Ochii cititorului
Poetul Mihai
Ursache metaforizase memorabil:
„Miezul mai mare
decât fructul”.
Un poet slăbuţ
mai că-l imitase – maică! –
făcând-o pe
originalul (credea el
nu însă şi noi)
când se lamenta
că lacrima ar fi
mai mare decât ochiul.
Eu i-aş fi
sugerat să scrie că
chiar şi unii
căpoşi se poate întâmpla să aibă creierul
mai mare decât
capul; un creier
ce le dă peste
urechi
vălurându-şi
circumvoluţiunile dincolo de ele – şi acesta
fiind un mic circ
al circumvoluţiunilor spectaculoase. În fine
după toate astea
s-ar fi întâmplat ca nedumerirea
dar mai ales
proverbiala frică să aibă ochi mari
adică
ochii cititorului
de poezie – mai mari decât frica
acestuia.
Simţeam, auzeam
1
Fiind copil
de la un moment încolo chiar simţeam
chiar auzeam cum creşteam
precum la Eminescu se aude
creşterea ierbii
precum la Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam
precum…
În fine – auzeam cum creşteam
simţeam cum puţin câte puţin
mi se îndepărtează
capul
de
picioare
şi nicidecum nu uit acel simţ nici în
inevitabila
succesiune istovită a uitărilor
deja în ne-creşterea trupului
şi a lăsării puţin câte puţin a capului
mai spre picioare când
uneori e atâta
linişte
încât
în capul meu
în mintea mea se
aude cum se ru-
pe o idee
cu un plesnet de
strună
2
…după care
va fi iarăşi atâta linişte în jur
încât se va re-auzi creşterea ierbii
şi cum razele de lună vor izbi în geam
dar mai ales pentru prima oară de atâta
linişte
se vor auzi paşii lui Dumnezeu
chiar
dacă s-ar întâmpla
ca tălpile Sale să nu atingă pământul…
Ciulinii, pelinul
Copil
desfac trosnitor
între dinţi
un pesmet:
la colţul buzelor
şi pe bărbie –
ciulinii fă-
râ-
miturilor
(miturilor!) – de asta
amintindu-mi şi
tu
steblă de pelin
tremurând în
vântul pre-iernii
în preria
brumelor –
tu
ca o idee
speriată...
Poem scris într-un ceas bun
Fie într-un ceas
bun ceasul de perfuzie când
îmbărbătătorul
magneziu îţi irigă venele
în solstiţiul său
miraculos
înfierbântându-ţi
corpul
transformându-ţi-l
într-un fel de tropic utopic personal ca
anti-Tropicul
Cancerului
căruia îi
potoleşte devastatorul zenit.
Fie într-un ceas
bun ceasul de perfuzie
cu miraculosul
său solstiţiu când
asemenea soarelui
inima se află între cele două paralele
altfel zis – între coastele situate
la latitudinea de 23°27' nord sau sud
de ecuatorul pieptului tău; inima
uşor magnetizată
încât
de nu ai fi sub picurătoare
ci ai hălădui printre imensităţile dintre polii magnetici tereştri
ai putea deregla cât de cât
minusculele busole ale albinelor
şi mai puţin
(dar totuşi)
astrolabii păsărilor călătoare.
Fie într-un ceas
bun ceasul de perfuzie
când prin tubul
capilar picură minusculul Nil al vieţii
şi ceva din
cărţile lumii – cerneală parcă
lectură să zicem
metafore şi
abia sesizabila
lavă a tropicului utopicului tău personal ca
anti-Tropicul
Cancerului.
Fie într-un ceas
bun ceasul de perfuzie când
amurgesc crinii
de la endo-
crinolgie
glanda tiroidă
arătându-se sub mărul lui Adam
ca un mic
asteroid
ca o mică
asteroidă
ca un planetoid
imprevizibil în comportament
pe care tu speri
că domnul doctor – astronomul
interiorităţii
umane – va reuşi totuşi
să-l ţină sub
observaţie
manevrându-i
orbita în dependenţă de
situaţie…
…Acestea şi
altele
după care
tu despături
pentru lectură ziarul de seară
în care pare să
fie învelit cadavrul zilei
ca şi trecute
sub mormanul
sub mormântul
ştirilor veştezite;
cadavrul unei
zile de-a tale
de-a lumii…
Modificare de forme
În noapte
se aude un foşnet. Îl percep
ca pe o schimbare de forme. Da
în spaţiu
s-au modificat formele a ceva. S-a dezechilibrat
ce era fix
nemişcat. Altfel
foşnetul ca sunet
nu ar exista.
…Iar poemul acesta
neauzit
nu e decât
schimbare de forme
în conştiinţa ta…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu