sâmbătă, 28 ianuarie 2017

ÎN MEMORIA LUI ION UNGUREANU: 2.VIII.1935 - 28.I.2017





FILE DE JURNAL (ȘI) CU ION UNGUREANU

Tudor Zbârnea, Leo Butnaru, Maria Bieșu, Ion Ungureanu și Octavian Onea
16 iulie 1993


12.I.1971

Plec la spectacol la Teatrul „Luceafărul”, notele le voi relua mai apoi.
La casă, aviz trist: „Nu mai sunt bilete”. Zi de luni și o atare… năvală? Ba nu, explicația e următoarea: va fi prezentat spectacolul de absolvire al studenților noștri care studiază la Teatrul „Șciukin” din Moscova – „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. Intrare – cu invitații. În fine, cu ajutorul unor cunoscuți de-ai noștri ajungem spectatori. Ambii frați Soțchi-Voinicescu, Victor și Mircea, Vlad Druc, Victor Teleucă, Ion Ungureanu, Ion Caraciobanu, Nina și Gheorghe Vodă, Andrei Lupan, Petru Lucinschi. O reîntâlnire neașteptată cu Raisa Ene! Colega mea de la școala nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Ea: „Te-ai schimbat”. Eu, în sinea mea, dar de bine: „Tu – și mai mult”.
Bravo tinerii din scenă! Gheorghe Urschi – de perspectivă. Gest-verb convingător.  Pe Ion Arachelu îl cunosc și din alte evoluții – „Zece ierni pentru o vară” (nuvelă cinematografică), Guliță din „Chirița în provincie”. De data aceasta – cam palid.
După spectacol, se iscaseră discuții despre Mona. Victor Teleucă în răspăr cu jurnalistul-radio, pe care l-am cunoscut, cândva, la o nuntă, apoi, altădată, la Teatrul „Pușkin”; se dăduse în confesiuni despre prietenie. Jurnalistul susținea că actrița-Mona a evoluat destul de slab. Mi se ceru și mie părerea. Coincidea cu cea a lui Teleucă. Mona – provincială ca inteligență, aristocrată ca maniere. În primul caz – își dezvăluie natura adevărată, „schilodită” de îngustimea preocupărilor care n-o obligă să-și dea provincialismul pe față (nici nu știe, încă, de… Ursa Mare). În al doilea caz – spilcuirea aristocratică ce poate modela până și un manechin.. actrița ce juca acest rol ar fi trebuit să se teamă de căderea în extreme, să n-o facă nici pe provinciala sadea, nici pe prea aristocrata… uneori, precauția e contraindicată. Probabil, tocmai dintr-un exces de precauție actoricească, în comparație cu celelalte personaje, Mona s-a aflat în penumbră. Actrița își revine abia spre finalul spectacolului. Unde mai pui că, pentru o debutantă, este foarte greu s găsească un echilibru între provincialism și aristocratism. De aici – prudența…

