Să te pui
sub semnul întrebării pe tine însuţi
Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi
chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele
văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora
printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt
„comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună;
poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului
există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii.
Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în
afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.
Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am
numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de
niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al
harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a
fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea,
de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi
originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe
oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda
cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia
că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar
nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la
ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care
cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la
viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că,
odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate
(dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători,
trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub
semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să
faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi…
irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o
supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a
trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia
ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele
conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului
şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai
multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte
înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte
semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale
metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente
speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se
face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată
acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale,
în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.
*
În poezia contemporană se mai consumă multă
strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ ritm) „fără cusur”
care, de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conţinut”, însă care, de fapt, nu
de puţine ori, nu e decât găunoşenia banalităţii, luciu fals; adică, în loc de
poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, şi mulţi dintre cei care nu
apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând” versul liber, ajung la
aceleaşi rezultate, poate că uşor altfel numite: inventivitate, modernitate
false care, de fapt, sunt şi ele sinonime banalităţii neputincioase,
stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularităţi/ organizări
primitive, totuşi (ca efect), ei
aducând primitivitatea „descătuşată” până la
huliganism anti-artistic, anti-estetic. Până la stupizenie. În locul clişeului formalist-clasicizant dânşii pun
surogatul verbalist, deşănţarea căruia ar dori să fie luată drept curaj şi
libertate de creaţie. Pare-se că deja chiar s-a şi instaurat starea de
verbalizare generală, pe care o prezicea Witgenstein, încât, astăzi, multe se
spun (în special în discursul „politic”) (ca dat, proiecţie a acţiunii
concrete), dar, în consecinţă, se acţionează cu totul altfel, încât cuvântul
pierde aderenţa la realitate şi influenţa asupra acesteia, deci – şi asupra
omului. Numai poezia adevărată, esenţializată în metafore şi filosofie, mi se
pare că a rămas „constantă” în modul de a fi şi de a se manifesta, legătura
(dar şi raportul) ei cu realitatea pe care o oglindeşte nefiind, ca şi până
„acum”, una (unul) de „coincidenţă”, ci doar de diverse niveluri de adecvare,
ca „îngustare” sau „relaxare” a gradului de relativitate. Doar că „gradul”,
„nivelurile” (în cauză) depind de mai mulţi factori individuali şi culturali,
personalizatori şi „sociologizatori” specifici unei anumite epoci, ceea ce şi
explică faptul că, în realitate (...ireală), poezia totdeauna a reuşit să evite
anchilozarea, osificarea, încremenirea în clişeu (canon, metodă, şcoală,
curent...). Totdeauna, însă cu excepţia veleitarilor care nu sunt în stare să
se ridice la conştiinţa că, spre exemplu, de vreo sută de ani încoace, versul
liber (autentic) a fost şi rămâne un mod special de gândire şi expresie
artistică; este libertatea care respinge întâmplătorul, superficialul,
efemerul, moftul, manierismul găunos/ sec, manifestându-se în structura
poematică printr-o complicată organizare semantico-intonaţională. În ambele
cazuri, ale „clasiciştilor” şi adepţilor verslibrismului, e valabil principiul
conform căruia oricare formă prozodică este eficientă graţie talentului
autorilor şi nicidecum prin proprie manifestare/ prezenţă ca formă. Prin sine,
forma nu atestă poezia, ci doar poezia poate propune (atesta) o formă sau alta.
Dacă verslibrismul poate fi înţeles ca expresia sui generis a democraţiei în
creaţie (prin analogie cu democraţia socială vorbind), este necesar să amintim
obligatoriu că, precum cea socială, democraţia literară trebuie să se conducă
şi ea de un cod de legi, alias – de o constituţie a artei. Libertatea de
creaţie nu presupune obligatoriu originalitatea, altfelul, însă nu este sinonimă liberului arbitru. În raport cu
forma poemului clasic, verslibrismul înseamnă asimetrie în infinit număr de
variante; asimetrie ca libertate, dar nu anarhie. Forma „trivială” a
rigurozităţilor excesive clişeizate este „distrusă” prin travaliul asupra
formei „în general” întru diversificarea acesteia în multitudinea
particularităţii/ particularizărilor posibile. Ar fi ca şi cum trivialul
anihilat prin travaliu.
Cotidianul înnobilat
Anul acesta, s-a ţinut a doua ediţie a „Poeziei la Iaşi ”, una din zilele căreia
a avut loc la Chişinău.
Poezia chemată în plin oraş, în (de)plină lume.
Senzaţia că măria sa poezia participă şi ea la constituirea şi chiar… refacerea
oraşului, astfel contribuind, bineînţeles, la împlinirea lumii, româneşti şi de
pretutindeni, oferindu-i acesteia ceva important, de re-întemeiere în prezent,
de dăinuire în viitor. Poezia contribuind la crearea unei identităţi, la
împlinirea unei comunităţi. Şi – de ce nu? – a unei civilizaţii. Moderne,
contemporane. Urbane, umane. Poezia care acutizează – deci, şi conştientizează
– sentimentul unui câmp spiritual, cultural de zile mari. Chiar dacă
manifestarea poeziei în plină stradă, în plină piaţă orăşenească, în plin polis
se întâmpla, în oraş, în zile obişnuite. Era sărbătoarea cotidianului înnobilat
de metafore. De numele poeţilor. De cărţile lor. Cotidianul obţinea ceva de
fenomen. De neobişnuit. De farmec. De taină. Şi – de ce nu? – de măreţie. Sau,
cel puţin, de mai mult decât a fost. Până la momentul când poezia a ieşit în
lume, printre oameni, pentru oameni. De parcă o parte din subiectivitatea
metaforelor devenea obiectivitate şi necesitate pentru alţii, pentru mai muţi.
Pentru care poezia, poetul, în pofida a oricăror mutaţii în civilizaţia
contemporană electronizată, mai păstrează aureola unei taine, dar şi a unui
prestigiu spiritual, a unei distincţii necesare omului, creatorului,
cititorului, dar şi comunităţii umane în generalitatea ei. Poezia ca funcţie,
acţiune, prezenţă şi capacitate de a se propaga din suflet în suflet, din
conştiinţă în conştiinţă. Poezia ca sentimente şi semnificaţii, în stare (prin
menire şi mirare!) de-a agrega dialogul, reciprocitatea. Şi – de ce nu? –
simpatia, atât de necesară în această lume cam grăbită. Şi, într-o anumită
măsură, adumbrită. Ca să nu zicem – mâhnită, neliniştită, precum se întâmplă să
fie aici, la noi, în vecinătatea războiului care încearcă ţara vecină.
Da, poezia (şi ca) acţiune, dialog, reciprocitate.
Pentru că metafora, codul, codurile poetice în general, nu sunt produse,
ansambluri finite, ci sisteme care fiinţează (aici, cu sensul de: a funcţiona),
lucrează, operează în reciprocităţi şi pluri-semnificaţii spirituale. Poezia
înseamnă dinamism, adică, spunea confratele nostru de mai demult, – luptă cu
inerţia.
Astea şi altele – nobile, memorabile – s-au
întâmplat la Iaşi
şi Chişinău, inclusiv ceea ce Croce numea „îmbogăţirea poeziei prin îmbogăţirea
conştiinţei umane” în fascinanta şi misterioasa
alchimie a „perpetuei creşteri a spiritului din el însuşi”. Ca să ne mai
amintim şi de sonorul, bine temperatul distih autohton: „Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire”.
Cinstirea patriei prin poezia libertăţii în
reciprocitate imanentă, chiar obligatorie, cu libertatea poeziei. La Iaşi , în spaţiul urban, în
necuprinsul mundan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu