DIALOG OGNIAN STAMBOLIEV - LEO BUTNARU

                                                                     Nr. 36, 2014

SIMBIOZE ROMÂNEŞTI ÎN CONCORDANŢĂ CU SUFLUL ŞI PULSUL GENERAL-EUROPEAN*

– Care a fost momentul în care aţi avut primul contact cu literatura / poezia?

– Odată ce basmele, poezia obiceiurilor populare, a sărbătorilor de iarnă, folclorul oral în general, sunt considerate şi, pe drept cuvânt, literatură, înseamnă că acel contact s-a întâmplat de când mă ţin minte, de când am primele amintiri. Dar nu este exclus minunea/taina (…împărtăşaniei cu literatură) să se fi întâmplat mai de demult, deoarece cântecele de leagăn ţin şi ele de folclor, de arta rostirii şi a scrisului, iar melodiile de liuliuit  intră, probabil, în conştiinţa încă… inconştientă a copilului, chiar din primele sale zile, săptămâni, luni de viaţă pământească.

Aşa se face că şi până astăzi îmi răsună în… amintiri acele prime secvenţe de literatură incipientă, pură, care mi-au aureolat copilăria, fie îmbietoarele vorbe rostite cumva… artistic ale părinţilor sau ale bunicii Catinca, în seama căreia rămâneam, când mama şi tata erau plecaţi de acasă: „Tăpuşele, tăpuşele, mititele, frumuşele!”, „Huţa, huţa cu căruţa până la lelea Măriuţa”, „Gâd, gâd, gâdilici, gâdilici tot pe-aici!”, „Crenguţă, dă-mă huţa!”, „Lună nouă, lună nouă, taie pâinea-n două, ia-ţi şi ţie, dă-mi şi mie!”, „Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau pâine şi măsline”, „Iepuraş cu coada scurtă, a venit şi el la nuntă, s-a aşezat în capul mesei şi a mâncat turat miresei”, „Melc, melc codobelc, scoate coarne boureşti!”, „Cocostârc, stârc, n-ai văzut pe lelea-n târg?”, „Susai, susai, fă-te dulce, că te tai!”, „Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi!”, „Cioară, cioară, cu făina-n poală, n-aţi un dinte de os şi-mi dă altul de oţel!”, „Vine moşu’ de la vie cu cireşe-n pălărie”...  – Să vedeţi – şi să auziţi! – deloc puţin folclor, poezie sadea ne-a pigmentat intrarea în lume!... Îţi spun asta în româneşte, fiind sigur că există analogii şi în folclorul bulgar, pe care le poţi utiliza aici. În genere, copilăria mi se pare vârsta cea mai… internaţională!

Da, e multă literatură, poezie adevărată în/ din acea epocă în care, odată în viaţă, cum s-ar spune, îţi este dat să fii mai mult decât om – să fii Copil! Cel care, în genialitatea lui de până la 3 ani, deprinde, învaţă, însuşeşte, în mare, lumea: se zice că, până la 36 de luni de existenţă, pruncul „acaparează” cu aviditate, cu nesaţ cam 60 la sută din toată ştiinţa care-i va fi necesară în viaţa de om matur.

Apoi mai era şi o literatură nescrisă, nerostită, care îmi oferea mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – ea se întâmpla din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui dreptunghi de sus fantezia şi-a proiectat miile de filme! O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!... Iar, precum se ştie, şi „cinematografia” are la bază un scenariu, un fel de literatură… Aveau multă literatură în ele – teme, subiecte, dialoguri etc. – şi jocurile copilăriei noastre, nu? Erau şi ele nişte scenarii sau mici piese în care noi, gâgâlicii, eram şi autori, şi personaje. Dar parcă nu erau impregnate, să zic, de literatură şi şezătorile celor vârstnici, la care, până să ne prindă somnul, asistam şi noi, copiii? În mare, conform… literaturii, dramaturgiei, se desfăşurau şi horele, nunţile, cumetriile, înmormântările din satele copilăriei noastre.

__________________ 

*Dialogul a fost prilejuit de apariţia în limba bulgară a antologiei de poezie a lui Leo Butnaru „Jefuindu-l pe Picasso”. Interlocutorul este eminentul traducător şi estetician Ognian Stamboliev care, decenii în şir, a familiarizat cititorul bulgar cu creaţia lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Matei Vişniec etc.

