sâmbătă, 28 martie 2015

METAFORA ABSOLUTĂ



Unii exegeţi consideră că, la răspântia secolelor XIX-XX, caracterul metaforei a început să se modifice, culminând cu creaţia expresioniştilor germani, în special Trakl şi Heym, însă venind, ca sorginte, dinspre marii francezi Baudelaire şi Mallarmé. Eu însă îndrăznesc să susţin că respectiva schimbare de optică şi structură metaforică vine de mai departe, iar pentru a ajunge acolo, să pornim de la un exemplu celebru, familiar mai multor cititori de poezie, – cel cu sonetul „Vocale” al lui Rimbaud („A negru, E alb, U verde, O de-azur” etc.). În comparaţie cu acest spectru definit explicit, expresioniştii, în special cei germani, şi-au modelat (altfel) şi şi-au anunţat modul diferit de a înţelege culorile în câteva aspecte esenţializate pentru arta lor. Conform acestora, în primul rând, culoarea încetează să mai ţină de sfera receptării vizuale a obiectului. Secundo: metafora coloristică poate apărea chiar ca antipod al reprezentării nemijlocite a culorii sau a calităţii noţiunii determinate. Tertio: importanţa/ semnificaţia cromatică se subiectivizează în mod radical, culoarea fiind saturată cu diverse afecte, încât metafora cromatică se raportează la fenomene şi procese care ies din limitele receptării sensibile. Printr-un atare gen de metaforizare este exprimată maxima înstrăinare dintre subiect şi lumea obiectuală. Drept rezultat, apar imagini de genul: „pianul albastru”, „lapte negru” (Else Lasker-Schüler), „respiraţie liliachie”, „răsunet negru” (Georg Heym), „râset albastru”, „strigătul auriu al războiului” (Georg Trakl) etc., paradoxal vorbind, toate astea înfăţişându-se sub „Soarele negru al melancoliei”, ca să ne amintim de francezul Gérard de Nerval, mort în 1855, însă creaţia căruia a avut o influenţă de neglijat în afirmarea de mai târziu

UN POET AVANGARDIST




STEARINA CĂRUNTĂ

Versurile militare ale expresionistului


Ştiu sigur că mâine cu obraznic cinism,
Pudrat de trivialitate nu eu, nu însumi, adică,
M-oi deda caraghioslâcurilor, unor „izme”,
Tăinuind a sufletului cicatrice adâncă.


ÎNCOACE

Se desfac obuze ca perciuni-mproşcaţi cu bobi de  mazăre...
Trezeşte zâmbetul, zău! „Stelele – nuferii în heleşteu...”
Aşa ceva-i posibil când cu limba, precum cu dopul,
Prin spumă i se-nchid şampaniei respiraţiile
Şi degetele înaintează târâş ca minerii în căutarea minereului.
Iar aici priveliştea tirului solar
E totuna cu mina luminată de soare şi cântată de val.
Faţa Rusiei e în pistruii şi în ţiparii dezertorilor.
„E nevoie de metamorfoze – metamorfoze de culoare albă”.
Pe potecile taliei, pe valul umărului aciuarea mâinilor e mai tandră ca însăşi Crimeea.
Hărţuiala-n salt deja mai insistentă ca chiulul de-o săptămână.
Auziţi?! Pe front noi ne liniştim doar atunci când,
Cu aripi de columbe vineţii de fum, semnele exclamării
Sunt puse pe punctele-guri ale ţevilor de armă.
Iar când pe grunzurosul, ca luna-n fotografie,
Pergament al peretelui tencuit
Ca paraşute de păpădie vor tresălta gloanţele,
Se vor săpa, se vor descoperi noi strâmbături, grimase.
Este firesc de a te despărţi de culi ce veni din China,
Deoarece ai jucat excelent moneda lovită de perete.

(1919)

HOHOTE

Există hohote, hehote, hahoţele,
Există huhute cu frunte-ngustă ce s-a-ncruntat.
Vălurează obrajii, ca sub pluguri brazdele
Şi sar ridurile cum copilul pe arcuri de crivat.