14.VI.1971

Am procurat câteva cărți. Surprins: abia când mă întorceam la cămin, am aflat că la Teatrul Național e o seară omagială Vasile Alecsandri (150 de ani de la naștere). M-am grăbit, revenind în oraș. Aveam motive să cred că la teatru va fi puțină lume. Anunțuri n-au fost, studenții sunt în perioada de examene. Dar m-am pomenit „săltat” la al doilea rând de balcoane, cel mai de sus. Nu mai erau locuri. Vede-se, țin moldovenii la ce țin. Cuvânt de deschidere – Pavel Boțu. Bogdan Istru a ținut să expună într-un mod afectiv biografia „regelui poeziei”. Prezent și Serghei Baruzdin, secretar al US din URSS. Printre altele, a spus că, pentru prima oară, a auzit de numele lui Alecsandri în 1944, când trecea, ostaș, prin Moldova. Cică, îl rosteau țăranii, orășenii, încercând să-i redea câte ceva din opera lui, în rusește. Mai apoi, 1-a citit în traducerea lui Lugovskoi. „Paralelele literare sunt, de regulă, riscante, însă mie unuia mi se pare că Alecsandri pentru moldoveni e ca și Pușkin pentru ruși”, a mai spus. I-a înmânat lui Boțu revista „Drujba narodov”, al cărui redactor-șef este – noi traduceri din opera lui Alecsandri. La 28 iunie, bardul va avea seară festivă la Moscova. Ion Ungureanu a citit „Miorița”, iar un actor rus – „Plugul blestemat”. Au fost prezenți (!) Bodiul, Pascari, Ileașenko, Lucinschi. Pentru prima oară, transmisiune TV în direct. Spectacolul „Chirița în provincie”. Protagonist – Ion Sandri Șcurea. Mai palid decât Dumitru Caraciobanu. Al doilea, câștiga prin burlescul debordant și inventivitate ad hoc. Guliță n-a fost jucat de Arachelu. Foarte slab (n-am reținut numele actorului). Cred că reprizele, replicile în care actorii se adresează publicului spectator trebuie remodelate. Chiar conținutul replicilor – actualizat. Niște sensuri paralele.



27.II.1977

Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
„Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chişinăuiene îl avea la îndemână!)
La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.


Cu Ion Ungureanu. 4.IX.2014
Biblioteca Națională a Moldoveai

22.IV.1993

La USM, întâlnire cu D. R. Popescu, însoțit de două ziariste ce au a oglindi evenimentul premierei piesei „Muntele”, montată de Teatrul „Alecsandri” din Bălți. Îi propun un dialog. Zice că, noaptea întreagă, nu a putut dormi în tren. Ne înțelegem să ne întâlnim a doua zi, dimineață devreme, la hotelul „Codru”, ca să punem în mișcare chestionarul și reportofonul.
Împreună cu D. R. Popescu, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, alții, vizităm „Teatrul Sainciuc” la atelierul maestrului. Domnul Glebus – extrem de inspirat. Oaspeții rămân cu adevărat surprinși, apreciază jocul cu măști. Și a mea – un succes neașteptat. Sainciuc „mi-a prins” câteva gesturi și le exploatează ingenios, ducându-le până la extrema unui… jucăușism puțin mofturos, puțin curtenitor… Păi, e greu să te definești pe tine însuți, privindu-te dintr-o parte.
A doua zi, realizăm interviul cu D. R. Popescu. Mă roagă să-i dau cărțile câtorva poeți. Spune că la București vine Ion Miloș din Suedia, țară în care ar vrea să prezinte și o selecție din lirica ce se scrie în Moldova Estică.
Cu D.R. Popescu, Mihai Cimpoi, Gheorghe Cincilei, doamnele, facem o lungă plimbare pedestră prin Chișinău. Intrăm pe la revista „Sud-Est”. Prozatorul o apreciază mult pe Valentina Tăzlăuanu, căreia i-a citit un articol sau două.
Intrăm și pe la Teatrul „Eugen Ionesco”, găsind trupa în repetiție. Apoi – Palatul Național, Sala cu Orgă. Bucureștenii rămân de-a dreptul uluiți, descoperind ce edificii și săli moderne are Chișinăul. D. R. Popescu găsește egală asemănare cu unele lucruri văzute prin Franța, Washington…


vineri, 20 ianuarie 2017

CĂRŢI PRIMITE RECENT

FELICITĂRI ŞI MULŢUMIRI AUTORILOR, COLEGILOR, PRIETENILOR!


luni, 9 ianuarie 2017

O CARTE-ECOU, O CARTE-OMAGIU



Primul meu interviu l-am publicat încă pe când eram student, la început de iunie 1970. De atunci, am avut şansa de a dialoga cu zeci de personalităţi ale literaturii române, şi nu numai, ulterior cele mai multe convorbiri intrând în volumele „Răspuns şi răspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenţa celuilalt” (1997), „Micşorarea distanţei” (2004) şi „Răspund, deci exist” (2008).
Şi iată, azi, volum-ecou „Voci din Câmpiile Elizee” care, înainte de toate, e un omagiu adus minunaţilor mei colegi, cei mai mulţi dintre ei şi prieteni, plecaţi pe tărâmul neuitatelor umbre. Un volum cu vocile (…scrise) ale unor scriitori importanţi care, pe parcursul unui sfert de secol, au răspuns noianului de întrebări, pe care le-am tot izvodit, pornind de la creaţia, de la destinul lor. Cred că multe din aceste pagini intră în contextul general al istoriei literaturii române, fiind mărturii-document, ce conţin momente relevante din starea scrisului artistic contemporan de pe ambele maluri ale Prutului, atestând integritatea spirituală românească.
Printre protagoniştii adunaţi la colocviul acestei cărţi sunt scriitori a cărei operă e de o certitudine axiologică indiscutabilă: Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Vasile Leviţchi, Ion Miloş, Marin Mincu, Fănuş Neagu, Mircea Nedelciu (uite că, firesc, ordinea alfabetică amestecă generaţiile!), Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, George Ţărnea, Radu G. Ţeposu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Vodă, Nicolae Vieru...
E o carte-ecou a polifoniilor emotive, dar şi a diversităţilor ideatice, a atitudinilor prin care s-a făcut şi se face remarcată literatura română, ca originalitate, cromatică şi modernitate distinctă, în contextul scrisului beletristic universal. 

L.B.

vineri, 6 ianuarie 2017

DE CE AVANGARDA?




De multe ori, am fost întrebat despre traducerile pe care le-am făcut din avangarda rusă şi cea ucraineană, încât, la un moment dat, mi-a zis să spun ceva, în scris, despre românizarea avangradei şi a împrejurimilor ei…
Probabil, această pasiune de traducător ar fi ca şi cum o revanşă, râvnită din adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcuseră epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere, societatea sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans. Despre aceasta am scris, am argumentat în prefeţele, notele biobibliografice, pur şi simplu în notele la antologiile de poezie, proză, dramaturgie, manifeste literare, dar şi în cele ale autorilor publicaţi-solo (Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Osip Mandelştam, Nina Habias, Igor Bahterev…). Tocmai despre aceasta spune cu întreaga sa fiinţă antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”. Dramatică percuţie de ecou străbate cele circa 400 de pagini ale antologiei „100 de poeţi ai avangardei ruse”, dar, mai cu seamă, antologia megalitică, să zic aşa, „Panorama poeziei avangardei ruse”, unde, în 1 600 de pagini, apar mostre din creaţia a circa 250 de autori.
