ACUM 20 DE ANI

21.VIII.1994

ÎPS mitropolitul Antonie ne-a luat să-l însoţim la sfinţirea unei biserici din Turnu Roşu (vreo 24 de kilometri de la Sibiu). La intrarea în comună, mitropolitul opreşte maşina, aşteptând. De la un moment încolo – parcă impacientat, parcă supărat. Peste vreo 20 de minute, apar câţiva călăreţi în haine naţionale, cu buciume. Aha, au întârziat să întâmpine mitropolitul, fapt pentru care sunt mustraţi de acesta. „Înalt Prea Sfinţite, iertare, noi aşteptam în celălalt capăt al satului”. „La intrare, nu la celălalt capăt…” În fine, alaiul, automobilul negru escortat de călăreţi, trece prin comună.

A urmat sfinţirea unei bisericuţe miniaturale. Aici va fi întemeiată o nouă mănăstire, căreia urmează să i se găsească un nume, deoarece deja există o mănăstire Turnu Roşu.  (Pe timpuri, localitatea se numea Porceşti, toponim la care locuitorii au renunţat fără regrete.) O masă la care se produce un cor – excelent! – de vreo 12 preoţi; voci puternice, răspânditoare spre defileul Oltului. 

La hirotonisirea unui econom şi a stareţului mănăstirii (încă fără nume), ÎPSS mitropolitul Antonie exclama şi: „Vrednic este!”, şi „Axios!”, şi „Dignus est!”. La Putna, se spunea doar româneşte.

Îl întreb pe ÎPSS care e următorul rang după econom: stavrofor = purtător de cruce.

22.VIII.1994

Trenul Sibiu – Bucureşti. Pe lângă Comarnic (brazi înălbiţi-brumaţi de praful de ciment sau de ce o mai fi el care se depune din atmosfera poluată!). Intră controlorul, o doamnă, în vagonul clasa I. Doi tineri stau la un geam din pasajul de trecere. Doamna le cere biletele. Biletele nu corespund clasei. Doamna: „Hai, la dreapta sau la stânga, că e mai aproape!” Tinerii se cam codesc. Controloarea: „Măi, voi aţi făcut armata?!” „Făcut”. „Păi, ce vă mocoşiţi? N-auziţi? – La stânga, şi mai repede!... He, dacă vă mişcaţi aşa şi în armată, vă împuşcau ăia… Duşmanii vă împuşcau pe voi, pe noi, şi – gata!... Hai, hai, iute la stânga, spre ieşire!”

27.VIII.1994

Unele pagini de jurnal despre călătoria prin vestul Ţării [Timişoara – Oradea – Satu Mare – Braşov – Sibiu (evident, Braşovul este inima Ţării, nu Vestul ei)] le-am scris într-un blocnotes de campanie. Dacă, eventual, va venit timpul să public ceva din aceste însemnări relativ discrete, voi apela la respectivul caiet. (Sau, poate găsesc timp să transcriu aici acele impresii.)

Iată unele rememorări din timpul călătoriei mele vestice.

Pe 14 august, împreună cu George Vulturescu, care ne-a fost o gazdă minunată la Satu Mare, generoasă şi atentă, cu dl Ioan Dan, preşedintele Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, pe o burniţă ceţoasă, plecăm spre Mănăstirea Rohia, spre azilul cărturarului Nicolae Steinhard. Trecem prin Baia Mare, străbatem cu maşina drumul sinuos spre înălţimea la care este situată Rohia. Multă lume, venită aici încă din ajun de Sfânta Măria, să înnopteze în preajma mănăstirii, pentru ca, în zori, să fie prezentă la marea slujbă. Locuri uimitor de frumoase, de o intimitate natural-umană. Trecem de poartă, intrăm pe teritoriul Rohiei. După câţiva paşi de la intrare – cimitirul mic cu mormintele a 15-20 de monahi. În faţă, lespedea de piatră pe care e scris simplu: „Părintele Nicolae (anii vieţii)”. Atât. De Steinhard nu se spune. Ci se ştie. Ca despre o legendă. Vedem şi căsuţa foarte frumoasă în care monahul-cărturar, scriitor, a vieţuit în ultimii ani. În curte, lume multă, ascultând predica unui preot care, prin exemplul pe care-l aduce, o cam înclină spre… pecuniar, sfătuind, ca şi cum indirect, dar foarte puţin totuşi… indirect; sfătuind credincioşii să aducă jertfe băneşti considerabile pentru sfântul locaş. Displace această insistenţă prost camuflată în predica de final. Mai apoi, când plecăm de la Rohia, cu stinghereală şi incomoditate sufletească, îşi aminteşte de spusele preotului şi George.