Perciunii genelor doar ca piureul pe obraz,
După care hohotesc-chicotesc pe perete.
Dacă ai mustăţi, ca un popă biat, cu inel de topaz,
Ele se bălăcesc în canalul gurii indiscrete.

Există din cele care, ca pe uscate coji de pâine,
Rumegă buzele vineţii într-o doară,
Alegând ruşinate ansambluri de riduri străine
Direct sub dansatoare vederi cu dinţii afară.

Duduie trupuri, ca samovare înşiruite.
Cad în bulion lăcrămos ochii bondarilor de mai.
Ca mici bucăţele de slană, plutesc pupile obosite,
Frânghiuţele genelor trag în sus cearcăne ditamai.

Sar pe masă pentru un dans aparte. Sunt gingiile.
În odaie parcă-i numai drojdie de cvas în fermentare.
Şi fiecare din cei de după uşă ştiu că chindiile
Vor multiplica cearcăne ca pe nişte colaci de salvare.

(V.1919)

vineri, 27 martie 2015

BUNAVESTIRE cu SCRIPTOR(I)


* In perioada 24 – 26 martie 2015: Scriptor – ediţia I, Bunavestire – ediţia XX
afis Colocviul lit
Invitaţi: Sorin Alexandrescu, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Liviu Ioan Stoiciu de la Bucureşti; Vasile Tărăţeanu, Marin Gherman – Cernăuţi;  Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu – Chişinău; Aurel Pantea – Alba Iulia; Ioan Moldovan – Oradea; Daniel Daian – Deva; Ioan Pintea – Bistriţa; Hristina Doroftei –  Târgu Mureş;  Gruia Novac – Bârlad; Nicolae Corlat – Botoşani; Constantin Hrehor- Suceava;  Adrian Alui Gheorghe – Piatra Neamţ.

PROGRAM
Marţi, 24 martie 2015
Ora 17.00 Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand) Prelecţiunea „Junimea azi” (III); Sorin Alexandrescu: Cartea – obiect de artă
Ora 18.00 Semnale editoriale. Prezintă Viorel Dumitraşcu („Colecţii” noi la „Junimea”), Adrian Alui Gheorghe – Editura „Conta”, Piatra Neamţ,
Colecţia „Buzunarul cu poezii”)
Ora 18.20 Prezentarea revistei „Scriptor”, nr. 1-2 şi 3-4. Redactor şef: Liviu Apetroaie
Orele 18.30 – 20.00 Dezbaterea „Presa culturală între print şi internet”
Invitaţi: Al. Călinescu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Arcadie Suceveanu din Chişinău, Liviu Ioan Stoiciu – Revista „Viaţa Românească” Bucureşti; amfitrioni: Bogdan Cretu – Institutul de Filologie „Al. Philippide” Iaşi, Lucian Vasiliu – Editura Junimea
Miercuri, 25 martie (Bunavestire)
La Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand)
Orele 10.00-12.00 (cu pauză) Atelier dedicat presei culturale în general, presei studenţeşti şi presei şcolare în special. Invitaţi: Mihaela Apetroe (Inspectoratul Şcolar Iaşi), Cristina Chirprian (Colegiul Naţional „G. Ibrăileanu”), Leo Butnaru (Chişinău), Adrian Alui Gheorghe (Revista „Conta”, Piatra Neamţ) Gruia Novac (redactor şef al revistei „Baaadul literar”). Amfitrioni: Liviu Apetroaie (redactor şef al revistei „Scriptor”), Daniel Condurache (Facultatea de Jurnalism – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Orele 17.00 – 19.00 Bunavestirea Poeziei (ediţia XX). Loc de exprimare: Parcul cu statuile voievozilor (Palatul Copiilor – Casa Studenţilor).
În caz de timp nefavorabil: Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand). Vor rosti poeme: Leo Butnaru (Chişinău), Nicolae Corlat (Botoşani), Daniel Daian (Deva), Ioana Diaconescu (Bucureşti), Hristina Doroftei (Târgu Mureş), Marin Gherman (Cernăuţi), Constantin HREHOR (Suceava), Ioan Moldovan (Oradea), Aurel Pantea (Alba Iulia), Ioan Pintea (Bistriţa), Liviu Ioan Stoiciu (Bucureşti), Arcadie Suceveanu (Chişinău), Vasile Tărăţeanu (Cernăuţi). Amfitrion Lucian Vasiliu
Joi, 26 martie 2015
Ora 17.00 Joia Junimii, ediţia a XV-a (Sala „B. P. Hasdeu”, Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu”)
Invitat: Nicu Gavriluţă – decanul Facultăţii de Filozofie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) Prelecţiunea „Junimea azi” (IV): Manipularea politică a sacrului. Cazul „Charlie Hebdo”. Amfitrioni: Liviu Apetroaie, Liviu Papuc


Horia Zilieru, Lucian Vasiliu şi Arcadie Suceveanu

Sorin Alexandrescu - mereu în atenţia presei
Trei cernăuţeni: Arcadie Suceveanu, Marin Gherman şi Vasile Tărâţeanu


Sorin Alexandrescu, Nicoleta Dabija, Lucian Vasiliu

ALTOI DE... NOI



7.VIII.1995

Nu, personajul din proza vieţii, pe care l-am numit Ţarafim, e cam  mult (spre bine) şi inexact/ inadecvat caracteristicilor celui pe care îl am în vedere. Merge mult mai adecvat parafraza-anagramică Parafum, acest para dând un plurisemantism care se pretează aici: para – ban, para – ca element de compunere ce înseamnă: foarte, tare, puternic – întocmai ce crede despre sine personajul în cauză (că e foarte mare şi puternic în deşteptăciune flecară…).
Apoi cealaltă para, ce participă la formarea unor noţiuni cu sensul de: contra. Parafum e cel mai contra coleg, fiind de acord doar cu propria fandoseală.
E drept, merge şi sensul de „a para” (vreun atac). Cu toate ale lui, uneori Parafum e un bun parator.
Dar Ţarafum? Aici, elementul de bază ţară mă scoate din polemică şi printr-o subtilă asociaţie, care nu-mi e clară până în nuanţe, îmi dezgroapă din ţărâna memoriei o zicere a lui Kazantzakis despre ţăranii get-beget, aplecaţi peste ţărână, lipiţi cu mâinile de ţărână, cu picioarele în ţărână, robacii de ei, până şi cu mintea plină de ţărână… Cam aşa e şi cu prutonistrenii noştri, pe care ni i-am dori ceva mai curăţaţi de ţărână, mai cu băi în sate, în curţi, în case; mai luminaţi, după spălarea ţărânii, şi la chip, şi la minte. (Da, accept să li se spele creierul/ mintea de tâmpenia comunistă, colectivistă; de înfricoşare până la cretinism şi indiferenţă criminală – şi faţă de propriul lor destin, şi faţă de destinele altora, şi faţă – indiferentă! – de istorie, limbă, patrie şi faţă de ziua noastră de mâine şi dintotdeauna.
E mult dramatism neputincios (deocamdată?) în această totală înţărânare a săteanului nostru; înţărânat –  e una, dar şi îndrojdiat de… fecale alcoolice, de putoare borhotului. Satele noastre râgâitoare de damf în amestec cu transpiraţia grea a trupurilor cu porii bătuţi cu ţărâna umilinţei până la îndobitocire…
Unica speranţă a salvării acestui pământ românesc e şansa de a se întâmpla ca în pilda biblică ce spune despre altoirea măslinului sălbatic pe cel rodnic, adică – întru înnobilarea sălbăticiunii.
Şi noi admitem, cei purtători de conştiinţă şi de înaltă ştiinţă naţională, că, la origini, am fost altoiţi pe vigoarea acestor măslini sălbatici, ţăranii care ne-au dat viaţă, apoi – pâine şi bănuţi pentru a învăţa; am profitat de seva dulce extrasă prin rafinarea sudorii lor. Aşa e. Şi le suntem recunoscători, chiar dacă mulţi dintre noi, inclusiv eu, – slavă Domnului, am tot scurmat prin ţărâna ogoarelor. Oricum, dar pentru a se salva, ţăranul nostru înţărânat, cu porii blocaţi de praf şi transpiraţie, acest măslin sălbatic trebuie să fie altoit, la rându-i, pe măslinul de rod de elită al neamului… Altoit pe conştiinţa şi ştiinţa intelectualului adevărat. Intelectualului recunoscător pentru rădăcinile de unde şi-a sorbit sevele, dar nu într-atât de laş şi de lipsit de responsabilitate, pentru ca să nu dezvăluie şi să nu deteste răul ce ne macină ţăranii, satele, populaţia aceasta care nu se vrea ceea ce este, sau trebuie să fie, prin dat divin şi istoric: românime.
Şi fi-vor măslinii sălbatici altoiţi pe cei rodnici, spune Evanghelia…
P.S. Sper să nu fi căzut în blasfemie cu înţărânarea noastră. Cred că e o realitate, pe care n-aş dori-o fatală, perpetuă, permanentă până la degenerarea în animalitate. Deci, sper să nu se găsească blasfemie în cele spuse mia sus nici atunci, când păcătoasele mele cuvinte omeneşti se vor înfăţişa, supuse întru judecată, Cuvântului care a fost la început şi care, tot el, va fi şi la Sfârşit.

