COLEGII ŞI PRIETENII MEI - SCRIITORII

În timp, am realizat sute de portrete-foto ale prietenilor şi colegii mei, scriitorii. Aici dau o mică galerie (52 de imagini), însă voi reveni şi cu altele. L.B.

Nicolae Prelipceanu

Lucian Vasiliu

Lucian Vasiliu şi Aurel Pantea

Vlasimir Beşleagă

Adian Popescu

UN MARE POET AMERICAN în revista

*     *     *

Negrii călăreţi veniră dinspre mare.

Zângăneau din suliţe şi scuturi,

Şi din copite potcovite, din pinteni mai băteau,

Cu urlete sălbatice în fluturări de plete

Învălurate-n vânt pe când goneau:

Astfel porni năvala Păcatului.

*     *     *

În pustiu

Văzui o creatură goală, bestială, care,

Chircită la pământ,

Îşi ţinea propria inimă în mâini

Şi muşca, înfuleca din ea.

Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”.

„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura;

„Dar îmi place

Că este amară

Şi încă pentru că-i inima mea”.

*     *     *

Dumnezeu a creat corabia lumii cu mare atenţie.

Cu deosebită măiestrie modelă coca şi potrivi pânzele,

Deja ţinea în mâini cârma,

Fiind gata să o ducă la bun sfârşit.

Şi se-ndreptă din spate Dumnezeu,

Privind cu mândrie la cele făcute.

Dar, într-o nefastă clipă, din greşeală cineva-L strigă

Şi Dumnezeu se-ntoarse să vadă despre ce-i vorba.

Prinzând momentul, nava alunecă pe apă, lin, neauzit,

Viclean pornind a se-ndepărta pe căi necunoacute.

Astfel, etern lipsită de cârmă,

Ea pluteşte pe mări, din întâmplare

Intrând şi în portul progresului,

Supusă fără-a se-mpotrivi

Capriciilor oricărui vânt prostesc.

Şi mulţi din cei aflaţi în ceruri

Mai râd şi-acum pe seama acestei întâmplări.

DRUMURI, BIBLIOTECI: 1994

28.VIII.1994

Pe 13 august, când eram la Satu Mare, am auzit dramatica veste despre uraganul care a trecut peste raioanele Drochia şi Râşcani. Se spune că satul Sofia a fost pur şi simplu spulberat…

Motivele? Fireşte, cele naturale, decalajul dintre vipia terestră şi frigurile cereşti. Dar oare această parte de popor nu poartă şi ea o vină? Pentru că nu doreşte să se reîntoarcă la Patria-Mamă România; pentru că a pledat, la alegeri, tot pentru antihriştii de comunişti care, până acum câţiva ani, distrugeau bisericile, judecau şi întemniţau credincioşii, pentru că satele au permis să intre în altare, în sutane preoţeşti, păcătoşii – ca mai deunăzi, aceştia fuseseră… poliţişti, tractorişti şi cine mai ştie ce. O pedeapsă vine şi din cauza că, sosind timpul ca biserica să revină în albiile sale, cele româneşti, cinicii, bicisnicii şi obedienţii popi basarabeni pledează, în majoritatea lor, pentru jugul clerului rus. Oare nu sunt prea multe relele mincinoşilor, făţarnicilor alde S., care îngenunchează la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, apoi se dezice de românism, nefiind altcineva decât un coţcar antipatic şi… naiba să-l ia.

Consider că aceste calamităţi vin ca o pedeapsă, dar şi ca o preîntâmpinare pentru această gloată basarabeano-moldavă degradată, prostită şi ignorantă. Dar, îndură-Te, Doamne, şi cruţă-ne. Poate că ne revine credinţa în suflet şi mintea în cap…

Păi da, când nu cunoşti limba interlocutorilor, nici ei pe a ta, – apelezi la gesturi. Cineva, în România, povestind despre o vizită a sa la Moscova, conchide: „De cât am tot vorbit ruseşte, mă dureau mâinile”.

