UN POET AVANGARDIST

STEARINA CĂRUNTĂ

Versurile militare ale expresionistului

Ştiu sigur că mâine cu obraznic cinism,

Pudrat de trivialitate nu eu, nu însumi, adică,

M-oi deda caraghioslâcurilor, unor „izme”,

Tăinuind a sufletului cicatrice adâncă.

ÎNCOACE

Se desfac obuze ca perciuni-mproşcaţi cu bobi de  mazăre...

Trezeşte zâmbetul, zău! „Stelele – nuferii în heleşteu...”

Aşa ceva-i posibil când cu limba, precum cu dopul,

Prin spumă i se-nchid şampaniei respiraţiile

Şi degetele înaintează târâş ca minerii în căutarea minereului.

Iar aici priveliştea tirului solar

E totuna cu mina luminată de soare şi cântată de val.

Faţa Rusiei e în pistruii şi în ţiparii dezertorilor.

„E nevoie de metamorfoze – metamorfoze de culoare albă”.

Pe potecile taliei, pe valul umărului aciuarea mâinilor e mai tandră ca însăşi Crimeea.

Hărţuiala-n salt deja mai insistentă ca chiulul de-o săptămână.

Auziţi?! Pe front noi ne liniştim doar atunci când,

Cu aripi de columbe vineţii de fum, semnele exclamării

Sunt puse pe punctele-guri ale ţevilor de armă.

Iar când pe grunzurosul, ca luna-n fotografie,

Pergament al peretelui tencuit

Ca paraşute de păpădie vor tresălta gloanţele,

Se vor săpa, se vor descoperi noi strâmbături, grimase.

Este firesc de a te despărţi de culi ce veni din China,

Deoarece ai jucat excelent moneda lovită de perete.

(1919)

HOHOTE

Există hohote, hehote, hahoţele,

Există huhute cu frunte-ngustă ce s-a-ncruntat.

Vălurează obrajii, ca sub pluguri brazdele

Şi sar ridurile cum copilul pe arcuri de crivat.

Perciunii genelor doar ca piureul pe obraz,

După care hohotesc-chicotesc pe perete.

Dacă ai mustăţi, ca un popă biat, cu inel de topaz,

Ele se bălăcesc în canalul gurii indiscrete.

Există din cele care, ca pe uscate coji de pâine,

Rumegă buzele vineţii într-o doară,

Alegând ruşinate ansambluri de riduri străine

Direct sub dansatoare vederi cu dinţii afară.

Duduie trupuri, ca samovare înşiruite.

Cad în bulion lăcrămos ochii bondarilor de mai.

Ca mici bucăţele de slană, plutesc pupile obosite,

Frânghiuţele genelor trag în sus cearcăne ditamai.

Sar pe masă pentru un dans aparte. Sunt gingiile.

În odaie parcă-i numai drojdie de cvas în fermentare.

Şi fiecare din cei de după uşă ştiu că chindiile

Vor multiplica cearcăne ca pe nişte colaci de salvare.

(V.1919)

 

DIVIZIA SĂLBATICĂ 1919

Rămas bun

Pe ácele blănii au pus covrigul feţei

Ochii spre bordura şinelor coborâră

Butoanele disperării se mişcară grăbit

Buştenii mâinilor de umeri străini îi evacuară.

În pelerina cerului se zbăteau bucăţele de doliu

La tâmplele noastre greutăţile-s mare povară

Trecutul arăta a Maria Stuart din Tauer

Iar în aer plutea: Java, Empire spre seară.

În tresele covoraşelor se tăinui praful pudrei

Firele întâlnirilor în gherghefuri nu-şi vor găsi pace.

Pe genele paronicei văzduhul se cristalizează

Când felinarul locomotivei degetele îşi desface.

Stropii bocetului se bat de molul portului

Fiindcă în crepul de doliu – e cimitir acest debarcader

Şi doar ochii tresar în clătinatul cocoaşelor de dromader

Sub încovoiatul brontozaur al podului de fier.

 

VAGON DE CAMPANIE

În vis văd cu toţii ceainice fierbând, iar eu

În pled seamăn bobii privirii zăpezilor spre zori

Din mâneca ţevii ies scânteile buşteanului

Copacii în promoroacă – bunici de negustori.

Cu pocnetul roţilor se joacă par-impar.

Ah, câte rânduri de şine au fost citite-n lung de şes!

Peste stârvul inimii şoimul lehamitei

Iar clipele – ca-n fantastica lui Welles.

În ochi tresaltă bărbiile nămeţilor

Pe pantele pleoapelor – a somnului povară grea.

În suflet e disconfort ca-n pustiul Gobi;

Căci eu nu-s decât o cifră în tirul cuiva.

Gândurile – corăbioare de hârtii copilăreşti

Din neatenţie-s aruncare-n bătăile roţilor

Un uimitor nimic răsucesc în ochi pernele-sul

În palanchinul vagonului pre-morţilor.

*     *     *

Peste gardul de nuiele al pădurii plutesc mihalţii norilor.

Mătreaţa zăpezii e pe la geamuri de vagon ornată.

Corpul, dichisit într-un cort cerchez, de nimeni nu e iubit.

Ca un câine, seara stă ciudat înclinată.

Tristeţea-i pe uliţe luminate de cozile vulpilor.

Aspru, ca scoarţa de tei, drumul scarpină căruţaşul ce trece.

Pe coline surii – tufişuri, tufişuri

Ca părul bărbatului mai jos de pântece.

Stelele-au zburat pe o stinghie lată. Cine vă apasă

Cu pervazul buzelor a sânilor abajururi rebele?

Pişcăturile geloziei developează palimpsestul feţelor,

Pentru că o ceapă neagră încalţă seara-n coşuri de nuiele.

(1920)

*     *     *

Plutesc pe străzi ca pe rânduri scrise

Trecătorii mişună viermi în cadavru maur.

În heleşteul sufletului – plictisul paginilor de ziare...

Ordonanţa vede ai potcoavelor rupii de aur.

Papahă* – coafura vălurată a unei blonde

Degetele vântulu-i răsucesc cârlionţii ca pe fum străin

Gândul la răvaşe – în faţa monumentelor incaşe

Iar veselia pe aici e un foarte rar peregrin.

Catedrala s-a culcat pe altarele termofoarelor

Grădiniţele se târăsc cu un gherghef destrămat

Comisar militar... cap de brigadă – blidele urechilor

Seara-i încărcată cu slove-bubiţe pe care le-am uitat.

Păianjenii felinarelor se-agită pe talgerul pieţei

De la aerul geros limba simte gust de mentă şi femei

Mă prăbuşesc de pe grota calului înspumat

Spre-a pleca pe calea ferată a memoriei.