Public acest fragment
coşbucian din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, imboldul pornind de la
prietenul Vasile Gogea care a
publicat pe blogul său informaţii despre Festivalul Coşbuc de la Bistriţa. (De altfel,
sunt şi eu printre laureaţii din anii trecuţi ai acestei manifestări
tradiţionale.)
Aşadar, despre cărţile lui George Coşbuc în
copilăria unui pui de om din stânga Prutului
* * *
…Dar
ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin Biblioteca Naţională,
mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor, apărute pe lume prin
1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului personalităţii
stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente cruciale nu putea să
apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică, George Coşbuc! Ba
chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu sau Creangă, să
zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca transilvăneanul
Coşbuc...
Aşadar, re-ajuns la
Chişinău (eram în… Mongolia, în 1989! – l.b.), peste un timp am intrat la Biblioteca Naţională
(pe atunci purtând numele... Nadejda Krupskaia, ce suna ca una din... poreclele
sinonime ideologiei bolşevice... Barem să fi fost o tovarăşă frumoasă –
contează şi asta, nu? – pe când, în realitate...), unde, întâi şi întâi, am
solicitat, fireşte, „Abecedarul”, de care spuneam. Peste un timp – şi volumele
„chirilice” ale lui George Coşbuc, care devenise, pur şi simplu, Gheorghe. Însă
era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură, totuşi, ca, la Chişinău , în 1956, să
apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste mulţi ani, cu
cât socialismul sovietic devenea tot mai... progresist, creaţia poetului nostru
a fost şi ea băgată la index, adică – de nu interzisă oficial, – era, oficial, trecută sub tăcere! Primul
volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că reproducea
întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul (postbelic),
aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru toţi”. Din
căsuţa tehnică reţin: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103 pagini, preţ 70 de
copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la... Tiraspol! În loc de
postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că: „Marele poet român
Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, regiunea
Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte de vară,
urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe urmă,
Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă,
El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec barbar,
Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către popor,
Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo , In
opressores – acest titlu din încheierea sumarului sugerându-i, probabil, autorului notei să
tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a poeziei coşbuciene îi
duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo-moşiereşti din România la
hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de cele mai multe ori să-l
înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând mereu latura asta
revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că norodul român va
sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe soarta sa”.
În Negurenii mei de
baştină se cânta celebra melodie pe versuri coşbuciene „La oglindă”, – spun
aceasta ca element de pandant de peste decenii când, intrând la poetul Alexe
Rău, directorul Bibliotecii Naţionale a Moldovei şi spunându-i cum îmi revăzusem
cărţile copilăriei din lumea cărora voi scrie, eventual, „reportaje”, dânsul
zise cu un aer nostalgic-întristat: „Şi mama cânta La oglindă”...
Şi dacă nu cunoşteam
cine ar fi autorul baladei subtext-sexuale, cu „Iar în pat, o, Doamne Sfinte! /
– Numai el şi cu nevasta, / – Dar o
grămadă de picioare!” (despre care vă voi spune mai multe ceva mai la
vale), bineînţeles că ştiam cine e
autorul unui alt poem din repertoriul meu de actor-declamator al şcolii şi,
implicit, al satului, anunţând grav, solemn, sonor: „Iarna pe uliţă de
Gheorghe Coşbuc!” Idila plăcea, pentru
că era scrisă „după natură”, puteai spune, chiar în Negurenii noştri: „Nu e
soare, dar e bine, / Şi pe râu e numai fum, / Vântu-i liniştit acum...” – aici,
fiecare dintre noi, imaginându-ne că râul nu e altul decât Răutul nostru, apă
ce ne era de leagăn şi ne asigura cu hrană; râu bogat, încă, în bălţi cu
sălbăticiuni şi peşte fel de fel, până avea să-l pângărească, să-l umilească –
prin asanări, chimicale etc. – stupida râvnă de cincinale colhoznice,
brejneviste...