DIALOG OGNIAN STAMBOLIEV - LEO BUTNARU

                                                                     Nr. 36, 2014

SIMBIOZE ROMÂNEŞTI ÎN CONCORDANŢĂ CU SUFLUL ŞI PULSUL GENERAL-EUROPEAN*

– Care a fost momentul în care aţi avut primul contact cu literatura / poezia?

– Odată ce basmele, poezia obiceiurilor populare, a sărbătorilor de iarnă, folclorul oral în general, sunt considerate şi, pe drept cuvânt, literatură, înseamnă că acel contact s-a întâmplat de când mă ţin minte, de când am primele amintiri. Dar nu este exclus minunea/taina (…împărtăşaniei cu literatură) să se fi întâmplat mai de demult, deoarece cântecele de leagăn ţin şi ele de folclor, de arta rostirii şi a scrisului, iar melodiile de liuliuit  intră, probabil, în conştiinţa încă… inconştientă a copilului, chiar din primele sale zile, săptămâni, luni de viaţă pământească.

Aşa se face că şi până astăzi îmi răsună în… amintiri acele prime secvenţe de literatură incipientă, pură, care mi-au aureolat copilăria, fie îmbietoarele vorbe rostite cumva… artistic ale părinţilor sau ale bunicii Catinca, în seama căreia rămâneam, când mama şi tata erau plecaţi de acasă: „Tăpuşele, tăpuşele, mititele, frumuşele!”, „Huţa, huţa cu căruţa până la lelea Măriuţa”, „Gâd, gâd, gâdilici, gâdilici tot pe-aici!”, „Crenguţă, dă-mă huţa!”, „Lună nouă, lună nouă, taie pâinea-n două, ia-ţi şi ţie, dă-mi şi mie!”, „Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau pâine şi măsline”, „Iepuraş cu coada scurtă, a venit şi el la nuntă, s-a aşezat în capul mesei şi a mâncat turat miresei”, „Melc, melc codobelc, scoate coarne boureşti!”, „Cocostârc, stârc, n-ai văzut pe lelea-n târg?”, „Susai, susai, fă-te dulce, că te tai!”, „Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi!”, „Cioară, cioară, cu făina-n poală, n-aţi un dinte de os şi-mi dă altul de oţel!”, „Vine moşu’ de la vie cu cireşe-n pălărie”...  – Să vedeţi – şi să auziţi! – deloc puţin folclor, poezie sadea ne-a pigmentat intrarea în lume!... Îţi spun asta în româneşte, fiind sigur că există analogii şi în folclorul bulgar, pe care le poţi utiliza aici. În genere, copilăria mi se pare vârsta cea mai… internaţională!

Da, e multă literatură, poezie adevărată în/ din acea epocă în care, odată în viaţă, cum s-ar spune, îţi este dat să fii mai mult decât om – să fii Copil! Cel care, în genialitatea lui de până la 3 ani, deprinde, învaţă, însuşeşte, în mare, lumea: se zice că, până la 36 de luni de existenţă, pruncul „acaparează” cu aviditate, cu nesaţ cam 60 la sută din toată ştiinţa care-i va fi necesară în viaţa de om matur.

Apoi mai era şi o literatură nescrisă, nerostită, care îmi oferea mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – ea se întâmpla din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui dreptunghi de sus fantezia şi-a proiectat miile de filme! O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!... Iar, precum se ştie, şi „cinematografia” are la bază un scenariu, un fel de literatură… Aveau multă literatură în ele – teme, subiecte, dialoguri etc. – şi jocurile copilăriei noastre, nu? Erau şi ele nişte scenarii sau mici piese în care noi, gâgâlicii, eram şi autori, şi personaje. Dar parcă nu erau impregnate, să zic, de literatură şi şezătorile celor vârstnici, la care, până să ne prindă somnul, asistam şi noi, copiii? În mare, conform… literaturii, dramaturgiei, se desfăşurau şi horele, nunţile, cumetriile, înmormântările din satele copilăriei noastre.

__________________ 

*Dialogul a fost prilejuit de apariţia în limba bulgară a antologiei de poezie a lui Leo Butnaru „Jefuindu-l pe Picasso”. Interlocutorul este eminentul traducător şi estetician Ognian Stamboliev care, decenii în şir, a familiarizat cititorul bulgar cu creaţia lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Matei Vişniec etc.