Une vie ne vaut presque rien, mais rien ne vaut une vie! – Cine ştie dacă Malroaux a avut sau nu dreptate…

La adunarea generală PEN, sunt vizaţi şi mai că blamaţi deschis „patrioţii” ţării şi ai literaturii basarabene care s-au dus, totuşi, şi au întins mâna către Moţpan (o atare mână devine îndată labă!), care le-a pus în pălărie sau în poală /(posibil şi sub) câte 50 de lei. S.S. a tăcut… Mai cu zile în urmă, mie îmi spusese că dânsul… n-a ştiut, dar s-a dus fiica sa şi – de ce nu? – a luat acel ajutor pentru revigorarea patriotismului scriitoricesc. Vasilache: „Da, am fost. Dar ştiţi de ce am fost? Pentru ca să-i dau fostei mele soţii 45 de lei, că ea are o pensie (spune suma mizeră) şi vreo 5 nepoţi. Iar 5 lei i-am dat mătuşii Tatiana, o vecină cerşetoare de lângă mine care, săraca…”
Asta e… Ceilalţi? Mândâcanu?... I-a pomenit cretinul de Hro. într-un  context ruşinos, în bătaie de joc, că, chipurile, să vezi, marii opozanţi de la US n-au refuzat mila PDAM, ci chiar erau bucuroşi să o primească…
Mda, caractere, rezistenţă… şi ghilimele…

Ca formulă comportamentală, E. e de caracterizat ca unul dintre cei care urmează principiul de viaţă „profesională” a clovnului, a măscăriciului: colegul „Fosi.”, cu foarte puţină ştiinţă de carte, îşi dă tâmpeniile debitate, bădărănia şi mojicia, lipsa de bun simţ şi pălăvrăgeala abominabilă, fără noimă şi mereu împuţită de damf – deci, tot acest jeg comportamental şi-l prezintă conform principiului paiaţei, înregistrându-şi-le, adică, drept izbânzi ale profesiei sale, nevinovate, intenţionate şi suportabile, chiar…necesare, crezând naivul, că astfel le-ar putea lua şi cei din jur… Lamentabilă rătăcire.