 Apoi a fost ziua oficială, în care am pornit la cartea – carte: 1 septembrie a anului 1955 când, cu nesigurele învăţăminte ale propriei mele experienţe de viaţă, venisem în faţa celor dintâi pripoare ale ştiinţei de carte… conştiente, nu aşa, la întâmplare, din pretutindenea liberalei şi liberei infantilităţi; trepte pe care, mai întâi, încerci să salţi, după care învăţătorul te îndeamnă să le asaltezi.  

Prin urmare, mamele şi taţii, ţărani crescători de pâine, îşi încredinţau odraslele învăţătorilor, meniţi a fi crescători de oameni.

Deci, primul contact cu literatura scrisă mi l-a asigurat chiar Abecedarul care, şi azi, prin consecinţe directe sau implicite, are darul să rămână un bun curent, la zi. De acolo pornea scrisul, cititul! Ţin minte cum, sub creionul meu – aşa se începea atunci, cu mina bine ascuţită, nu cu stiloul (până la pix nu se ajunsese; pur şi simplu, atare unealtă încă nu fusese inventată) – fixam, urmăream cu atenţie de ceasornicar acele câteva clipe în care litera pe care o încondeiam era un fel de... desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi eşti regizorul, făptuitorul.

Sigur că îmi amintesc, în unele cazuri – foarte explicit, de primele cărţi pe care le-am citit deja… niţel şcolit: „Ghiocel-voinicel”, „La balul coţofenelor”, „Andrieş”, „Prinţ şi cerşetor” de Mark Twen. Citisem Koţiubinski – o proză despre filoxeră în Basarabia („Pe cuptor” – tot el), „Motanul încălţat” de Jukovski, „Cetatea albă”, „Golgota”, „Nicoară Potcoavă” de Sadoveanu, ceva din Brovka, „Păsări aptere” (Laţis), Gorki (nu mai ţin minte ce anume), „Ciuk şi Ghek”, fabule de Krîlov, Donici, Ostrovski (Nikolai; peste ani, aveam să aflu că romanul „Aşa s-a călit oţelul” este „istoria succesului unui handicapat…” Crudă definiţie!...)... Iar în biblioteca, deja personală, intraseră şi două volume de versuri, piese şi vodeviluri ale lui Vasile Alecsandri, „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (mda, nu prea pentru priceperea lui Lică cel de 8-9 ani), pe care tatăl, ca mecanizator, le primise premiu. Cărţile erau editate superb, în imitaţie piele, cu ornamente în relief. Adică, primele cărţi mi-au consolidat contactul cu literatura, chiar relaţiile cu ea.    

– Va rog sa ne povestit pe scurt despre cariera Dvs de scriitor de până în prezent – debut, premii etc.  

 – Autorii primului meu volum de bibliografie, apărut în anul 1998 (al doilea, 2005), iniţial îşi anunţaseră ambiţia de-a înre­gistra cam tot ce a publicat cel ce-ţi vorbeşte, de la primele până la cele mai recente texte ale sale. Însă zeci de titluri au rămas în afara celor 160 de pagini de „contabilitate” biografică, printre ele fiind şi 3-4 articolaşe – primele – pe care, prin 1963, pare-se, le acceptase ziarul raional din Sângerei. Respectivele file de „jur­nalistică” erau nişte relatări oarecare despre unele întâmplări din comuna mea de baştină. Însă primele versuri le-am scris la Chişinău, prin 1964; eram elev la şcoala medie „Ion Creangă”. Iar la începutul anului 1967, mi-au fost publicate şi primele versuri, în ziarul republican Tinerimea Moldovei. În luna iunie a aceluiaşi an, la Chişinău, am parti­cipat la un colocviu al tinerilor scriitori, unde sosisem direct de la balul de absolvire... După aceea, studentul ce eram, publicam în ziarele şi revistele Cultura, Moldova, în aceeaşi Tinerimea Moldovei. Scriu şi primele nuve­lete cărora, din varii motive, le amân publicarea, până ajung să le pierd prin căminele studenţeşti sau, pur şi simplu, mă dezic de ele.