 Apoi a fost ziua oficială, în care am pornit la cartea – carte: 1 septembrie a anului 1955 când, cu nesigurele învăţăminte ale propriei mele experienţe de viaţă, venisem în faţa celor dintâi pripoare ale ştiinţei de carte… conştiente, nu aşa, la întâmplare, din pretutindenea liberalei şi liberei infantilităţi; trepte pe care, mai întâi, încerci să salţi, după care învăţătorul te îndeamnă să le asaltezi.  

Prin urmare, mamele şi taţii, ţărani crescători de pâine, îşi încredinţau odraslele învăţătorilor, meniţi a fi crescători de oameni.

Deci, primul contact cu literatura scrisă mi l-a asigurat chiar Abecedarul care, şi azi, prin consecinţe directe sau implicite, are darul să rămână un bun curent, la zi. De acolo pornea scrisul, cititul! Ţin minte cum, sub creionul meu – aşa se începea atunci, cu mina bine ascuţită, nu cu stiloul (până la pix nu se ajunsese; pur şi simplu, atare unealtă încă nu fusese inventată) – fixam, urmăream cu atenţie de ceasornicar acele câteva clipe în care litera pe care o încondeiam era un fel de... desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi eşti regizorul, făptuitorul.

ISTORIE (ŞI GEOGRAFIE)!

SIMONA HALEP A ÎNVINS-O LA SINGAPORE PE SERENA WILLIAMS: 6-0 (!), 6-2!

       Comentatorii sportivi din lume scriu că a fost un meci istoric. Aşa e. Dar şi geografic, zic eu. Amintindu-mi că am tradus un superb poem de  Aleksandr VERTINSKI  (1889 – 1957) care, parcă, vine la temă; vine şi se duce spre Singapore. E o traducere care, implicit, i-o dedic şi Simonei. Să ajungă campioana campioanelor!

TANGO „MAGNOLIA”

În Singaporele banano-lămâios

Când plânge-ncetişor mare şi ocean

Şi-mprăştie prin orbitor azur

De păsări caravane, duse-n van,

În Singaporele babano-lămâios

Când inima de pace vă e cuprinsă

Încruntând sprâncene negre-sinilii

Dumneata te plictiseşti, distinsă...

Şi amintindu-ţi, tandru, cerul cel

Din alte lumi, de mai sau iunie,

Cuvintele-mi şi-alintul care au pierit,

Dumneata, Yvetta, plângi neogoit,

Crezând că melodia noastră s-a sfârşit,

Iar inima este un sloi fără iubire.

Şi amuţind la ţipătul de papagal

Mai să cădeţi, Yvetta, în neştire –

Precum magnolia sălbatică în floare,

Plângeţi, Yvetta, – cel cânt nu s-a-ncheiat,

Că vara asta rătăcită-n larga lume

Peste orizonturi deja s-a spulberat!

În Singaporele şofrăniu, sub lună,

Când bananiere se frângeau în vânt hoinar,

Dumneata visezi, pe-o blană pală-ntinsă,

Sub urlet de maimuţă, şuier de canar.

În Singaporele babano-lămâios,

Sunând brăţări, inele, salbe de arginţi,

Mândră magnolie a tropicului veşnic,

Ştiu, Yvetta, ştiu – încă mă mai iubiţi.

(1932, Basarabia/ România)

Traducere L.B.

ENKIDU - CEL CARE OCROTEA, NU UCIDEA LEI

Acum câteva zile, la o lansare de carte, un coleg divaga ceva confuz despre vechea poveste cu Enkidu care, împreună cu Ghilgameş, ar fi ucis lei etc. E o ideea îndoielnică, irelevantă, dacă e pusă în raport cu faptele lui Enkidu de ocrotitor al fiarelor/ animalelor. Este curios de ce nu iese în prim-plan parte luminoasă a sufletului şi vieţii acestui celebru personaj de epopee, Enkidu…

Încercând să accentuez tocmai nobleţea lui Enkidu faţă de natură, cu toate ale ei, reproduc aici un fragment din volumul meu „Eseuri din secolele XX–XXI” (Iaşi, 2013, p. 328 – 330). Acesta e:

