Lozul
Să cunoști un dincolo (există o infinitudine de
dincolo; un dincolo... sferic în vectorii săi) de lume, ceea ce-i înconjoară în
volute de necuprins înconjurul și înlăuntrul acesteia ca o perpetuă necurmată
mânare de spațiu și amânare de conținut, ca un amin (apropo, nu vi se pare că
noțiunea amin e compusă, totuși, din
prea puține litere?) în lipsa luării aminte, unde nu are ce trăi, cu atât mai
mult nici nu are ce muri, ce ataca și ce birui, unde nu-ți spune nimeni să
renunți, pentru că nu se știe la ce ar trebuie renunțat – oricum, veșnicia nu
se referă la absolut nimic, inclusiv la absolut, fiind, deopotrivă, cel mai
devastator grad de dispreț a toate posibile și imposibile; disprețul ca prețul
stigmatului nimicului nimănui, când totul pare doar cavitatea unui nemărginit
ochi de cenușă, în care absența se spionează pe sine – nu care cumva să devină
evadare din cenușă, redevenind prezență, posibil chiar splendoare, pogorământul
și pogromul acesteia pe pământ, ca o ninsoare devastatoare ce închide toate căile
spre alte sensuri, alte subiecte, alte zăbave din poimâine-le definitivei zăvorâri de
conștiință umană sau humanoidă, cândva copleșitoare prin cuvinte, peste
oseminte, morminte, cu cruci sau stele de fier în multiple (cinci sau șase)
colțuri peste ele, ce prevesteau, totuși, un sfârșit și nu nemurire invocată în
psalmii demențial de frumoși, de neadevărați, totul fiind stăpânit de cu totul
alte taine decât cele predicate (și subiecte) de bietul om în sutană, când
lumina lină a unui amurg violet devenea orbirea unui amurg violent ce făcea
totul nimic altceva decât infinită bibliotecă din Alexandria haosului-haiosului
cu urnele sale pline cu scrum, din care câte o arătare încearcă să scoată lozul
câștigător.
Cine știe?... poate – chiar izbutește, precum s-a mai
și întâmplat, spun legendele și ticluitorii de memorii...
De-ați ști…
Unii membri și unele membre ale uniunii scriitorilor
de pe la noi s-au împrăștiat prin lume, căutându-și rost mai bun, mai
suportabil ce le-ar da un ban mai de Doamne-ajută, angajate servitoare,
angajați buni la toate, îngrijind bătrâni, pe unii întâmplându-se să-i conducă
la cimitire în Roma, Madrid, Mona Lisa(bona) sau Veneția – aceasta ea însăși
având nevoie de îngrijire ca o adâncă bătrână în adânca lagună…
Au grijă de bătrâni, îi însoțesc, sprijinitor, la
plimbare, spală rufăria țărilor mai breze, deretică, scot gunoaiele din case,
printre atare munci scriind vreo cărțulie, după atare intermezzo cu muze din
legende revenind la îngrijirea vârstei a treia, poate că chiar vârstei a patra,
spălând, măturând, salahorind la scosul gunoaielor din case, posibil unii
dintre ei amintindu-și de Ahmatova care scrisese: De-ați ști din ce gunoaie se naște poezia…