miercuri, 17 februarie 2016

POEME CU SOCRATE



leo butnaru

 


SOCRATE


...iar când l-au văzut
că-şi priveşte atent chipul în
oglinda cupei cu cucută
l-au întrebat: „Ce faci?”
„Mă uit la un om”,
                                 le răspunse...

                                                             XI.1984


IPOTEZĂ

Presupun: până
şi în ultima lui dimineaţă
din viaţă
neîndreptăţitului  înţelept Socrate
ajuns
poate
la crâncenă disperare
roua ce împresura
somnolentul tărâm al Eladei
nu i se păru
totuşi
o mare viziune
f ă c u t ă  ţ ă n d ă r i...

10.X.1987


DE SOCRATES

Potirul – plin, lichidul – vineţiu
Şi-o dimineaţă răsărind divină.
Pe suflet i se face arămiu
Dar mintea... mintea i se însenină.

Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?
E-o logică aice, e vreo lege?
De toate-a fost, dar n-a fost într-un fel:
Un măscărici ce mască îşi alege.

Să le repete gând ce nu convine
Ori să brodeze-n childuri, ocolit?
...S-a zis cu limpezimile eline...

Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa
De noapte grea, şi vorovi icnit:
– E totul clar ca bună dimineaţa...

1979 //18.VIII.1988


MĂSĂLĂRIŢA

În amiezile de vară leşietică
arta cuvântului apare devalorizată precum
un textuleţ de reţetă în care
este prescris un paradis proscris
ce e totuna cu talpa iadului
şi încântarea demenţială a
paznicului de tigve puse piramidă ca
un vârf de capitel din
Decameronul ăsta post-neo-nu-ştiu-ce
în timp de ciumă ce dă târcoale
sufletelor...
           Uşor de înţeles că
e înfiorător de trist şi acest Decameron Post-Boccaccio
de care ne aflăm la o distanţă – stilizată mai mult
adevărată – mai puţin
ca o posibilitate de a păstra umbrele şi
de a ne ţine de urât noi înşine în
amiezile de vară leşietică/ leşietice
când sub gardurile balcanice post-antice
măsălăriţa miroase a
ultimă zi din viaţa lui Socrate.

27.VII.1992


DUBLUL ETC.

Uneori
           în vis
predau armele şi filosofia elenă
într-o alambicată trecere de la uneltele vrajbei la
liniştea şi pacea sapienţei
                                           pentru că
atunci când bat tunurile
muzele tac
dar mai ales din motivul că
această trecere/ tăcere presupune anume predarea
revolverului
mitralierei baionetei grenadei etc. – cu
concomitenta predare a lui Socrate
Platon Aristotel Zenon Epicur Lucreţiu
                                          e t c e t e r a...                             


ASEMENI LUI SOCRATE

Pe mal de baltă lintiţoasă
uneori stă şi cugetă
alteori numai stă ardeleneşte cel
care ştie că nu ştie nimic
dezolat plictisit de
perfectul primitivism al brotacilor
bolovănoşi prostănaci verzi ca
papura filosofiei
ce-şi auto-produce clorofila…

VII.1995

marți, 16 februarie 2016

UN POEM CU FONDATORUL CINISMULUI


                                      

                                     DIOGENE

În gura butoiului
propria-ţi umbră ţi se aşterne la picioare
şi
resemnat
tu îngenunchezi pe preşul ei întunecos
cerându-i îndelung iertare
destinului tău nenorocos
sabotat de zei
pentru că nu-l poţi răsplăti decât
cu apoteoza negativă a
sentimentelor răpuse care
ţi se depun pe inimă precum un
praf aspru de piatră ruinată în
adâncul carierelor părăsite.

7.VII.1989

                                           l.b.

sâmbătă, 13 februarie 2016

LA KILOMETRUL 0






Origini

Spre limba maternă venim
din limba paternă – Tăcerea
Dumnezeiască…


Până la cântarea cântărilor

cu ceva timp până a-l întâlni pe Solomon
adică până la Cântarea cântărilor
iat-o pe păstoriţa Sulamita sărutând
mâna asprului ei păstor – acolo
la atingeri de nisipuri
şi câmpie –
dar ea săruta mâna nu pentru că
o hrăneşte
ci pentru că
o mângâie...


Înainte de somn

Apus deja potolit
sieşi supus.
E mai mult spectru
decât pară.
Şi în desenul cosmic prinde să-ţi pară
că vezi scoasă înainte de somn
şi pusă într-un fabulos pahar cu apă
o supra-uriaşă proteză dentară.

Cine o fi venerabilul, bătrânul Domn
pregătit de adâncile soamne?

Poate chiar Tu, Doamne ?...


Însemne

Pentru a vă imagina cum arată
o inimă în suferinţă… – e toată
dungată
de linii-linioare ce aduc a zgârieturi
de parcă cineva
a tot aprins
a tot aprins chibrituri de ea…


Aproape paronimie

În miez de iarnă geroasă am întrebat:
„Cine e la geam? Viforul?...”
Şi răspunse un glas de gheaţă:
„Nu. Viitorul”.

joi, 11 februarie 2016

POEME CU ION BARBU ŞI EMIL CIORAN

ION BARBU

În câte vreo crăpare de zori nătângă
trezindu-se din somn sau din beţia matematicii şi
regăsindu-şi propriile probleme – unele
de-a dreptul ne-dragi – îşi
trăgea nădragii şi
sughiţând a dezorientare pornea la
obişnuita-i promenadă spre Capşa în
timpul căreia (în gând pe îndelete)
încerca (a mia oară!) să
analizeze raportul dintre Beyrut şi
Forul (nici măcar Farul!) de la Triseta
(naiba ştie ce ar mai însemna şi atare raport care –
simţea el – favorizează totuşi
expunerea sa faţă de lumină
împăcându-l oarecum cu acest Univers dis-
proporţionat în care
încă nu se ştie ce este mai puternică
viaţa sau moartea
                            mai apoi
scriind toate astea atât de ermetic în
româneşte încât trebuia să se auto-traducă în
româneşte
spre a ajunge la concluzia că în jocuri secunde
de fapt elabora o arhitectură care-i semăna
şi strigând a uimire:
                              Poezie tu diavolului pieire
cu frumuseţea încercând păcatul
despicând apele roşii şi inima de piatră şi
făcând ca îngerii să coboare uriaşele scări ale
imaginaţiei mele; tu verb întrupat în verb
sau literă încifrată-n număr sau
gălbenuşul oului dogmatic primordial de fapt
nu eşti atât de fioroasă nu eşti atât de nemiloasă şi
nicidecum materială – pentru că eşti
chiar aerul revărsat de Dumnezeu în tine şi
din tine iarăşi revărsat în Dumnezeu boare
schimb de respiraţii gură la gură cu
                                                          îngerii tu Poezie
diavolului pieire!

25. XII. 2001





CIORAN

...nu e căderea mea să-mi dau cu părerea despre
acest sau alt mare filosof – un
român din popor – vă
cam daţi seama la cine m-aş putea referi. Nu
sunt din cei care suspectează cancelaria proniei de
birocratism antiromânism – catastiful e
deschis vraişte: oricine poate citi numele
sapientului care întruneşte
dubla condiţie „cu obscuritatea” sau doar
pe cele ale ambiguităţilor existenţei – gândesc în
acest amurg când
                             în orice direcţie ar zbura
corbii taie diametral cerul – un
clişeu geometrico-melancolic inevitabil; corbii
fâlfâind jos razant peste
ţiglele sângerii-afumate ale
gării din Sibiu peste
peronul înserat pe care urmăresc cu
angoasantă fascinaţie spectrala anti-
                                       dialectică a

vedeniei filosofiei.

Din volumul : Leo Butnaru - "În caz de pericol", Ed. "Junimea", Iaşi, 2004

vineri, 5 februarie 2016

POEME LA ÎNCEPUT DE AN





Ochii cititorului

Poetul Mihai Ursache metaforizase memorabil:
„Miezul mai mare decât fructul”.
Un poet slăbuţ mai că-l imitase – maică! –
făcând-o pe originalul (credea el
nu însă şi noi) când se lamenta
că lacrima ar fi mai mare decât ochiul.
Eu i-aş fi sugerat să scrie că
chiar şi unii căpoşi se poate întâmpla să aibă creierul
mai mare decât capul; un creier
ce le dă peste urechi
vălurându-şi circumvoluţiunile dincolo de ele – şi acesta
fiind un mic circ al circumvoluţiunilor spectaculoase. În fine
după toate astea s-ar fi întâmplat ca nedumerirea
dar mai ales proverbiala frică să aibă ochi mari
adică
ochii cititorului de poezie – mai mari decât frica
acestuia.