…ca într-un post-scriptum, să  ne referim la un... epigraf pus de Nichita Stănescu poemului său Enkidu, în care Ghilgameş spune: „A murit Enkidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei. (Din poemul Ghilgameş).” Nu sunt sigur că extrasul e cu adevărat din eposul în cauză, – cel puţin eu unul, citind câteva traduceri diferite, nu am dat de el, – pentru că, din contră, leii erau prietenii lui Enkidu, precum se înţelege chiar din capul Cântului al IX-lea: „Neîndestulându-şi inima cu-atâta bocet, Ghilgameş fugi în pustiu. Căzând pe creasta dunelor de nisip, se prăpăstui în uitarea unui somn adânc, visul însă nu i-l readuse pe Enkidu. Trezindu-se de la răget de fiare, el văzu cum leii se zbenguie, se joacă, asemeni unor căţeluşi.

Enkidu. Statuie de la curtea regelui asirian Saragon al II-lea 

( probabil 722-705 î.H.). 

Precum se vede, Enkidu ocroteşte, nu ucide lei.

– De ce oare nu cunoaşteţi şi voi durerea? se adresă Ghilgameş leilor. Unde e prietenul vostru cu care vă înghesuiaţi la adăpat? Unde-i Enkidu, care v-a tot salvat, distrugând capcane?

Neauzind răspunsul leilor, Ghilgameş înşfăcă securea, căzând ca o săgeată între lei, răpunând uitucele fiare”.

  Iniţial, se mai spunea că: „trebuie trimisă o desfrânată, pentru ca să-l seducă pe împăroşatul ocrotitor al fiarelor. Mirosul orăşencei va îngreţoşa animalele, îndepărtându-le de om”. (Femeia stricată se numea Shamhat, ceea ce, prin analogie lingvistică, mă duce spre o sintagmă ludică: Şah-mat-a desfrânărilor!)

Figurinele de argilă, basoreliefurile îl înfăţişează pe Ghilgameş ce ţine strâns (înşfăcat!) de gât sau de grumazi un leu sau o pereche de lei, astfel reprezentând simbolic dominarea de către omul-zeu a naturii sălbatice. Imaginea a intrat în iconografia tradiţională, chipul eroului mesopotamian fiind preluată de grecii antici şi răsplămădit în cel al lui Herakles, considerat nimicitorul leului monstruos, mai apoi chiar înveşmântat în pielea acestuia.

Însă Enkidu, fiul naturii, cu care se înfrăţise Ghilgameş, poate fi considerat un proto-Mowgli, amicul fiarelor pădurii, asupra căruia nu a mers ca vânător nici de unul singur, nici împreună cu partenerul de destin. Iar în poemul nichitastănescian doar în adânc subtext se poate presupune oarecare afinitate implicită cu personajul mesopotamian, numele căruia e pus de titlu, şi cu fratele-mai-mult-ca-prietenul său Ghilgameş, dat fiind că, în ultimul pasaj, textul e şi el precum un imn virtual despre prietenia ideală: „Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă-n faţă,/ privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne/ în sine celălalt dacă e,/ şi cum pe sine însuşi se simte”. Însă ultimele două versuri sunt de un scepticism discret (oricum, moartea face ca prietenia să nu dureze veşnic!), venind şi ele în surprinzătoare, abruptă deturnare de „bine şi frumos” spre trist şi adumbrit, cum se întâmplă de mai multe ori în poemele lui Stănescu: „Joc de-a rostogolul, cu pietrele,/ de undeva stârnite, spre altundeva”. E aici, în a şaptea parte a poemului, un scepticism-ricoşeu, al doilea, de fapt, după cel din partea a IV-a în care, personalitatea-Nichita-Stănescu, individualistul inevitabil – artistul nu poate fi altcumva – „polemizează” cu Sin-Leche-Uninni vrăjitorul, cel care a şi povestit, peste veacuri, lumii despre Atoatevăzător (Ghilgameş), spunând – poetul nostru – că: „o, prietene, asemenea fiind altcuiva,/ eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia nu există./ Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toane,/ în munţi, trecerea timpului,/ ştiindu-se singur,/ schimbând cu jur împrejurul lui nume de lucruri”.