Am editat circa o sută de cărţi, ceva mai puţin de jumătate din ele fiind traduceri. Iar pentru a fi laconic şi, concomitent, pentru a se înţelege, implicit, un răspuns mai amplu, pot spune că, printr-o împrejurare imprevizibilă şi benefică, am ajuns să-mi reeditez creaţia în colecţia „Opera omnia”, la Iaşi, unde deja am publicat antologiile personale: „Poeme din secolele XX–XXI”, „Proze din secolele XX–XXI”, „Eseuri din secolele XX-XXI”, „Interviuri din secolele XX-XXI” (astea, pe care le-am acordat eu; cele pe care le-am luat eu altor colegi, mulţi din ei – iluştri în contextul literaturii române, le-am publicat în cinci cărţi aparte). Plus „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am adunat textele pe care le-am românizat timp de peste patru decenii din autori din 36 de ţări, inclusiv de unii din Bulgaria.

– Vă rog să vă referiţi la poeţii de la care aţi învăţat anumite lucruri …

– Aş putea spune că sunt coleg de destin literar cu Mir­cea Dinescu care spunea că a învăţat să scrie poezii citind proză de Caragiale şi comentarii critice la poezia modernă. În tinereţe, eu citeam altceva decât Caragiale. Într-o enumerare restrictivă, aş aminti de Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Bunin şi Şklovski. Ei bine, citind în original, adică, începu­sem a pricepe că diferenţa între un Maiakovski (post-futurist) şi Man­del­ştam sau Esenin ar fi cam cea dintre un tam-tam (revolu­ţionar!), o mandolină sau balalaică. (În cazul lui Mandelştam, s‑ar potrivi şi vioara ori pianul, iar în cel al lui Esenin – armo­nica, bine­înţeles...) Începând cu 1967, când devin student, canti­tatea de eseistică şi critică literară pe care am citit-o a fost cople­şitoare (revista Secolul 20!). Deopotrivă cu poezia, „devorată” şi ea în cantităţi apreciabile. Pe atunci, la Bucureşti apărea celebra colecţie editorială „Luceafărul”, dar şi alte­le, de-a dreptul renumite: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. Spre exemplu, „Poesis” dădea mari autori universali, cum ar fi Ruben Dario, Bertolt Brecht, Paul Celan, Arthur Rimbaud, Emily Dickinson, Eugenio Motale…  

Şi totuşi, aş îndrăzni să cred că stilul tinereţilor mele s-a orien­tat, cvasiconştient, spre poezia spaniolului Juan Ramon Jimenes şi spre cea a lui Paul Celan. Nu i-aş exclude din prim-planul preferinţelor nici pe Desnos, Vallejo, Cvasimodo, Ritsos, Apolinaillre ori B. Fundo­ianu. Iar o anumită „mutaţie” sau, poate, completare, a pledoa­riilor mi s-a întâmplat după ce am cunoscut modernismul rus, în special pe cubofuturistul Velimir Hlebnikov, din care, peste ani, am şi tradus, şi studiile lui Viktor Şklovski. Menţionez cu acribie aceste detalii, pentru că, la sfârşitul anului ’69, în capitala Republicii Sovietice Socialiste Mol­doveneşti a fost interzisă realizarea cărţii româneşti şi abonarea la presa din dreapta Prutului. În acea „foarte democratică” URSS, românii transpruteni fuseseră închişi într-un fel de rezervaţie, precum indienii din preriile americane. Însă marea poezie, marii autori trec prin orice impedimente, ajungând la cel care îi caută, îi aşteaptă, îi venerează.

– Activitatea Dvs de scriitor este legată de celebra Avangarda ruseasca. De ce? Cu ce Va impresionat ea atât de mult?

– Dragă Ognian Stamboliev, cu această întrebare îmi oferi şansa să continui răspunsul de mai sus, amintind că din fascinanta literatură a avangardismului rus am editat în România mai multe antologii de gen: poezia, proza, dramaturgia, manifestele; apoi o antologie intitulată „Avangarda – jertfa Gulagului”, în care am inserat pagini din creaţia a 52 de poeţi ruşi care au murit în lagărele staliniste de concentrare sau au trecut prin ele, supravieţuind ca prin minune. Am publicat antologii şi cărţi aparte din celebri autori, cum ar fi Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Leonid Dobîcin (proză), Marina Ţvetaeva, Osip Mandelştam, Aleksei Krucionîh, Nina Habias, unii cu câte 2-3 volume, apărute la Bucureşti sau Iaşi, Constanţa sau Nădlac. Apoi antologia „100 de poeţi ai avangardei ruse”. Îşi aşteaptă momentul editării cărţile lui Boris Pasternak, Annei Ahmatova, Tatianei Veciorka, Iuri Poplavski etc., etc.