Jurnalul intim nu ajunge niciodată a fi chintesenţa (captată-exprimată) al unui destin, al destinului celui care scrie. De regulă, Jurnalul e un fel de reportaj despre sine în sine, despre sine printre ceilalţi, despre sine în lume, şi rar de tot şi foarte pe alocuri, e o filosofie despre viaţă, om şi cosmos. Autori de jurnale! Fiţi modeşti, şi continuaţi! 

luni, 23 martie 2015

OPINII DESPRE "CU GENUNCHII PE ZARURI"


Fascinant acest titlu al volumului de versuri al lui Leo Butnaru apărut, în anul 2014, la Editura Tracus Arte din Bucureşti. Fascinant şi derutant, totodată. Titlul, şi nu numai titlul, ci şi o parte din poeziile cuprinse în volum te duc cu gândul la traumele din copilărie. Astfel de traume aparţin, desigur, unor vremuri vechi, apuse, când elevii, dintr-un capriciu al dascălului, erau trimişi stea în genunchi pe coji de nuci sparte, nu departe de catedra pe care se aflau catalogul, bagheta, rigla, creionul, creta, cârpa de şters tabla, cartea de citire, cea de aritmetică şi alte instrumente de tortură din 
bestiarul profesorilor, bestiar a cărui simplă amintire îţi îngroaşă sângele în vene, făcând inima să se revolte… Aşezat la catedră dascălul răsfoieşte agale catalogul, oprindu-şi ochii asupra unui nume, care, numai ochi şi urechi, stă ca pe ace tremurând în bancă. Profesorul mai răsfoieşte o filă, iar micul elev răsuflă uşurat fără să-şi desprindă ochii de pe degetele învăţătorului: azi, iată, a scăpat! În clasă domneşte o linişte desăvârşită: nu se aude nici o muscă. Deodată învăţătorul închide catalogul şi, rotindu-şi ochii peste bănci, îşi opreşte crunta sa privire tocmi asupra elevului care a tremurat mai mult. Mata cum te numeşti?!, întreabă el cu un glas dubitativ. Şi tot el: Ionescu, deci? Ei, cum de-am ghicit? Ia treci, mata, la tablă, Ionescule şi spune-mi câte secole au trecut de când a răposat Ştefan cel Mare!? Patru, zice tremurând elevul. Patru?, întreabă învăţătorul. Nu cumva deja s-au făcut cinci? Cinci, repetă elevul. Cinci sau patru?, zice dascălul înaintând cu paşi de dans spre tâmpla lui. Nu ştiu, zice Ionescu, lăsându-şi ochii în podea. Dar ce, exclamă dascălul, eu ţi-am zis că ştii?! Şi tot el: v-am spus sau nu, de atâtea ori, că neştiinţa se plăteşte?! Învăţătorul îşi roteşte ochelarii peste clasă, cercetând cu privirea fiecare bancă, în care stau elevii tremurând de frică ca nişte potârnichi. Cu ochii năpădiţi de teamă, micuţii strigă în cor: Se plăteşte! I-auzi, Ionescule, zice dascălul, cică se plăteşte. Cum?!, întreabă el. Avem de ales între riglă şi cojile de nuci. Prin urmare, ce alegeţi, dragi copii? Cojile de nuci!, strigă elevii. Ei, bine, acum ne-am înţeles. Deci, dragă Ionescule, clasa s-a pronunţat. Acum îţi ofer posibilitatea să-ţi alegi singur pedeapsa. Deci: cojile sau linia?! Linia, spune elevul întinzând mânuţa tremurândă înspre dascăl. Nu, zice dascălul, linia umflă palma, iar mata ai de scris. Marş, până la sfârşitul lecţiei, pe cojile de nucă! Cam aşa decurgeau lecţiile în şcolile de-altădată; în fiecare şcoală se găsea câte un zbir, cum, de altfel, se găsesc şi astăzi o mulţime, exercitându-şi teroarea cu metode în ton cu tranziţia e care o trăim.
Mărturisesc că personal nu am avut parte de astfel de suplicii. Le cunosc din povestirile părinţilor şi bunicilor, care au îndurat şi patimi mult mai crunte. În vremea copilăriei mele, învăţătorii şi profesorii, pentru a-şi arăta superioritatea în faţa micilor elevi, trecuseră deja la trucuri mai subtile, cum ar fi răsucitul urechii până ce lobul lua forma cochiliei de melc sau ciupitul prin intermediul pensetei de perciuni şi ducerea elevului neascultător din bancă la catedră şi de la catedră înapoi în bancă. Nu e de mirare, deci, că-n vis îmi apar adesea dascăli cu urechi de cârpă.

