7.VIII.1995
Nu, personajul din proza
vieţii, pe care l-am numit Ţarafim, e cam
mult (spre bine) şi inexact/ inadecvat caracteristicilor celui pe care
îl am în vedere. Merge mult mai adecvat parafraza-anagramică Parafum, acest para dând un plurisemantism care se
pretează aici: para – ban, para – ca element de compunere ce
înseamnă: foarte, tare, puternic – întocmai ce crede despre sine personajul în
cauză (că e foarte mare şi puternic în deşteptăciune flecară…).
Apoi cealaltă para, ce participă la formarea unor
noţiuni cu sensul de: contra. Parafum
e cel mai contra coleg, fiind de acord doar cu propria fandoseală.
E drept, merge şi sensul de
„a para” (vreun atac). Cu toate ale lui, uneori Parafum e un bun parator.
Dar Ţarafum? Aici,
elementul de bază ţară mă scoate din
polemică şi printr-o subtilă asociaţie, care nu-mi e clară până în nuanţe, îmi
dezgroapă din ţărâna memoriei o zicere a lui Kazantzakis despre ţăranii get-beget,
aplecaţi peste ţărână, lipiţi cu mâinile de ţărână, cu picioarele în ţărână,
robacii de ei, până şi cu mintea plină de ţărână… Cam aşa e şi cu
prutonistrenii noştri, pe care ni i-am dori ceva mai curăţaţi de ţărână, mai cu
băi în sate, în curţi, în case; mai luminaţi, după spălarea ţărânii, şi la
chip, şi la minte. (Da, accept să li se spele creierul/ mintea de tâmpenia
comunistă, colectivistă; de înfricoşare până la cretinism şi indiferenţă
criminală – şi faţă de propriul lor destin, şi faţă de destinele altora, şi
faţă – indiferentă! – de istorie, limbă, patrie şi faţă de ziua noastră de
mâine şi dintotdeauna.
E mult dramatism
neputincios (deocamdată?) în această totală înţărânare
a săteanului nostru; înţărânat – e una, dar şi îndrojdiat de… fecale alcoolice, de putoare borhotului. Satele
noastre râgâitoare de damf în amestec cu transpiraţia grea a trupurilor cu
porii bătuţi cu ţărâna umilinţei până la îndobitocire…
Unica speranţă a salvării
acestui pământ românesc e şansa de a se întâmpla ca în pilda biblică ce spune
despre altoirea măslinului sălbatic pe cel rodnic, adică – întru înnobilarea
sălbăticiunii.
Şi noi admitem, cei
purtători de conştiinţă şi de înaltă ştiinţă naţională, că, la origini, am fost
altoiţi pe vigoarea acestor măslini sălbatici, ţăranii care ne-au dat viaţă,
apoi – pâine şi bănuţi pentru a învăţa; am profitat de seva dulce extrasă prin
rafinarea sudorii lor. Aşa e. Şi le suntem recunoscători, chiar dacă mulţi
dintre noi, inclusiv eu, – slavă Domnului, am tot scurmat prin ţărâna ogoarelor.
Oricum, dar pentru a se salva, ţăranul nostru înţărânat, cu porii blocaţi de praf şi transpiraţie, acest măslin
sălbatic trebuie să fie altoit, la rându-i, pe măslinul de rod de elită al
neamului… Altoit pe conştiinţa şi ştiinţa intelectualului adevărat.
Intelectualului recunoscător pentru rădăcinile de unde şi-a sorbit sevele, dar
nu într-atât de laş şi de lipsit de responsabilitate, pentru ca să nu dezvăluie
şi să nu deteste răul ce ne macină ţăranii, satele, populaţia aceasta care nu
se vrea ceea ce este, sau trebuie să fie, prin dat divin şi istoric: românime.
Şi fi-vor măslinii
sălbatici altoiţi pe cei rodnici, spune Evanghelia…
P.S. Sper să nu fi căzut în
blasfemie cu înţărânarea noastră.
Cred că e o realitate, pe care n-aş dori-o fatală, perpetuă, permanentă până la
degenerarea în animalitate. Deci, sper să nu se găsească blasfemie în cele
spuse mia sus nici atunci, când păcătoasele mele cuvinte omeneşti se vor
înfăţişa, supuse întru judecată, Cuvântului care a fost la început şi care, tot
el, va fi şi la Sfârşit.
Une vie ne vaut presque rien, mais rien ne vaut une vie! – Cine ştie dacă Malroaux a
avut sau nu dreptate…
La adunarea generală PEN,
sunt vizaţi şi mai că blamaţi deschis „patrioţii” ţării şi ai literaturii
basarabene care s-au dus, totuşi, şi au întins mâna către Moţpan (o atare mână
devine îndată labă!), care le-a pus în pălărie sau în poală /(posibil şi sub)
câte 50 de lei. S.S. a tăcut… Mai cu zile în urmă, mie îmi spusese că dânsul…
n-a ştiut, dar s-a dus fiica sa şi – de ce nu? – a luat acel ajutor pentru
revigorarea patriotismului scriitoricesc. Vasilache: „Da, am fost. Dar ştiţi de
ce am fost? Pentru ca să-i dau fostei mele soţii 45 de lei, că ea are o pensie
(spune suma mizeră) şi vreo 5 nepoţi. Iar 5 lei i-am dat mătuşii Tatiana, o
vecină cerşetoare de lângă mine care, săraca…”
Asta e… Ceilalţi?
Mândâcanu?... I-a pomenit cretinul de Hro. într-un context ruşinos, în bătaie de joc, că, chipurile,
să vezi, marii opozanţi de la US
n-au refuzat mila PDAM, ci chiar erau bucuroşi să o primească…
Mda, caractere, rezistenţă…
şi ghilimele…
Ca formulă comportamentală,
E. e de caracterizat ca unul dintre cei care urmează principiul de viaţă
„profesională” a clovnului, a măscăriciului: colegul „Fosi.”, cu foarte puţină
ştiinţă de carte, îşi dă tâmpeniile debitate, bădărănia şi mojicia, lipsa de
bun simţ şi pălăvrăgeala abominabilă, fără noimă şi mereu împuţită de damf –
deci, tot acest jeg comportamental şi-l prezintă conform principiului paiaţei,
înregistrându-şi-le, adică, drept izbânzi ale profesiei sale, nevinovate,
intenţionate şi suportabile, chiar…necesare, crezând naivul, că astfel le-ar
putea lua şi cei din jur… Lamentabilă rătăcire.
Jurnalul intim nu ajunge
niciodată a fi chintesenţa (captată-exprimată) al unui destin, al destinului
celui care scrie. De regulă, Jurnalul e un fel de reportaj despre sine în sine,
despre sine printre ceilalţi, despre sine în lume, şi rar de tot şi foarte pe
alocuri, e o filosofie despre viaţă, om şi cosmos. Autori de jurnale! Fiţi
modeşti, şi continuaţi!