Cum s-a întâmplat apropierea mea de avangarda rusească?... Pe la 14-15 ani, deprinsesem ceva ruseşte. Şi uite aşa, ca din senin,  mă pomenesc ispitit de dorinţa de a traduce un poem de Serghei Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se părea simplu, dar, trebuie să recunosc, nu mi-a ieşit pasienţa. La acea vreme, la ţară, nu dispuneam barem de un dicţionar rus-român. Pe atunci, nu eram la curent că, provizoriu, şi Esenin se încadrase avangadei literare, împreună cu Anatoli Mariengof lansând, în 1914, manifestul imagismului.

Iar când am devenit student la jurnalism şi filologie, împreună cu unii colegi recitam, sacadat, din metaforele futuriste ale lui Maiakovski:

                 На чешуе жестяной рыбы

                 прочел я зовы новых губ.

                 А вы

                ноктюрн сыграть

                могли бы

    на флейте водосточных труб?

Aceste şi alte versuri pe care aveam să le traduc peste aproape patruzeci de ani:

Pe solzii peştelui, lucios, de tablă

am citit chemări de buze diafane.

Dar voi

nocturne aţi putea cânta

la flautul

înaltelor burlane?

Apoi, prin 1967, unele memorii despre avangardă şi avangardişti le-am citit în cartea lui Valentin Kataev „Trava zabvenia” („Iarba uitării”). La acea vreme, şi revista „Secolul 20” publicase texte despre şi din avangardele europene... Cam de pe acolo, de pe atunci a pornit ataşamentul meu pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare a avangardismului.

Dar, în mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necesităţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spectivele istorice, dar, ce este important de reţinut, le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşamente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare. În genere, avangarda mi se pare a fi dinamica necesară unei perpetui contemporaneizări a conştiinţei şi creativităţii umane.  

– Traduceţi din mai multe limbi.  Ce ne puteţi spune despre arta traducerii?

           

            – Cred că am teoretizat suficient de mult despre arta traducerii în unele eseuri inspirate de această temă, iar, rezumativ, ce aş putea spune?  Să-mi încep şi eu răspunsul cu o întrebare: Ce ar fi traducerea, artă sau meşteşug? E o interogaţie ce suscită şi astăzi tot alte şi alte răspunsuri, unele dintre ele fiind pur şi simplu poetice, bazate pe comparaţii in­genioase sau pe paradoxuri. Cineva susţinuse că a citi poezia în tradu­cere ar fi de parcă a-i săruta o femeie printr-un voal. Sau că e un sărut mai... rece, mai insensibil, prin sticlă. Sau, ca să rămânem la doamne, s-a emis părerea că traducerea ar fi ca fe­meia: dacă e fidelă, nu e frumoasă, iar dacă e frumoasă, nu e fi­delă. Cercetându-i-se descendenţa literară, s-a afirmat că o tradu­cere reuşită ar fi mai curând sora decât fiica originalului, deoarece şi una şi cealaltă acced spre o singură idee transcendentală care ar fi adevărata mamă a ambelor. Există şi constatări eminament... artistice, cu evidente calităţi literare, atunci când se afirmă, să zicem, că traducerea ar semăna cu ornamentul de pe cealaltă parte a broderiilor pe canava ori că nu ar fi decât o gravură, colo­ritul rămânând ceva de nereprodus. Apoi, unele asocia­ţiile mai dure, aproximându-se că traducerea ar fi „un atac armat cu condeiul” sau un duel fatal în urma căruia este înfrânt ori cel care traduce, ori cel tradus. „Mai aproape de te­mă”, s-a afirmat că traducerea nu e decât un comentariu sau că nu ar fi, de fapt, o operă, ci doar o cale spre operă.  