La întoarcere, trecem pe la Sighetu Marmaţiei. Deci, pe 14 august 1994, eu unul am încheiat, pot spune, perimetrul geografic al Ţării, cunoscându-i rotunjimea, pornind de la salba de cetăţi din Est, de pe Nistru (toate), până în punctul deja amintit, unde, cică, se pune harta în cui. În Sighet e o acalmie extra-economie de piaţă. Intrăm în câteva localuri ca să mesim, dar zadarnic. Undeva au ciorbă, dar nu au pâine, în altă parte – nu au nimic, în al treilea loc e pur şi simplu închis. Faţă de brownianul Satu Mare, Sighetu încă nu se dă la privatizare de… stradă.

În fine, ajung unde am ajuns pentru prima oară, în octombrie 1992 – la hotelul „Marmaţia” (eram cu Spinei şi Burac). Luăm masa la restaurantul de aici. Muşterii puţini, foarte puţini, de unde şi preţurile exorbitante: un pachet de „LM” Nic. Leahu îl ia cu… 2 mii de lei. Cost dublu, adică. Din când în când, George Vulturescu picură vitriol la adresa Sighetului, dar şi a colegilor-scriitori de pe aici care, zice, sunt neimportanţi şi fără prezenţă într-o viaţă literară demnă de atenţie.

La întoarcere, trecem şi prin Negreşti, capitala Ţării Oaşului. Aplic peste realitate cele văzute pe o peliculă video la dl Ovidiu Suciu, acasă – un spectacol al oşenilor. Concluzia frecventă, ca o obsesie: „S-au cam lăsat de cuţit oşenii…” Se spune că, pe timpuri, oşenii erau foarte răzbunători, hărţăgoşi, bătăuşi.

Ca nume frumos din această călătorie tur-retur la Rohia: Târgu Lăpuşului.

Trecem şi pe la Săpânţa. Cimitirul de aici nu mi se mai pare atât de vesel, precum l-a definit Pop Simion în volumul său „Nord”. Un om în vârstă, cu înfăţişare de necăpătuit, intră în vorbă cu ai noştri, dându-se drept un… Matusalem de Săpânţa: cică, are… 114 de ani! Vine un alt sătean, fratele primarului, şi-l alungă din cimitir. „Este dereglat, domnilor. De unde 114 ani să aibă dânsul? Abia a trecut de 70…”

Aici auzim termenul de „drujbar/ drujbari” – cei care taie pădure cu ferestrăul de fabricaţie sovietică „Drujba”.

De la Săpânţa, expediez la Sighetu Marmaţiei volumul de poeme „Iluzia necesară”, pentru concursul celor care au fost laureaţi ai Festivalului şi Serilor de Poezie de la Deseşti „Nichita Stănescu”. Se vor acorda 3 premii. Cu această ocazie, îmi amintesc de octombrie 1992, la Deseşti: vioristul, fost activist de partid, dar om de toate ale lumii şi ale vieţii – Pop Vasile Taină. Primar era dl Ioan Pop.

La Satu Mare, prozatorul George Scarlat (Grecul, precum îl numeşte Vulturescu) îmi spune că a procurat revista „Contemporanul” în care este inserat şi dialogul meu cu Laurenţiu Ulici. Îmi va „jertfi” exemplarul; la Satu Mare vin(e) doar 1-2 exemplare ale acestui săptămânal.

Un alt număr al „Contemporanului”, în care am interviul cu Mircea Nedelciu, îl găsesc la un chioşc din interiorul magazinului central din Braşov. De aici mă aleg şi cu vreo 5 numere de „România literară” la 400 de lei exemplarul. Deocamdată, „Contemporanul” face 200 de lei.

Din cele auzite. Primarul din Sibiu face aluzie la excesul de lozinci de odinioară, zicând: „De la Burebista pân-la prostu’ ista”.

Din relativ îndelungata călătorie am revenit cu peste o sută de cărţi, procurate sau care mi-au fost dăruite. Cadouri – cărţi apărute la editura „Excelsior” din Timişoara; Î.P.S, mitropolitul Antonie Plămădeală, ne-a lăsat în ajunul plecării 4 cărţi pe care le semnează, aflate de noi la ora 5,30, în 22 august, lângă tacâmurile puse de maica econoamă pentru dejun.

La Satu Mare am procurat două numele de „Lettre Internationale”, ediţie română (nr. 9 şi 10), din care citesc Eco, Borges etc.

Reiau, mai pe aşezate, în detalii, călătoria la mănăstirea Sâmbăta. Aşadar, am mers cu un „Trabant”, stăpânii căruia îi acorda o mare atenţie, povestind despre maşinuţă istorii nesfârşite, că e foarte economicoasă, că uneori atinge viteza de 70 de kilometri pe oră, că are un sistem de aprindere electronic, că… Domnul însă nu conduce, e pilot. A avut ghinionul să pice la examenele pentru carnet. În schimb, doamna Victoriţa a luat examenul. Aligneşte de un picior şi, prin urmare, „Trabantul” are conducere manuală. Domnul îi tot dă sfaturi cum să manevreze, dânsa tace şi conduce cum crede de cuviinţă. În fine, oameni minunaţi, cu care, după o scurtă rătăcire, ajungem la mănăstirea Sâmbăta, situată la circa 100 de kilometri depărtare de Sibiu.