Fragment din Epopeea lui Ghilhameş pe argila sumeriană 

Însă merită să revenim asupra pilduitoarelor fapte de caritate ale lui Enkidu (la Stănescu: Enghidu) care, după ce îmblânzi fiarele, se pomeni în mai mare dificultate când veni vorba (şi timpul) să-l îmblânzească pe regele Urukului, ce-i devenise frate de nedespărţit. Astfel, la un moment dat, zicând că le-a sosit şi cedrilor sorocul de-a fi doborâţi, Ghilgameş loveşte cu securea în ei. „Pădurea de cedri se cutremură. Acoperindu-şi faţa cu palmele, Enkidu se prăbuşi la pământ.

– Ce faci tu, frate al meu?! Trup viu nenoroceşti. Eu simt miros de sânge. El e-asemeni sângelui de om, doar că de altă culoare”. Astfel, deja în primordialitatea civilizaţiei (floro-fauno)  umane apare o idee extrem de importantă pe care, din secol în secol, din mileniu în mileniu, aveau s-o relanseze alţi şi alţi poeţi şi cugetători – ideea păgubitorului antagonism dintre om şi natură. Pe stră-îndepărtatele orizonturi ale acelor timpuri ideea mi se arată atât de grandioasă (şi perspicace!), încât nici nu mi se pare necesar a o coborî la deja atât de banalizata semnificaţie a noţiunii de „ecologie”; o idee de acum patru-cinci mii de ani ce spune mult mai mult decât 4–5 mii de tomuri de filozofie ce aveau să fie scrise ulterior...

    L.B.

ACUM 20 DE ANI

21.VIII.1994

ÎPS mitropolitul Antonie ne-a luat să-l însoţim la sfinţirea unei biserici din Turnu Roşu (vreo 24 de kilometri de la Sibiu). La intrarea în comună, mitropolitul opreşte maşina, aşteptând. De la un moment încolo – parcă impacientat, parcă supărat. Peste vreo 20 de minute, apar câţiva călăreţi în haine naţionale, cu buciume. Aha, au întârziat să întâmpine mitropolitul, fapt pentru care sunt mustraţi de acesta. „Înalt Prea Sfinţite, iertare, noi aşteptam în celălalt capăt al satului”. „La intrare, nu la celălalt capăt…” În fine, alaiul, automobilul negru escortat de călăreţi, trece prin comună.

A urmat sfinţirea unei bisericuţe miniaturale. Aici va fi întemeiată o nouă mănăstire, căreia urmează să i se găsească un nume, deoarece deja există o mănăstire Turnu Roşu.  (Pe timpuri, localitatea se numea Porceşti, toponim la care locuitorii au renunţat fără regrete.) O masă la care se produce un cor – excelent! – de vreo 12 preoţi; voci puternice, răspânditoare spre defileul Oltului. 

La hirotonisirea unui econom şi a stareţului mănăstirii (încă fără nume), ÎPSS mitropolitul Antonie exclama şi: „Vrednic este!”, şi „Axios!”, şi „Dignus est!”. La Putna, se spunea doar româneşte.

Îl întreb pe ÎPSS care e următorul rang după econom: stavrofor = purtător de cruce.

22.VIII.1994

Trenul Sibiu – Bucureşti. Pe lângă Comarnic (brazi înălbiţi-brumaţi de praful de ciment sau de ce o mai fi el care se depune din atmosfera poluată!). Intră controlorul, o doamnă, în vagonul clasa I. Doi tineri stau la un geam din pasajul de trecere. Doamna le cere biletele. Biletele nu corespund clasei. Doamna: „Hai, la dreapta sau la stânga, că e mai aproape!” Tinerii se cam codesc. Controloarea: „Măi, voi aţi făcut armata?!” „Făcut”. „Păi, ce vă mocoşiţi? N-auziţi? – La stânga, şi mai repede!... He, dacă vă mişcaţi aşa şi în armată, vă împuşcau ăia… Duşmanii vă împuşcau pe voi, pe noi, şi – gata!... Hai, hai, iute la stânga, spre ieşire!”