Fascinant acest
titlu al volumului de versuri al lui Leo Butnaru apărut, în anul 2014, 
bestiarul profesorilor, bestiar a cărui simplă
amintire îţi îngroaşă sângele în vene, făcând inima să se revolte… Aşezat
la catedră dascălul răsfoieşte agale catalogul, oprindu-şi
ochii asupra unui nume, care, numai ochi şi urechi, stă ca pe ace tremurând în
bancă. Profesorul mai răsfoieşte o filă, iar micul elev răsuflă
uşurat fără să-şi desprindă ochii de pe degetele învăţătorului: azi, iată, a
scăpat! În clasă domneşte o linişte desăvârşită: nu se aude nici o muscă.
Deodată învăţătorul închide catalogul şi, rotindu-şi ochii peste bănci,
îşi opreşte crunta sa privire tocmi asupra elevului care a tremurat mai mult.
Mata cum te numeşti?!, întreabă el cu un glas dubitativ. Şi tot el:
Ionescu, deci? Ei, cum de-am ghicit? Ia treci, mata, la tablă, Ionescule şi
spune-mi câte secole au trecut de când a răposat Ştefan cel Mare!? Patru, zice
tremurând elevul. Patru?, întreabă învăţătorul. Nu cumva deja s-au făcut cinci?
Cinci, repetă elevul. Cinci sau patru?, zice dascălul înaintând cu paşi de dans
spre tâmpla lui. Nu ştiu, zice Ionescu, lăsându-şi ochii în podea. Dar ce,
exclamă dascălul, eu ţi-am zis că ştii?! Şi tot el: v-am spus sau nu, de atâtea
ori, că neştiinţa se plăteşte?! Învăţătorul îşi roteşte ochelarii peste clasă,
cercetând cu privirea fiecare bancă, în care stau elevii tremurând de frică ca
nişte potârnichi. Cu ochii năpădiţi de teamă, micuţii strigă în cor: Se
plăteşte! I-auzi, Ionescule, zice dascălul, cică se plăteşte. Cum?!, întreabă
el. Avem de ales între riglă şi cojile de nuci. Prin urmare, ce alegeţi, dragi
copii? Cojile de nuci!, strigă elevii. Ei, bine, acum ne-am înţeles. Deci,
dragă Ionescule, clasa s-a pronunţat. Acum îţi ofer posibilitatea să-ţi alegi
singur pedeapsa. Deci: cojile sau linia?! Linia, spune elevul întinzând
mânuţa tremurândă înspre dascăl. Nu, zice dascălul, linia umflă
palma, iar mata ai de scris. Marş, până la sfârşitul lecţiei, pe cojile de
nucă! Cam aşa decurgeau lecţiile în şcolile de-altădată; în fiecare şcoală se
găsea câte un zbir, cum, de altfel, se găsesc şi astăzi o mulţime,
exercitându-şi teroarea cu metode în ton cu tranziţia e care o trăim.
Mărturisesc că personal nu am avut parte de astfel de
suplicii. Le cunosc din povestirile părinţilor şi bunicilor, care au
îndurat şi patimi mult mai crunte. În vremea copilăriei mele, învăţătorii şi
profesorii, pentru a-şi arăta superioritatea în faţa micilor elevi, trecuseră
deja la trucuri mai subtile, cum ar fi răsucitul urechii până ce lobul lua
forma cochiliei de melc sau ciupitul prin intermediul pensetei de
perciuni şi ducerea elevului neascultător din bancă la catedră şi de la catedră
înapoi în bancă. Nu e de mirare, deci, că-n vis îmi apar adesea dascăli cu urechi
de cârpă.
…Incitantul titlu al volumului lui Leo Butnaru îmi
redeschide în minte un labirint întreg de întrebări şi perspective.
Răsfoindu-l, văd în fiecare colţ al paginii pitit câte un copil cu genunchii
însângeraţi de cojile de nucă. Şi alături, pe autor, îngenuncheat şi el nu pe
coji de nucă, ci pe zaruri.
Zarurile reprezintă un simbol al hazardului. Al
provocării destinului. Deci, şi-al poeziei. Retras în chilia sa din cartierul
Ciocana din Chişinău - loc care, după spusa autorului, ar putea intra în cartea
recordurilor, fiind populat de cele mai multe cărucioare de copii din lume -,
poetul îşi contemplă linia vieţii din palmă - prima sa cicatrice, un însemn
tainic din uterul matern - şi scrie ”cu litere mai mari şi mai mici
viaţă+moarte =” După egal Leo Butnaru nu pune nici un semn, din simplul motiv
că suma dintre viaţă şi moarte nu poate fi exprimată nici prin cifre, nici prin
cuvinte, nici prin alte modalităţi de cunoaştere a lumii. Răspunsul îl poate da
doar hazardul şi zarurile aflate sub genunchii poetului, în sensul proiectării
eului într-un alt spaţiu, pur spiritual, extatic, unde astfel de cunoaştere e
posibilă. Pregătindu-se pentru o astfel de încercare, autorul îşi schimbă configuraţia
corpului, levitând, în poziţia lotus, deasupra grămăjoarelor de zaruri risipite
pe parchet, până în momentul în care corpul său astral părăseşte corpul
fizic.”În palma lui Dumnezeu/ doarme un om/ întins/ ca un
segment din linia vieţii...” Al liniei vieţii lui Dumnezeu, desigur. Linia
vieţii se află însă, putem să ne imaginăm, în corespondenţă biunivocă cu linia
morţii, astfel că atunci când Dumnezeu îşi împreunează palmele, în semn de
rugăciune, morţii şi cu vii se întâlnesc şi-şi schimbă locul. Pornind de la
această imagine, putem încerca să completăm ecuaţia poetului: ”Viaţă + moarte =
moarte + viaţă”.
Levitând deasupra hăului populat de zaruri, poetul
trăieşte un acut sentiment de înstrăinare. Desprinderea îi creează o stare de
durere şi de extaz. Revenirea la starea iniţială îl determină la meditaţii
asupra modului în care lumea exterioară şi cea interioară se potenţează
reciproc: ”Nicio legătură între placentele de la naştere/ şi placentele ce
acoperă oceanul/ şi totuşi/ aşa se face/ că urmele de petrol pot fi văzute
până şi în cristelniţe/ din care pruncii sunt scoşi cu - parcă -/ alunele pe
trupuşor.” Alunele sau aluniţele, în simbolistica populară, reprezintă un semn
al norocului. Dacă pe trup numărul aluniţelor e mai mare, omul e mai norocos. Aluniţele de petrol sunt
însemnele vremurilor în care natura şi cultura s-au contaminat de semnele
apocalipsului indus de lipsa de măsură a minţii umane. Prin urmare, nu e de mirare că apa
din cristelniţe poartă sintagmele unui început al sfârşitului. Pe
pielea gingaşă a fiecărui trup de copil au lunecat zarurile înmuiate
în placente de petrol. Rostogolirea lor a lăsat urme de neşters. Lumea îşi
urmează cursul prestabilit. Nici o schimbare nu e posibilă. În vetre continuă
să ardă ”tizicul ce fusese mai întâi aruncat în ocolul vitelor”.
”Tăiat-straturi cu hârleţul/ Într-o geometrie de dreptunghiuri, pătrate
păioase, uscate/ Prin curţi, pe sub garduri în vară-toamnă, până să
vină îngheţul”, tizicul se adună în gospodăriile oamenilor. El e
un element al lumii patriarhale, destinat supravieţuirii. Fumul lui
ieşit ”din pitulate tulpini de hogeaguri” pluteşte rostogolindu-se asemenea
unor flori uriaşe peste o lume aflată în schimbare, prin care ”timpul trece
iute”, astfel încât adevărul nu are cum să se releveze pe deplin în mintea
muritorului. El apare, după cum spune poetul, pe fragmente, scris ”pe câte
un timbru”, pe câte ”o frunză uscată, de fân, de pelin”, ca un puzzle uriaş, a
cărui decriptare e destinată mai multor generaţii. Ţăranii care aşteaptă ca
timpul să le facă dreptate mor rând pe rând. Casele cad în ruină. Satele se
sting. Un deşert de cenuşă invadează şi conştiinţa poetului. În sufletul său
persistă o singură imagine, deprinsă de toate celelalte: momentul naşterii.
”Era miez de iarnă cu apa trează în cristelniţă, sub bolta/ bisericii şi-a
zilelor,/ Trează era agheasma-n noaptea de Iordan cu puşcaşii vânătorii/
mahalalelor/ Ce-şi aveau cartuşele bătute cu hârtii colorate,
confetti…” Momentul botezului se suprapune cu momentul strigătului de bucurie adresat
îngerilor ”cărora, de fapt”, poetul le citeşte ”acea primă poezie fulguitor/
răspândită/ Ca ninsoarea ce făurea în plutire/ o armonie sălbatică,
nedomesticită.” Şi tot atunci, într-o străfulgerare, apare şi prima revelaţie
venită din noapte Apocalipsei, când: ”o vreme, din înalt/ vor lumina tălpile
îngerilor ca proiectoarele peste stadioan”. Asta un timp, căci ”din păcate/
până la urmă se vor stinge şi tălpile îngerilor/ ca nişte acumulatoare
descărcate.” Atunci ”Lumea îşi va revizui drastic măsurile”, atunci
”tristeţea va face rocada cu bucuria”, iar universul mare va deveni mic”, în
timp ce în palma deschisă a lui Dumnezeu ”o altă lume îşi va redeschide rana”,
luând locul celei vechi în care, schimbându-se totul nici o schimbare, nu va
mai fi posibilă.
Rod al unor îndelungi experienţe trăite contorsionat, în
răspăr cu istoria, dar şi a unor acumulări culturale trecute prin
filtrul propriei conştienţei creatoare, prin insolitul imaginilor
şi acurateţea rostirii, Cu
genunchii pe zaruri se
constituie ca un volum de referinţă în biografia lui Leo Butnaru.
Ziarul
de Iaşi,
23
martie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu