UN POET DE ACUM 200 DE ANI (Revista "Spaţii culturale")

Gavriil (Gavrila) Derjavin face parte din marii poeţi, pe care alte popoare i-a dăruit Rusiei: prinţul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru poezia modernă rusă, Aleksandr Puşkin (1799-1837), fiul unui etiopian (au fost descoperite acte conform cărora, în drum spre Rusia, bunicul său ar fi fost botezat într-o biserică din Moldova), Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoţiană, la originile sale trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII).

Se spune că neamul Derjavin ar fi provenit din tătarii de pe Volga, după ce un oarecare Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creştinat prin botez, se află în slujba ţarului.

Gavriil Derjavin a fost ofiţer în armata împărătească, dar mai întâi ostaş de rând, care a participat la lovitura de stat din iunie 1762, în urma căreia pe tron a fost urcată Ekaterina a II-a. Ca ofiţer, a luat parte la acţiunile de înăbuşire a răscoalei lui Pugaciov.

Primele versuri le publică în 1773. Peste cinci ani se căsătoreşte cu portugheza Ekaterina Bastidon, fiica de 16 ani a unui camerist al ţarului Petru al III-lea.

Cu alte cuvinte, reprezentanţii naţiunilor europene participau la modernizarea Rusiei patriarhale.

Din momentul fondării, în 1783, a Academiei Imperiale, Derjavin a fost membrul ei activ, participând la elaborarea şi editarea primului dicţionar explicativ al limbii ruse.

A ocupat funţii de stat, unele importante, ca cea de ministru al justiţiei (1802-1803), dar rămânând permanent în câmpul literaturii, scriind ode, sonete, epigrame.

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la moartea poetului Gavriil Derjavin, undele din textele căruia le-am românizat.

L.B.

LEGEA VIEŢUIRII

Pentru trufaş – de frunte înclinare,

Celui obraznic dă-i o palmă pe bune,

Unge balamaua scârţâitoare,

Câinelui închide-i gura cu pâine –

Vă jur: tuspatru, sau mai mulţi de ar fi,

Îndată vor amuţi, s-or cuminţi.

CNEAZULUI [ANTIOH] CANTEMIR, AUTOR DE SATIRE

Slova veche nu-i ştirbeşte meritele. Păzea

Vicii! Nu vă apropiaţi! El vă va înţepa!

1779

PE SICRIUL UNUI DUHOVNIC ŞI EROU

În acest mausoleu este îngropat

Exemplul de destin uman prea minunat,

Pilda cu deşertăciunea de când lumea:

Eroul – şi putreziciunea.

După 1780

LA MOARTEA CĂŢELUŞEI MILUŞKA

Vai! În această zi de pe genunchii mei

A căzut Miluşka. Iar din tron – Ludovic.

Pentru destin e jucărie orice vrei:

Ori căţeluşa mea, ori rege – tot nimic.

1793

PASĂREA

Au capturat pasăre cântătoare

Şi o tot strâng în mâini cu nesimţire;

Pasăre ţipă de neîndurare,

Dar ei îi zic: „Hai, cântă de iubire!”

1793

EVANTAIUL

Chiar de-ar fi lumea întreagă să o domin

N-aş dori decât simplu evantai să fiu;

Pe toţi i-aş răcori ca un zefir divin,

Scut al universului imens, azuriu.

Iară tu, Chloia, fluturându-mă uşor,

Apărându-te de căldura cea mare,

Ai înflori ca astrul răzbătând prin nor,

Fiindu-mi chiar tu umbră răcoritoare.

ZEIŢA SĂNĂTĂŢII

A sănătăţii zeiţă binefăcătoare,
Higia, fii nedespărţită de mine!
În zilele vieţii ce mi-i dată
Îmi rămâi mereu călăuzitoare!

Dacă belşugul le zâmbeşte muritorilor,
Dacă aceştia se mândresc în faţa celor puternici
Cu strălucitoarele lor bogăţii,
Dacă pasiunile de dragoste caută
Dulci desfătări la sânul naturii,
Dacă în ochii părinţilor
Lacrimile pruncului sunt duios zâmbitoare,
Dacă zeii din înălţimi
Ne dau la timp generoasele ploi,
Dacă viaţa noastră modestă ne înveseleşte
Cu tihna sufletească a eremiţilor, –
Cu tine orice bucurie înfloreşte plăcut aromitoare.
Iar dacă tu, zeiţă, te retragi şi ne uiţi,
Ne părăsesc toate bogăţiile.

1795

           

ÎNGÂNDURARE

Singur, îngândurat, cu paşii mari măsor

Spaţii pustii şi timpul acestor zile;

Caut cu sumbru văz pe-aici sau pe răzor,

De n-au rămas umane urme umile.

Dar printre oameni, vai! nu caut ajutor,

Nu îl râvnesc, ci doar lumina mi-o doresc;

Veselia trece, tristeţea vine-nor,

De văzul altora ochii n-o tăinuiesc.  

Mi se pare urlă râu, abis şi munte

De flacăra care-mi arde necruţător

Simţ neliniştit, neogoita minte.

Însă nu există pusta sau proptirea

Prin care n-ar răzbate al iubitei dor,

Ajutându-mă să-nving nenorocirea. 

1807

*      *      *

Fluviul timpului în râvna sa

Spulberă omeneştile fapte,

Topeşte, ascunde-n pământ sau stea

Popoare, împăraţi şi regate.

Iar de mai rămâne câte ceva

Din lire sau sunet de flaute,

Eternitatea le va măcina.

E un destin nemilos în toate.

6.VII.1816