Iar eu sunt de partea celor care concep traducerea ca aparţinând organic procesului literar propriu-zis, fiindcă şi ea presupune actul de creaţie. Este creaţie în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului. Ca şi cum s-ar realiza un fenomen/ eveniment artis­tic paralel şi, parcă, totuşi acelaşi, însă fiind definitiv exclus cazul ideal când originalul s-ar vedea „în oglindă” în altă limbă, putându-se contempla pe sine însuşi ca mărime valorică egală, „din­colo”. În principiu, sarcina traducătorului e de a transmuta, cu cât mai puţine pierderi, armonia, frumuseţea, tensiunea semantică, mesajul ideatic, plasticitatea metaforică, fiorul liric – în aria altui sistem lingvistic. Deci, sub oricare aspect teoretic sau practic ar fi cercetată traducerea, ea trebuie înţeleasă drept depăşire a limitelor printr-un act de coparticipare a unui coautor la plasarea creatoare a operei unui coleg într-un alt mediu, în atenţia altor cititori, toate astea însemnând extinderea ariei de viabilitate şi influenţă a creaţiei respective. Când traduci, e ca şi cum ai fi implicat într-un ataşa­ment faţă de opera ce te-a atras, te-a convins, determinându-te s-o re-plăsmuieşti în limba naţiunii (şi… noţiunii!) tale. E un legământ, tacit şi implicit, cu un camarad de strădanie creatoare. De nu este aşa, tra­ducătorul ajunge – precum s-a tot spus italieneşte, şi nu numai – „traditore”.

– Jean Paul Sartre spunea: Trebuie sa cream, sa reflectam sau sa descoperim? Dumneavoastra ca poet, ce preferaţi?

– Consider că, în actul plăsmuirii artistice, există o simbioză, ce reiese tocmai din concomitenţa şi „conlucrarea” creaţiei, reflecţiei, descoperirii. Fiecare din astea, nu pot exista separat, autonom, când e vorba de naşterea artei din spuma eternităţii, dar şi a marelui mister al fiinţării umane. Misterul existenţei cu componenta sa obligatorie: angajare în conlucrare cu opera ziditoare a naturii, a cosmosului. La dimensiuni infime, omul este calfa creatoare a Marelui Creator. Infimă, dar, totuşi, existentă.

– Credeţi că Subconştientul lucrează în Poezie?

           

            – Este incertitudinea cea mai… certă, este subiectivitatea cea mai… obiectivă că poezia apare la suprafaţa conştientului pe aripile inconştientului. Eu sunt dintre cei (puţini, mulţi?) care mai cred în inspiraţie. Sunt în stare să mă mir ca pentru prima oară la a mia apariţie a unei sau altei poezii aşa, ca din senin, ca din neant, ca din mister! Deoarece, după o astfel de înfăţişare a unui poem, ad hoc, de stai şi meditezi puţin, îţi dai seama cu siguranţă că, acum câteva clipe, tu nici bănuiai că porţi în adâncurile firii tale acel poem. În adâncurile tale ca ceea ce numim inconştient.

– Va simţiţi legat de generaţia Dvs în poezie?

– La începuturile afirmării unui sau altui grup de tineri scriitori, aceştia se simt făcând parte dintr-o „structură” biologică, dar şi spirituală, căreia i se spune generaţie. Şi eu am fost într-o grupare relativ omogenă, unită cât de cât, lansată încă la cenaclurile „Eminescu” de la Universitatea din Chişinău şi „Luceafărul” de la ziarul „Tinerimea Moldovei”. Ne înţelegeam, ne susţineam reciproc, îndârjindu-ne să nu facem concesii banalităţii. Nu doream să ne împăcăm cu gândul de a ne lăsa răpuşi de nenorocosul circuit de piedici, pus la cale de supraveghetorii lipsiţi de cultură şi de elementară omenie, şi asta ne ţinea oarecum inimă lângă inimă. Apoi nimbul biologic şi cel de creaţie al generaţiei a prins a se segmenta, lucru ce nu mi se pare tragic, ci firesc. Am început să ne căutăm nu numaidecât colegi de generaţie, ci de formaţie.

Iar ca să fiu ceva mai personal, pot spune că mă consider a face parte din generaţia Iluziei necesare (am publicat o carte, la Iaşi, apoi o antologie cu acest titlu, la editura „Eminescu” din Bucureşti). Din această generaţie… fără frontiere au făcut, fac şi vor face parte mulţimi întregi de scriitori… singulari, personalizaţi. Pentru că de ce n-am cădea de acord cu cei care apreciază scriitorul din punctul de vedere al particularităţilor acestuia, nu din cel al aşa-ziselor generaţii; scriitorul ca personalitate, în afara şcolilor, curentelor? Poate că indiferent de acestea sau în pofida lor, scriitorul drept conştiinţă şi talent irepetabile.

