbit de un roman foarte bun… A cui?... Ei, am uitat al cui, dar mi-a plăcut ce-aţi spus şi aş vrea să citesc şi eu romanul acela, cu toate că nu prea am timp…” Vodă îl pune la curent pe preşedinte că se referise la romanul lui Lucian Blaga „Luntrea lui Caron”. Eu îi zic colegului: „Dacă i-aţi spus lui Snegur că aţi împrumutat «Luntrea…» de la mine, să ştiţi că-mi telefonează şi mie…” Vodă, şmechereşte, zâmbeşte pe sub mustăţi, zicând, de parcă acesta ar fi adevărul: „Da, i-am spus că romanul e al prietenului meu Leo Butnaru”. De, glume. Pentru că în timpul „foarte responsabilei” campanii electorale se mai şi glumeşte, nu? În genere, se poate dovedi că înseşi  alegerile au fost o glumă. Dacă nu chiar farsă…

4.XI.1991

Ieri, Ziua Poeziei. Mai întâi, în aşa-zisul sat „Trei iezi” de lângă circ, Iu. Filip le prezintă picilor planul general al viitoarei localităţi a basmelor. Îl întreb de unde va lua bani. Cică, sponsorizează nişte firme. Să fie într-un ceas bun, să nu rămână o iluzie, satul… Citim şi „în sat”, şi pe scările circului. Romanciuc, Filip, Nedelescu, Nicula, vorbeşte şi Cimpoi… E pentru prima oară în tradiţia noastră literară, când sărbătorim, aparte, Ziua poeziei pentru copii. Însă ar trebui să alegem un timp mai propice: în noiembrie e deja destul de frig.

Apoi venim pe Aleea clasicilor. Televiziunea aşteaptă poeţii, dar şi cititorii. Dinspre Piaţă vine o gloată agresivă: cică, pentru aceeaşi oră, la Teatrul Verde a fost fixat un miting. Ce stupiditate. Ţipălăii ăştia vor să ne înveţe politică. Pe Cimpoi, pe Matcovschi, pe alţii îi fac trădători, apoi, mai scremându-se a rosti fraze cât de cât inteligibile, pleacă, pe când unul lasă peste umăr: „Nu ne trebuie poezie!” De, nici poezia nu are nevoie de analfabeţi, de abrutizaţi de haosul şi agresivitatea de gloată.

Iar poeţii rămân cu cei care au nevoie de poezie şi care nu sunt deloc puţini. Se apropie o doamnă care îi spune unuia din cei trei copii ai săi să-mi solicite un autograf, mai precizând: „Nenea Leo mi-a predat literatura”. Aha! Din mizera mea experienţă de practicant în pedagogie – o lună de zile la fosta şcoală internat nr. 1 de pe strada Doina, s-a ales şi un suflet care să-şi amintească de domn’ profesor Butnaru. Zice că, elevă, se numea Grecu Tamara, acum e Bucătaru. A absolvit fizica-matematica, pe care le şi predă la Ungheni.

Am fost prea solicitat de reporteri. Ar fi trebuit să mai refuz, pentru că cei cu invidia la pândă nu vor scăpa ocazia să mă eticheteze în fel şi chip.

Azi după-amiază trebuie să merg la radio, să vorbesc despre Vasile Leviţchi. Împlineşte 70 de ani. De altfel, ieri, împreună cu Arc. Suceveanu M. Cimpoi şi I. Vieru am fost pe la generosul bucovinean care de fiecare dată ne tratează cu tot ce are mai bun.

5.XI.1991

Tripla alianţă s-a destrămat. Cei doi bărbaţi sunt pe altă parte a baricadei, pe când clonţoasa politiciană îi face cu ou şi cu oţet pe la mitinguri deocheate. Le spuneam că chiar aşa se va întâmpla…

La Ziua poezie se apropiase un bărbat în vârstă, îşi cere permisiunea de a se prezenta: „Radu Ion din Galaţi.” De fapt, e originar din Ismail, însă istoria noastră cu originile… Roagă, în eventualitatea că mai ajung pe la Galaţi, să-i telefonez. „Numărul e foarte uşor de reţinut. Anul are 12 luni şi 365 de zile. Acesta e şi numărul meu de telefon”. Ingenioasă formulă (sau: reformulare). Le-ar fi plăcut şi copiilor care se aflau pe Aleea clasicilor.