duminică, 22 martie 2015

MARINA ŢVETAEVA: POEME ÎN PREAJMA BUNEI VESTIRI



Marina ŢVETAEVA 

*     *      *

În zi de Buna Vestire
Braţele sunt încrucişate,
Udată-i floarea ce prinse-a se ofili,
Ferestrele-s deschise  vraişte,
Blagoveştenie, sărbătoarea mea.

În zi de Buna Vestire
Confirm sacramental:
Nu am nevoie de porumbei, lebede, vulturi dresaţi!

– Zburaţi unde vă duc ochii
De Blagoveştenie, sărbătoarea mea!

În zi de Bună Vestire
Zâmbesc până în seară,
Luându-mi rămas bun de la aripaţii musafiri.
– Pentru mine nu am nevoie de nimic
La Blagoveştenie, sărbătoarea mea!
                                                                
23. III.1916

*       *      *

Ajunul Blagoveşteniei.
Catedrala Bunei Vestiri
Luminează splendid.
Peste cupola-căpetenie,
Până sub lună,
O stea – mi-am amintit
De Constantinopol.

În cenuşiul cerdac
Se înşiruie bătrânele,
Cerşind milostivire
Cu glasuri infame.
În jurul Maicii Domnului
Ard mici felinare
Cu marile lor mărgele.

A neagră insomnie
Strălucesc chipurile sfinţilor,
În neagra cupolă –
Ferestruici glaciale.
A tufar de aur,
Arbore genealogic
Se apleacă policandrul.
– Blagoslovit e rodul pântecului
Tău, Fecioară
Dragă!

Lumânarea – porni să rătăcească
Prin mulţimea de mâini.
Pe buze porniră
A rătăci cuvintele:
– Născătoarei de Dumnezeu.
Luminoasă, fierbinte
E aprinsa lumânare.

Spre Soarele – Mamei
Pierdută în umbră
Invoc eu, bucurându-mă:
Mamă – mamei
Îi ocroteşte
Fiica cea cu ochi albaştri!
Întru luminoasă înţelepciune
Luminează, îndrumă
Pe calea pierdută –
Folosinţă.

Dă-i sănătate,
La căpătâiul ei
Rânduieşte – Îngerul
Ce se zburătăci de la mine.
De emfaza vorbelor – păzeşte-o,
Ca să nu ajungă, mie asemeni, răpitoare,
Vrăjitoare – cititoare în
Negrele cărţi.

Liturghia s-a terminat,
Cerul e fără nori.
Norodul îşi face cruce cu ardoare,
Răzleţindu-se.
Unul – pe la casa lui,
Altul – nicăieri,
Ceilalţi –Dumnezeu ştie unde,
Cu toţii – Dumnezeu ştie unde!

Câteva băbuţe bozafere,
Străvechi la anii lor,
Zăboviră-n pragul uşii,

Îşi mai isprăvesc crucile

În faţa nestematelor
Micilor felinare.

Eu însă, veselă,
Ca valurile rostogolitoare
Împrăştii lumea cu coatele.
Alerg spre râul Moscova
Să privesc cum se duce gheaţa.