Apoi, ca şi mulţi colegi care au astăzi între 20 şi 90 de ani, aş fi, şi sunt chiar, un scriitor trans-regimistic, care a trăit şi trăieşte în diverse regimuri politice, sociale, unul al cen­zurii, altul al liber­tăţii. Cu alte cuvinte, noi, cei între 20 şi 90 de ani, am fi nişte euribionţi – organisme ce suportă mari variaţii ale condiţiilor de mediu (social). Statornicia, însă, mi-o văd în modul de-a exista ca persoană ce scrie literatură.  

– Sub jugul sovietic Moldova a fost separata de România si Europa… Ce credeţi despre poezia tânăra din Moldova? Pe cine aţi putea aminti din reprezentanţii ei?

– Mă bucur pentru mai tinerii mei colegi care, de mai mulţi ani deja, au fost remarcaţi şi apreciaţi pentru talentul lor ingenios, creator, de a schimba ceva din paradigma prozodică pan-românească. Au remarcat-o exegeţi, mai în vârstă, mai tineri, de la Bucureşti şi Cluj, Iaşi şi Timişoara, etc. S-a vorbit şi se vorbeşte despre suflul altfelului introdus în poezia română din autorii din stânga Prutului, cum ar fi Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Mihail Vakulovski, Dumitru Crudu, alţii. Un alt argument forte: anul acesta, în urma unei concurenţe general-româneşti, Premiul Naţional pentru debut i-a fost acordat tânărului poet din Chişinău Anatol Grosu. Iar Maria Pilchin din, tot din stânga Prutului, a câştigat cea mai mare distincţie a concursului tradiţional panromânesc „Porni Luceafărul” de la Botoşani.

 – Aţi tipărit multe cărţi. Care vă e totuşi cea mai dragă? Nu cât să mizaţi totul pe ea, ci cât să vă regăsiţi cel mai mult în ea ca suflet şi existenţă.

– Ar fi greu să aleg o singură carte, deoarece am volume la care ţin şi care consider că mă reprezintă nu numai în poezie, ci şi în proză, în eseu. Prin urmare, hai să dau câteva titluri din întregul… Leo Butnaru: „Iluzia necesară” (prima carte de poeme pe care mi-a publicat-o o editură din România, în 1993), „Gladiatorul de destine” (de asemenea poeme); proză – romanul memorialistic „Copil la ruşi” şi volumul de nuvele „Ruleta românească”; eseuri – „A opta zi”. Dar, sigur, aş putea trece şi în ariile jurnalelor, interviurilor, traducerilor, unde de asemenea am cărţi la care ţin mult.

– Ce muzică vă place? Care e compozitorul dvs. preferat?                                               

            – Nu poţi să nu aminteşti de Beethoven sau Motzart, Enescu sau Chopin… Dar şi de genialul estonian Arvo Part, de „Spiegel im spiegel” a lui. Mereu mă cheamă spre el jazzul, univers muzical infinit. Am scris despre el, inclusiv poeme. Am tradus şi poemele inspirate de jazz ale avangardistului Valentin Parnah. Ascult şi muzica de estradă, în special cea italiană şi franceză, plus ceva latinoamericană. Retro românească. Uneori, dar mai rar, muzica populară (folclor). Dar şi ea, fireşte.

Însă cine poate mărturisi, aminti cât de cât echitabil omagiul său pe care ar vrea să-l aducă atâtor şi atâtor mari compozitori ai lumii?!

– Ce citiţi acum cu plăcere? Ce scrieţi acum cu plăcere?

           

– Lecturile sunt diverse şi relativ multe. Cărţi tradiţionale, de hârtie, cărora, astăzi, li se adaugă şi „suratele” lor audio, care îţi înlesneşte deloc uşoara muncă a unei lecturi atente, creatoare. Şi într-un domeniu/ compartiment şi în celălalt de lectură (ca formă), sunt în momentul unor relecturi, la fel de captivante şi antrenante, de parcă acele cărţi le-aş citi pentru prima oară. Din prozatori (audio): Dostoievski, Cehov, Viktor Erofeev, Kobo Abe. Poezie (aici, numai varianta cărţii paper): Fernando Pessoa (în româneşte, dar şi în ruseşte), poezia contemporană americană (am la îndemână câteva antologii), poezia franceză şi italiană şi, bineînţeles, avangarda, poezia rusă în general. Eseu –  Marcel Raymond, „De la Baudelaire la suprarealism”, Hans Robert Jauss, „Experienţa estetică şi hermeneutica literară”. Plus Umberto Eco, inclusiv a treia sau a patra recitire a „Operei deschise”. Apoi ţin să mai adaug că, azi, prin minunea internetului, care ne deschide atâtea posibilităţi de informare şi instruire, găsesc şi vizionez multe filme excelente, care au la bază opere literare celebre din întreaga lume. Cititorul şi cinefilul din mine se împacă de minune, colaborează.