Şi o alta, de asemenea despre telefon. Mai acum câteva zile, după „Alo!”-ul meu trimis în receptor, – eram solicitat, adică, – o voce de tânără unde face: „Nene Serafime, la…” Era firesc să nu-i fie complicat a greşi: numărul nostru şi cel al familiei Saka au diferenţă de o singură cifră. Al lor – 43.92.61, al nostru – 33.92.61. Cred că nu e la mijloc vreun pretext de a căuta semnificaţii, sub-semnificaţii, fiind vorba de o coincidenţă oarecare.

Bursa comercială „Moldova”, în ochii lumii întregi, la televizor, dăruieşte societăţii culturale „Eminescu” din Cernăuţi două automobile. Cel care primeşte şi mulţumeşte e, bineînţeles, Zvârluga de Vasile Tărâţeanu. Gheorghe Vodă zice că, atunci când luă cheia pentru unul din automobile, Vasilică se dovedi a fi „exact de mărimea ei”. Ei, ei, nenea Gicu o face pe reprezentantul uriaşilor, în realitate fiind „deliu” alde Vasilică.

7.XI.

Oamenii nu mai dau niciun semn de… solemnitate, uitând parcă de când lumea că în această zi se făcea mare tărăboi despre scărmăneala din 1917.

Ghete Tartler pune în scară de vers o excelentă parabolă: în Noua Guinee, regele e numit de către-nţelepţi: cel mai mic de-nălţime.

Oare voiau să apere ţara de tirania unuia prea înalt şi puternic?

Însă azi, în nădejdea domniei, cu toţii îşi împiedică fiii să crească.

Economia de piaţă e, de fapt, una „de peste gard”, zic, pentru a vorbi despre doi tipografi de la „Ştiinţa”, de peste gard de Casa scriitorilor: au venit să propună stocuri şi topuri de hârtie de scris – 2 mii de file pentru 25 de ruble. Ce credeţi, foarte repede s-au găsit şi cumpărătorii. Să nu intre în necinstita afacere? Cum de nu, dacă de aproape un an de zile la Fondul literar nu se mai aduce hârtie pentru scriitori? O cumpăram la kilogram, am şi uitat la ce preţ, dar unul – floare la ureche… Iar Al. Dobrescu de la Iaşi îmi spunea că dincolo, peste Prut, o simplă foaie pentru dactilografiat costă… 1,5 lei.

În genere, articolele pentru munca scriitorului se vând la preţuri barosane. Cumnatul Vasile îmi aduce de la… Kamciatka un stilou chinezesc pe care a dat peste 100 de ruble. Mai acum câteva luni, o atare unealtă o luai cu 15-20-25 de ruble.

O maşină de scris face, cred, în jur de 2 mii de ruble, preţ săltat cam de 8-9 ori în raport cu precedentul.

La bursa din Moscova rubla a înregistrat cea mai deplorabilă cădere: 1 dolăraşi = 102 rublişoare… uşoare!

Am mai pregătit chestionarele pentru dialoguri cu Vas. Vasilache şi I. Mânăscurtă. Cu primul nu este exclus să-l imprimăm la casetofon; conlocutorul e cu limba destul de dezlegată.

10.XI.1991, duminică

Joia trecută, ne-a vizitat Constantin Donea, şef la inspectoratul cultură din Bacău. Ne-a adus invitaţiile pentru festivalul de poezie „Bacovia” care se va ţine la 5-6 decembrie. Mi-a dăruit „Epistolarul” îngrijit de Gabriel Liiceanu.

O agapă la barul scriitorilor. Ne reţinem ceva mai mult, pentru ca, dimpreună cu Cimpoi, să ne convingem pe propria-ne piele şi grabă ce înseamnă criza energetică: după ora 24, nu mai circulă transportul în comun, iar taxiuri, particulari – rar de tot, fiind suprasolicitaţi şi, deci, supraîncărcaţi. Cu chiu cu vai, găsim un creştin.

Vineri, ziua sfântului Dumitru, suntem invitaţi de Dum. Moldovanu la ziua-i onomastică, la barul „Lido” de la hotelul „Naţional”. Lume multişoară. Sunt ales de dregător şi, pare-se, am fost pe o undă bună.

Sâmbătă, plec cu Mircea spre casă, până la răscrucea Sorocii. Peste câteva minute, opreşte o altă maşină, sunt strigat: sunt Larisa şi Valeriu Turea, merg spre Soroca, aşa că în teribila criză energetică acută, când circulă f. puţine autobuze etc., plecarea spre Negureni e relativ fără probleme.