24-25 martie 1916

Traducere:
                 Leo Butnaru




sâmbătă, 21 martie 2015

CALIGRAFIE ŞI PSIHOLOGIE




Fragment din eseul „Au scris, scriem, vor scrie...”
La ordinul lui Antonius, (lui Cicero) i-au fost tăiate capul şi mâinile cu care scrisese Filipicele... Capul şi mâinile lui Cicero, Antonius a poruncit să fie puse la tribuna rostrală, ca un spectacol groaznic pentru romani.
                                             Plutarh, Vieţi paralele


…Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenţi la propriul scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuţilor, apreciindu-l mai mult sau mai puţin conform unor prescripţii grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiş vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepţie promptă. Scrierea clară şi armonioasă atestă o inteligenţă limpede. Curbele denotă blândeţe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine şi alineate denotă avariţia. O margine egală de ambele părţi relevă ordine şi armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „ţeapăn”, e mărturia voinţei şi inflexibilităţii. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru”, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare şi poate că predispoziţie spre – Doamne fereşte! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleţei de spirit, a diplomaţiei etc.
S-a susţinut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci şi în cel comun, al unui sau altui popor, este investită o anumită psihologie şi ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcţia scrisului, de la stânga la dreapta sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparţineau rasei negroide şi celei semite (sud-vestul Asiei şi nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă îşi îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecinţă orientându-şi scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora şi celorlalţi au ieşit aţintiţi, de fapt, în direcţii diferite.
Precum în cultura Asiei Orientale, şi în Asia Mijlocie caligrafia este considerată artă superioară, în special în islamism, spaţiu în care-i aproape omniprezentă şi funcţională, pentru cei iniţiaţi, prin simbolismul ei grafic şi cromatic. În credinţa respectivă, caligrafia pare a avea o semnificaţie primordială, deoarece în unele imagini metaforice din Coran Dumnezeu apare drept caligraf (!) (la creştini, scrie ceva pe pământ) despre care se spune că ar ţine între degete omul, mânuindu-l precum doreşte, de unde se deduce, asociativ, că Adam e utilizat precum un qalam (condei). Iar unii practicanţi ai ezoterismului consideră că literele alfabetului ar alcătui însuşi corpul lui Dumnezeu. (Să ne mai amintim că Brahma poartă o ghirlandă din cincizeci de litere.) Dar şi corpul omului, de data aceasta ideea „coborând” din Nord şi aparţinându-i teozofului danez Sören Kierkegaard: „Întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs în care diferitele tipuri de oameni ar reprezenta diversele părţi de vorbire (am putea extinde aceasta şi la diferitele state şi la raporturile dintre ele). Câţi oameni n-ar fi atunci decât adjective, interjecţii, conjuncţii, adverbe! Ce puţini ar fi substantive, verbe active etc., şi ce mulţi aceia care n-ar fi decât virgule”.
De regulă, culturile au poezia şi filozofia lor particulară referitoare la caligrafie, aceasta, la rândul ei, fiind individualizată prin diverse stiluri ca şi cum canonizate (ca paradigmă), fiecare cu trăsăturile sale formale (ornamentale), estetice, plurisugestive. În islam, pentru textele sacre e utilizată una din cele mai vechi modalităţi de scriere numită kufic – monumentală, hieratică, angulară, sobră sau concisă –, menită în special versetelor coranice. Sistemele caligrafice erau specifice diverselor activităţi, inclusiv corespondenţei... prin porumbei, ce ţine de scrierea miniaturală (să nu obosească păsările!) gubar (praf), aplicată şi în exemplarele minuscule ale Coranului. Iar pentru poezie, care, se ştie, are taina ei, presupunând apriori enigma, este indicat (în Iran, cel puţin) stilul shikasa (ciobit), caracterizat prin legătura neobişnuită dintre litere, ceea ce face textul mai dificil de descifrat. În timpurile premoderne, apar scrieri decorative, având o caligrafie imaginativă fulminantă, vizând ba o formă de moschee, ba o barcă sau o pasăre. Astfel, se citea nu numai sensul textului, ci însuşi stilul scrierii. Spre exemplu, galbenul cernelii duce cu gândul la paloarea îndrăgostitului, iar, eventual, scrierea în oglindă sugerează aspiraţia spre unire a iubiţilor.