În ce priveşte ce scriu cu plăcere… Sunt un scriitor liber profesionist şi nu scriu decât din plăcere, ceea ce-mi creează plăcere. Permanent, rămân în fidelă legătură cu poezia. Aş dori să revin la volumul de proză abandonat, din motivul că unele fericite întâmplări editoriale m-au solicitat pe mai mult timp pentru redactarea finală a unor cărţi sau antologii, care au apărut sau sunt pe cale să apară. Scrise în anii trecuţi, ele şi-au aşteptat, răbdător, momentul apariţiei pe lume, moment care, iată, a venit. Duc spre final fantastica „Panoramă a poeziei avangardei ruse”, care cuprinde peste 200 de autori şi ar trebui să apară în 4 volume sau, dacă editorul e ambiţios, în unul singur, monumental.

– Spuneţi-mi, vă rog, un loc în Chişinau pe care îl iubiţi mult. Un trotuar, o stradă, un gang de casă etc.

           

– În primul rând, de ani şi ani, aproape zilnic, eu fac o plimbare de circa cinci kilometri, având ca traseu străzile Sadoveanu (pe care locuiesc), Alecu Russo, bulevardul Mircea cel Bătrân, cu biblioteca „Transilvania”, unde circa două decenii am ţinut cenaclul literar-artistic „Perpetuum”, stada Igor Vieru, amonte, casa.

            Despre alt spaţiu îndrăgit din Chişinău am mai vorbit. În tinereţe, era, indiscutabil, lacul de la Valea Morilor, pe atunci numit al comsomoliştilor. De mult nu am mai fost pe acolo.  Azi însă, aş aminti de un tetragon, în cuprinsul căruia se află, concentrată, cea mai mare parte a culturii, arhitecturii (demnă de atenţie), frumuseţii parcurilor, etcetera. S-o începem de la intersecţia străzilor Bucureşti şi Creangă, coborând spre bulevardul Ştefan cel Mare, până la strada Alexandru cel Bun, apoi, în lungul acesteia, până la strada Maria Cebotari şi, iar în sus, – până la strada Bucureşti. În acest spaţiu se află câteva teatre dramatice, biblioteci, printre care – cea naţională şi cea municipală, o universitate, Sala cu Orgă, Teatrul de Operă şi Balet, monumentul lui Ştefan cel Mare, Piaţa Marii Adunări Naţionale, palate, Aleea Clasicilor, câteva biserici, muzee şi multe altele. Chişinăul merită dragostea noastră.

– Credeţi că într-o zi Moldova se va uni  definitiv cu România?

– Din câte înţeleg eu, astăzi, statul naţional îşi modifică aspectele sale, şi structurale, şi spirituale. Mă gândesc la globalizare, la internaţionalizarea inevitabile. În cadrul Uniunii Europene, România şi Bulgaria sunt deja altfel de Românie şi Bulgarie, faţă de cele de până la intrarea lor în această comuniune de state. Ele au „cedat” ceva din rigorile statului eminamente românesc sau bulgăresc, primind altceva, care le face, ca state, mai deschise către lume, mai românesceuropeienesc, bulgăresceuropeienesc. Astfel, fiind, în fond, aceeaşi naţiune, aripile româneşti de pe o parte şi cealaltă a râului Prut, în Europa Unită, vor trebui să bată în acelaşi ritm, concomitent înălţându-se cu celelalte păsări-state, păsări-patrii, respectând legităţile stolului. Plus că, sub aspect spiritual, inclusiv literar, între România şi Moldova s-a reconstituit deja acelaşi spaţiu entropic, bazat pe istorie, tradiţie, dar şi pe contemporaneitate. E o simbioză în deplină concordanţă cu suflul şi pulsul general-european.

Ognian Stamboliev,

Bulgaria

August 2013