De cum intrăm pe domeniile sfântului locaş, ne adresăm primei fiinţe monahiceşti întâlnite, întrebând de stareţ – acesta fusese pus la curent de secretarul mitropoliei despre vizita noastră. Bătrânelul blajin, pe chip cu un surâs ambiguu abia perceptibil, se oferă să ne conducă la înalt-stătătorul „Sâmbetei”, spunându-ne nu fără mândrie: „Până nu demult, eu am fost stareţ”. (Când eram la mănăstirea Turnu Roşu, Î. P. S. Sa mitropolitul Antonie Plămădeală ne spusese că pe fostul stareţ l-a făcut stareţ onorific, numind în fruntea obştii monahiceşti pe un călugăr mai tânăr, mai energic, pentru că a fost şi mai e mult de ctitorit la Sâmbăta.) 

Într-adevăr, stareţul mănăstirii e foarte tânăr. Ne este ghid prin întregul complex de cult, ne deschide până şi biroul şi dormitorul Î.P.S.S. mitropolitul. Acesta deja şi-a ales loc de veci acolo, la Sâmbăta. În acea zi de sâmbătă, 20 august, stareţul a avut mai mulţi oaspeţi, dând dispoziţie să se aştearnă masa de prânz pentru 16 persoane. Aflăm că tânărul stareţ a stat vreun an în SUA, unde s-a întâlnit şi cu dl Alexandru Moşanu, pe când acesta se deplasase într-acolo.. Tot de pe continentul american, însă din Canada, îi sosise în vizită o nepoată, însoţită de părinţi. Stareţul este frate cu mama domnişoarei „canadiene”. Tatăl i-ar veni, adică, de cumnat feţii monahiceşti, fiind un bărbat la 45 de ani degajat în ale sale, cu gesturi şi semne care nu vor să ascundă că nu refuză paharul de ţuică sau de vin, dacă îi este oferit. Pe chestia asta chiar face spirit, când să ia un pahar, spunându-i stareţului-cumnat: „Ei, părinte, iarăşi păcătuiesc!” La care stareţul are o replică ce ne înveseleşte pe toţi: „Ei, fiule, nu poţi dumneata păcătui atâta, cât pot eu dezlega”.

La Braşov, am fost în grija extraordinar de generoaselor familii Moraru, Nedelciu, Rădulescu, ceea ce se leagă astfel: doamna Moraru, născută în Basarabia, pe când era copilă, venise cu părinţii la Chişinău: tatăl său – deputat în „Sfatul Ţării”; fiica dumisale, Tamara, căsătorită cu medicul Nedelcu, Rădulescu fiind numele ginerelui Gabi, cu care e căsătorită fiica neamului Nedelcu. Rodica, chip roşcovan, delicat pistruiat; două nepoate sunt în clasele a 7-a şi a 9-a. Doamna Moraru, la 84 de ani ai săi, a lăsat prin testament casa Răduleştilor. Acolo, pe strada Maior Cranţa, am fost găzduiţi noi, eu şi Nic. Leahu. Însă bagajele le-am lăsat pe Castanilor nr. 18, unde stă familia Nedelcu cu nepoatele. Apartamente spaţioase. Familia Nedelcu se bucură că l-am cunoscut pe ambasadorul Românei la Ankara, dl Mărgăritescu. A-a! păi ei sunt prieteni!

Toate familiile au călătorit în străinătate. Antimonarhiste. În schimb, dl Nicoară, preşedintele Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, e monarhist. Cu domnia sa (la volan cu fiul, student la politehnica bucureşteană, venit în vacanţă) vizităm pe îndelete, la pas, imensa şi splendida Poiană Braşov, cam rămasă fără clienţi din cauza preţurilor piperate: sejurul, circa 22 de mii de lei pe zi.

Cu dl Ciolanu mergem la castelul Bran, dăruit în 1922 de către Guvern – Reginei. Turişti mulţi, unii dintre ei crezând că pe acolo s-ar fi „manifestat”, totuşi, Dracula. La Pasul Hanului – Muzeul Vămii. Interesant, instructiv.

Revista „Sud-Est” nr. 1 (!!) din anul acesta aflat la finele lunii sale a opta îmi publică articolul „Agenţi de circulaţie în literatură”. Scris acum doi ani, el vizează direct nemulţumirile mormăite ale unora, care se simţiră vizaţi. Îmi pare scris bine, ceea ce-l trece dincolo de momentul actualităţii, plasându-l undeva în marginile eseisticii ce are un mesaj general-valabil într-o perpetuare de mâine.

28.VIII.1994

Zi de doliu naţional. Dezlănţuirea ploilor în urma cărora s-au format talazuri de până la 5 metri înălţime, care au şters de pe faţa pământului case, iar satul Călmăţui/ Hânceşti aproape că a dispărut integral. Au fost afectate raioanele Teleneşti, Orhei, Hânceşti, Străşeni, altele.