Alte motivaţii de a nu renunţa la perseverenţă în realizarea unui proiect ca şi predestinat, de valorificator, antologator şi traducător al avangardei?... Eu unul sunt sigur că, la orice vârstă, prin (de la) creaţia protagoniştilor avangardei noi, cei de azi, putem învăţa mai eficient ce ar însemna libertatea de creaţie şi chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. La avangardă – deja clasicizată şi ea, încât s-ar putea spune: la universităţile, academiile avangardei – generaţiile prezente, dar şi cele viitoare mai au a face şcoală. Întru mereu necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”.
În orice epocă, de atunci încoace, au fost mulţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, şi azi!) sau sub cel botezat „Duceţi-vă dracului!”, dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ţi creierul!”?   
Astfel că eu îi compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului, crâcnesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de sanitaţie în literatură, estetică, cultură, gândire în general.
Cutezanţa nonconformist-avangardistă este eficientă în combaterea absurdităţii filate din ignoranţă, suficienţă de sine, iluzie de mărire şi glorie perpetuă...
Şi iarăşi mă întreb: De ce avangarda? Pentru că ea îi vorbeşte mai eficient, să zic, imaginaţiei mele, mi-o impulsionează, mi-o stimulează, mi-o aprinde mai îndrăzneţ. Şi mai… inventiv. În munca de românizare a avangardei, am înţeles, până la convingere, că traducerea e undeva la mijloc dintre congenital şi tangenţial; dintre suprapunere şi supunere (întru o cât mai mare asemănare dintre original şi transpus). Traducerea este starea de mijloc dintre original şi înstrăinare de sens. Este un echilibru de împăcare a imposibilului cu posibilul la mijlocul distanţelor dintre acestea, când cedările vin din ambele părţi. Este esenţa medie dintre ceea ce-i dat şi eventualul prizonierat, dintre ideal şi oarecât-ul desfigurat. Este distanţa împăciuitoare dintre întâlnire şi despărţire. Traducerea este calea de mijloc.
Şi aici mă refer nu la o traducere în general, ci la cea care se află, „se întâmplă”, la confluenţa limbajului artistic cu filologia, cu lingvistica, altfel spus – cu ştiinţa. Inclusiv (anti)ştiinţa… intraductibilităţii, – e de menţionat, pentru a putea cuprinde cât mai coerent şi mai eficient efectele conjuncţiilor (conjugărilor elementelor întru unitate), dar şi pe cele ale disjuncţiilor inevitabile, neconcordanţelor, ba chiar discordanţelor care, de unii exegeţi, sunt oarecum nefondat scoase în prim-plan, pentru a susţine că, în genere, un text poetic creat într-o limbă anume nu poate fi tradus într-o altă limbă. E o exagerare ce poate fi depăşită prin recreare poetică, de text, context, subtext, formă, pentru a se putea păstra cât mai mult din conţinutul originalului în varianta originalului-traducere.
În mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necesităţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spectivele istorice, dar – ce este important de reţinut – pe care le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşamente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardismului. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane.