Simţeam, auzeam

1

Fiind copil
de la un moment încolo chiar simţeam
chiar auzeam cum creşteam
precum la Eminescu se aude creşterea ierbii
precum la Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam
precum…

           În fine – auzeam cum creşteam
simţeam cum puţin câte puţin
mi se îndepărtează
capul
de
picioare
şi nicidecum nu uit acel simţ nici în inevitabila
succesiune istovită a uitărilor
deja în ne-creşterea trupului
şi a lăsării puţin câte puţin a capului
mai spre picioare când

uneori e atâta linişte
                                 încât
în capul meu
în mintea mea se aude cum se ru-
pe o idee
cu un plesnet de strună

2

…după care
va fi iarăşi atâta linişte în jur
încât se va re-auzi creşterea ierbii
şi cum razele de lună vor izbi în geam
dar mai ales pentru prima oară de atâta linişte
se vor auzi paşii lui Dumnezeu
                                                chiar dacă s-ar întâmpla
ca tălpile Sale să nu atingă pământul…

 

 

joi, 4 februarie 2016

POEZIA ŞI SEMNUL ÎNTREBĂRII




Să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

*

În poezia contemporană se mai consumă multă strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ ritm) „fără cusur” care, de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conţinut”, însă care, de fapt, nu de puţine ori, nu e decât găunoşenia banalităţii, luciu fals; adică, în loc de poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, şi mulţi dintre cei care nu apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând” versul liber, ajung la aceleaşi rezultate, poate că uşor altfel numite: inventivitate, modernitate false care, de fapt, sunt şi ele sinonime banalităţii neputincioase, stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularităţi/ organizări primitive, totuşi (ca efect), ei

miercuri, 3 februarie 2016

UN POET DE ACUM 200 DE ANI (Revista "Spaţii culturale")




Gavriil (Gavrila) Derjavin face parte din marii poeţi, pe care alte popoare i-a dăruit Rusiei: prinţul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru poezia modernă rusă, Aleksandr Puşkin (1799-1837), fiul unui etiopian (au fost descoperite acte conform cărora, în drum spre Rusia, bunicul său ar fi fost botezat într-o biserică din Moldova), Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoţiană, la originile sale trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII).
Se spune că neamul Derjavin ar fi provenit din tătarii de pe Volga, după ce un oarecare Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creştinat prin botez, se află în slujba ţarului.
Gavriil Derjavin a fost ofiţer în armata împărătească, dar mai întâi ostaş de rând, care a participat la lovitura de stat din iunie 1762, în urma căreia pe tron a fost urcată Ekaterina a II-a. Ca ofiţer, a luat parte la acţiunile de înăbuşire a răscoalei lui Pugaciov.
Primele versuri le publică în 1773. Peste cinci ani se căsătoreşte cu portugheza Ekaterina Bastidon, fiica de 16 ani a unui camerist al ţarului Petru al III-lea.
Cu alte cuvinte, reprezentanţii naţiunilor europene participau la modernizarea Rusiei patriarhale.
Din momentul fondării, în 1783, a Academiei Imperiale, Derjavin a fost membrul ei activ, participând la elaborarea şi editarea primului dicţionar explicativ al limbii ruse.
A ocupat funţii de stat, unele importante, ca cea de ministru al justiţiei (1802-1803), dar rămânând permanent în câmpul literaturii, scriind ode, sonete, epigrame.
Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la moartea poetului Gavriil Derjavin, undele din textele căruia le-am românizat.

L.B.
 
LEGEA VIEŢUIRII
 
Pentru trufaş – de frunte înclinare,
Celui obraznic dă-i o palmă pe bune,
Unge balamaua scârţâitoare,
Câinelui închide-i gura cu pâine –
Vă jur: tuspatru, sau mai mulţi de ar fi,
Îndată vor amuţi, s-or cuminţi.


CNEAZULUI [ANTIOH] CANTEMIR, AUTOR DE SATIRE

Slova veche nu-i ştirbeşte meritele. Păzea
Vicii! Nu vă apropiaţi! El vă va înţepa!

1779


PE SICRIUL UNUI DUHOVNIC ŞI EROU

În acest mausoleu este îngropat
Exemplul de destin uman prea minunat,
Pilda cu deşertăciunea de când lumea:
Eroul – şi putreziciunea.

După 1780


LA MOARTEA CĂŢELUŞEI MILUŞKA
 
Vai! În această zi de pe genunchii mei
A căzut Miluşka. Iar din tron – Ludovic.
Pentru destin e jucărie orice vrei:
Ori căţeluşa mea, ori rege – tot nimic.
 
1793
 
 
PASĂREA
 
Au capturat pasăre cântătoare
Şi o tot strâng în mâini cu nesimţire;
Pasăre ţipă de neîndurare,
Dar ei îi zic: „Hai, cântă de iubire!”
 
1793


EVANTAIUL

Chiar de-ar fi lumea întreagă să o domin
N-aş dori decât simplu evantai să fiu;
Pe toţi i-aş răcori ca un zefir divin,
Scut al universului imens, azuriu.
Iară tu, Chloia, fluturându-mă uşor,
Apărându-te de căldura cea mare,
Ai înflori ca astrul răzbătând prin nor,
Fiindu-mi chiar tu umbră răcoritoare.