luni, 26 decembrie 2016

"...M-AM RIDICAT DIN FOTOLIU, LA CEI 204 CENTIMETRI ÎNĂLŢIME AI MEI... "

Mircea SÂNTIMBREANU
 (7.I.1926 – 19.VIII.1999)

FIREA ESTE GREU DE CORECTAT, DAR NU IMPOSIBIL. EA TREBUIE TOTUŞI SUPRAVEGHEATĂ

Cu Mircea Sântimbreanu. Focşani, noiembrie 1997

...pe urmă se schimbau secretarele şi una dintre ele îi spunea celeilalte că vine un profesoraş la tovarăşul Pancu-Iaşi şi spune-i că e foarte ocupat, că nu primeşte. Eu m-am ridicat din fotoliu, la cei 204 centimetri înălţime ai mei, şi zic: „Eu sunt profesoraşul”. Sigur că a fost un moment penibil, apoi mi-au devenit favorabile, fetele de atunci. Au devenit prietenele mele. (Mircea Sântimbreanu, în dialogul ce urmează.) 

– Stimate domnule Mircea Sântimbreanu, dialogăm într-un final de săptămână, în sâmbăta de 11 octombrie, în Hotelul „Arad” de la Neptun. Această voit minuţioasă precizare îmi sugerează prima întrebare: printre preferinţele existenţiale ale domniei voastre este cumva şi vreo anumită zi a săptămânii?
– Bănuiesc că în biografia mea am făcut şi pasiuni pentru anumite zile ale săptămânii, cum a fost, de exemplu, duminica, mai ales că într-o viaţă de rob nu există week-end. De când însă mi-am câştigat libertatea şi nu neapărat prin revoluţie, ci prin involuţie, deci la bătrâneţe, fiecare zi pentru mine este o sărbătoare. Ele, zilele, îşi pierd identitatea. Poate că nu săptămânal se înregistrează sărbătoarea; oricum, se înregistrează cel puţin o dată pe lună.
– Presupun că sentimentul de sărbătoare ţine şi de pasiunea dvs. pentru drumeţie. Sunteţi un călător neobosit, de invidiat.
– Bine, deocamdată ziua plecării de acasă este sărbătoare. Mă tem că va veni momentul când ziua întoarcerii acasă va deveni sărbătoare. Plec într-adevăr (se spune, de altfel) în mod patologic. E o formă de claustrofobie.
– Chiar aşa, o formă de claustrofobie?
– Dar nu e vorba de claustrofobia spaţiului camerei, ci a oraşului. Vreau mai mult spaţiu, cel din deltă în Maramureş, din Banat în Bucovina, pe unde mă opresc, să spunem, în condiţii eroice pentru un om ca mine, care are 60 şi 11 ani.
– Mulţi înainte! Cel puţin, până la 90 şi 11.
– Cercetăşeşti la un popă, la un învăţător, la un confrate. Deşi confraţii, am impresia, au un statut mai îngrijorător decât popii sau învăţătorii. Ei nu sunt siguri că pot oferi ospitalitate cuiva. Sunt nu ştiu cum speriaţi, săraci. Ei nu au cordonul ombilical, să spunem, pe care îl au ceilalţi. Pe urmă, s-ar putea întâmpla ca filonul – pentru că eu, după cum se ştie, am avut poziţii-cheie editoriale...
– Deci, când v-aţi referit, mai sus, la o viaţă de rob, aţi spus-o cumva metaforic sau pur şi simplu deliberat. Putea să fie rob un om cu poziţii-cheie?
– Nu, nu, viaţa de rob a fost reală.
– Pentru un scriitor care era director de editură?
– Da, pentru că el era singurul om în cadrul acelei instituţii. Eu cred că în acei ani de aşa-zis socialism clasa muncitoare s-a redus la directori. Eu aveam grija planului, grija salariilor. Eu eram zidul în care se izbeau nemulţumirile. Eu eram keeping-ul prin care îi ascundeam pe ceilalţi. Dar, sigur, treaba aceasta se făcea într-un fel de haiducie. Adică doream să fac pe Robin Hood-ul. Doream să fac, să întreprind ceva, dar nu dintr-o motivaţie politică, nu. De altfel trebuie să spun că era necesar să fii înarmat până în dinţi sub aspect ideologic, pentru ca să poţi să treci peste graniţele admise autorii talentaţi. Eu eram un avocat al Diavolului. Ştiam foarte bine cum să apăr o carte, aşa cum un avocat îşi apără infractorii până în pânzele albe, pe dramul lor de aparenţă, nici măcar de adevăr. Şi eu atunci munceam. Aveam nişte jurnale care încă, să zic aşa, obsedează o mulţime de lume, pentru că eu notam tot ce gândeam, tot. Am cronici editoriale, un gen care nu cred că există. Citeam ca editor şi scriam cronici fără grija de a le face publice. Ştiam însă tot adevărul despre o carte. Apoi făceam contracronica, ad usum Delphini.

luni, 19 decembrie 2016

SAFO FACE PLUTA







Reflex condiţionat

La muzeul canin…
sigur
cititorul deja s-a şi gândit la câinele lui Pavlov…




Karaoke de Dobrogea

În Babadag
turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.

Îmi amintesc de McLuhan:
mediul este mesajul…


*      *     *

s-a întâmplat
să mai ajung şi de data aceasta în Siberia

de câteva ori pe zi
dau cu ochii de rafturi rafturi cu vodcă

cine a spus că există viitor?...


În filosofie

în filosofia vieţii
să te îndoieşti de toate
                      (ceea ce
din păcate
nu e valabil şi pentru filosofia morţii)…

…odată ce moartea ne-a deturnat firul ideii
să o luăm de la capăt:
în filosofia vieţii să te îndoieşti de toate
neîndoindu-te doar că te îndoieşti


Consecinţă

Unii dintre mai rafinaţii
intelectualizaţii care divorţează
se arată nemulţumiţi de cum acţionează
legea atracţiei universale.

Sigur
le este mai uşor a se răzleţi
celor care nu ştiu de Sir Isaac Newton…


Complicat

Omul e o totalitate alcătuită din inimă şi creier

inima şi creierul sunt totalităţi alcătuite din…

Ah în aceste caz
e mult mai complicat decât în cel cu
omul…

TRADUCERE?... BA NU, CATASTROFĂ!


 

Pe cât e de riguros, de sobru ca stil şi artistism Valeri Briusov, ceea ce îl face un veritabil sonetist, pe atât de nerespectuos este tălmaciul român, al Alexandru Şerban (în revista „Poezia”, toamnă 2016), care nu recreează, ci aproximează într-un mod deliberat ce-i dă de gol afonia faţă de plasticitatea şi muzicalitatea poetică.
În traducerea, ca şi în crearea în original al poemului, vrei nu vrei trebuie să apelezi şi la aritmetica elementară, adică să numeri silabele. Să cunoşti ce sunt iambul, troheul. Ce e cezura. (Nu… cenzura care anulează… cezura!) Place, nu place, dar în caz contrar nu-ţi iese sonetul, ci improvizaţia liberă-desuetă.
Necunoscând, dar mai ales nemânuind, artistic, creator, aste şi altele componente caracteristice prozodiei clasiciste, la ce ajunge dl Şerban? La bizarerii duse până la iresponsabilitate, încât, într-un singur catren de sonet riguros, la Tiutcev, în română să dea mărimi de versuri diferite, de – atenţie! – 13, 16, 11 şi 19 silabe!
Iscoditorii văd de pe altă planetă
Că globul pămîntesc e îmbrăcat în verde lucire 
Probabil acolo poetul cîntă imnuri subtile: 
„Cît de minunată e viaţa în culoare de smarald, discretă !”*
             În timp ce catrenul în cauză al lui Valeri Briusov e ţinut măiestrit în izvoadele clasice ale sonetului, cu o alternanţă silabică de 11-10-10-11. Astfel că,  după o atare tălmăcire-simulacru, ce să mai vorbim de formă prozodică fixă, de ritm impecabil, de virtuozitate artistică, de talent necesar atât autorului, cât şi traducătorului?!  Aiurea! (Pentru dl Şerban.)
Ei bine, cele şapte sonetele traduse (preluate integral de pe situl http://www.stihi-rus.ru/sonet/16.htm) sunt scrise în pentametru iambic, însă dl Şerban în versificaţiile sale mai mult decât stângace le „potriveşte” diverse picioare de vers, numai nu cele, articulate iscusit, în original.
În genere, fraza traducătorului nu e a poeziei, ci, oarecum anchilozată, e una a simplelor relatări de fapte. Sonetele parcă ar fi depoetizate şi duse spre relatare aproape jurnalistică. Le lipseşte energia şi aura poetică mai speciale.
Tribulaţiile şi turbulenţele de ritmuri sunt crase până şi în „Sonet despre formă” (titlu dat cam inadecvat de traducător ca: „Sonet pentru formă”), în chiar prima strofă a căruia (în originalul iambic: 11-10-10-11) ritmul e pur şi simplu paralizat totalmente, versurile având, respectiv, 14-12-13-18 silabe! (Nu vă faceţi griji: alte versuri din text au câte 10, 11, 17 silabe. Cum s-ar spune, toată aritmetica, aplicată inadecvat, într-un singur sonet!) Aceste silabograme întortocheate te duc cu gândul la mersul unei maşini pe care încearcă să o conducă o persoană de acum 200 de ani, pe când, de fapt, nu existau automobile. Încât ritmica şi geometria formei impecabile ale lui Briusov sunt pierdute, zdruncinător, de tălmăcitor prin hopuri şi sincope, picioarele de vers fiind cam toate şchioape!
Ce mai! Versuri destrămate, strofe lăbărţate! Halal!
­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­____________________

* Пытливцы видят на иной планете,
Что шар земной в зеленый блеск одет;
Быть может, в гимне там поет поэт:
"Как жизнь чудесна в изумрудном свете!"