Lozul
Să cunoști un dincolo (există o infinitudine de
dincolo; un dincolo... sferic în vectorii săi) de lume, ceea ce-i înconjoară în
volute de necuprins înconjurul și înlăuntrul acesteia ca o perpetuă necurmată
mânare de spațiu și amânare de conținut, ca un amin (apropo, nu vi se pare că
noțiunea amin e compusă, totuși, din
prea puține litere?) în lipsa luării aminte, unde nu are ce trăi, cu atât mai
mult nici nu are ce muri, ce ataca și ce birui, unde nu-ți spune nimeni să
renunți, pentru că nu se știe la ce ar trebuie renunțat – oricum, veșnicia nu
se referă la absolut nimic, inclusiv la absolut, fiind, deopotrivă, cel mai
devastator grad de dispreț a toate posibile și imposibile; disprețul ca prețul
stigmatului nimicului nimănui, când totul pare doar cavitatea unui nemărginit
ochi de cenușă, în care absența se spionează pe sine – nu care cumva să devină
evadare din cenușă, redevenind prezență, posibil chiar splendoare, pogorământul
și pogromul acesteia pe pământ, ca o ninsoare devastatoare ce închide toate căile
spre alte sensuri, alte subiecte, alte zăbave din poimâine-le definitivei zăvorâri de
conștiință umană sau humanoidă, cândva copleșitoare prin cuvinte, peste
oseminte, morminte, cu cruci sau stele de fier în multiple (cinci sau șase)
colțuri peste ele, ce prevesteau, totuși, un sfârșit și nu nemurire invocată în
psalmii demențial de frumoși, de neadevărați, totul fiind stăpânit de cu totul
alte taine decât cele predicate (și subiecte) de bietul om în sutană, când
lumina lină a unui amurg violet devenea orbirea unui amurg violent ce făcea
totul nimic altceva decât infinită bibliotecă din Alexandria haosului-haiosului
cu urnele sale pline cu scrum, din care câte o arătare încearcă să scoată lozul
câștigător.
Cine știe?... poate – chiar izbutește, precum s-a mai
și întâmplat, spun legendele și ticluitorii de memorii...
De-ați ști…
Unii membri și unele membre ale uniunii scriitorilor
de pe la noi s-au împrăștiat prin lume, căutându-și rost mai bun, mai
suportabil ce le-ar da un ban mai de Doamne-ajută, angajate servitoare,
angajați buni la toate, îngrijind bătrâni, pe unii întâmplându-se să-i conducă
la cimitire în Roma, Madrid, Mona Lisa(bona) sau Veneția – aceasta ea însăși
având nevoie de îngrijire ca o adâncă bătrână în adânca lagună…
Au grijă de bătrâni, îi însoțesc, sprijinitor, la
plimbare, spală rufăria țărilor mai breze, deretică, scot gunoaiele din case,
printre atare munci scriind vreo cărțulie, după atare intermezzo cu muze din
legende revenind la îngrijirea vârstei a treia, poate că chiar vârstei a patra,
spălând, măturând, salahorind la scosul gunoaielor din case, posibil unii
dintre ei amintindu-și de Ahmatova care scrisese: De-ați ști din ce gunoaie se naște poezia…
Paradoxal
Secolul XX va fi religios sau nu va fi deloc… – ce ne
mai facem cu o sentință care nu a întrunit nici pic de adevăr?...
Uneori, e bine să respecți și o astfel de regulă a
jocului: pur și simplu să nu intri în joc, nici să te bazezi prea mult pe
sentințele altora, deopotrivă pe ale tale, pentru că nu totdeauna poziția cheie
coincide cu poziția lacăt, sau cu poziția Sesam – în cadența-decadența și
căderea frunzelor sau a imperiilor
autumnale otomane sau antiotomane; altfel spus – cam totul se termină în
coadă de pește... –, scriu simplu, fără aldine îndrăgostite de lumina lămpii
lui Aladin – lumina e un tic al timpurilor și statelor noastre, deoarece, după
cum se desfășoară evenimentele, nu este exclus ca cei cu hidro-termo-centralele
sau cu stațiile atomice închise pe un cap să pretindă să ne plătim până și
lumina ochilor în lumea aceasta ce dă impresia că s-a lăsat în voia sorții sau
– și mai grav – la voia întâmplării, din toate astea creându-se impresia că
parlamentele și guvernele țărilor fac trotuarul…
Înălțime
insuficientă
Bătrânul cărturar încă nu e răpus definitiv, mai fiind
în stare să urce pe scară până la raftul de sus al bibliotecii… Odată, însă, va
urca acolo cu gândul
să
se
arunce
în
hău,
să își ia zilele, dar neamânat își va da seama că înălțimea e prea mică,
ne-fatală, chiar și după atâta noian de cărți citite…
Testamentele
Când cam nesăbuitul poet Haine se pripi să anunțe că –
auziți?! – clopotele bat pentru un Dumnezeu pe moarte, probabil că s-au găsit
notari curajoși, sau doar curioși, care se gândiră că tocmai ei – la singular –
vor fi chemați să întocmească Testamentul Atoatecreatorului, să-l
autentifice...
În continuare rămânând neautentificate doar
Testamentul Vechi și Testamentul Nou…
Dura lex,
dura poesis
Măria Sa Poezia are de
toate, ca viața însăși. Inclusiv – moarte. Inclusiv – înjurătură pe post de
călău. Așa ceva. Pentru că uneori Măria Sa e dură, dând de-a dura posibile
adagii, cocoloși de oarece filosofie împinși – rotit – ca bilele de gândacii de bălegar, unele maxime
posibile, chiar memorabile, precum cele despre faptul că de la firul – până la ștreangul Ariadnei
nu e decât un nod sau că, odată
ce somnul rațiunii plodește monștri,
somnul sufletului prăsește jertfe ce ridică steaguri albe, înaintea acestor
monștri...
Pentru că Poezia [căreia
până și în dada i s-au adresat lauda(da)ții] nu se naște și nu se cunoaște doar
în grădina Edenului, fiindcă una e ca roza să aibă spini și cu totul alta e ca roza să
crească printre spini – uite, aceasta
mi se pare aluzia ideală la starea Poeziei care, precum viața, – are de toate, inclusiv moarte, dar (nu uitați)
înainte de toate – perpetuitate între
tentația ultimelor consecințe și niciodată cruzimea ultimelor decepții în dihotomia diferenței dintre voia
întâmplării
și întâmplarea voii…
Cam asta
reiese
Sentințele descresc de la Infinitul ce nu vrea, sau nu
poate să coincidă cu sine (de asemenea – Veșnicia), până la matrioșka efemeră,
paradoxală, insignifiantă, dar care, din cauza claustrofobiei de sine, nu are
unde se ascunde decât chiar în sine, din toate, în Infinit, Veșnicie,
fabuloasa, efemera păpușă ticsită cu
păpuși cam asta pilduiește: Conținutul conținutului e de fapt
Deșertăciunea deșertăciunilor… – totul fiind atât de dramatic, ca în poemul
(sau... cocoașa?...) lui Quasimodo despre aspra pedeapsă a nașterii și bietul
lucru căzut – omul, pe care îl culege pământul în Universul acesta care, se
pare, reînvie totuși mereu, fără să fi murit vreodată sau, poate, – să ascultăm
și cealaltă parte: moare totul, fără să se fi născut cândva, estimp din strană
auzindu-se prelung-cântat: ...căci viața
omului nu este altceva decât umbră și vis…
Manon &
Cleopatra
Ce femeie! Dacă lui Columb i s-ar fi propus să aleagă
între descoperirea Indoamericii și descoperirea acestei fatale femei, sigur că
navigatorul rămânea în Europa!, sfătuindu-l pe rivalul său, cavalerul Des
Grieux, dar în special pe Géronte, bătrânul aristocrat (îndrăgostit-lulea și
chiar fumător de pipă) că – asta e – trebuie să se împace cu gândul că
sentimentele îi vor fi mereu neîmpăcate, exact în spiritul autorului
Prévost-abate ce o tot abate pe Manon de la calea cea dreaptă, de la
fidelitate, spre amorul-omorul ca o fatalitate – ea, într-un fel asemănătoare
reginei Cleopatra care, în atare subiecte tari, nu a fost chiar o efemeridă,
însă oferind și motive pentru a putea fi numită coleopter(ă) a puterii efemere
sau, poate, cleopanteră ce moare de
la dorita mușcătură a șarpelui veninos – draga de ea, CleoPatria dragostei
care, presupun, ar fi priceput ce și cum este cu această duplicitară ironie du(b)ioasă…
– CleoPatria care, până astăzi, mai scoate din balamale pe bărbații geloși și
egoiști ce cred – naivii! – că soțiile, iubitele lor mai bine și-ar fi trădat
patria, decât pe ei.
Extra-tablelor
legilor
De regulă, filosofia moare precum se și naște – în
împrejurări tulburi, undeva în propriile sale împrejurimi vaste nu totdeauna
faste precum înțeleg unii din ce grăit-a Zarathustra, mai ales în post-istoria
decretată de la sine de ne-regele Fukuyama. Sincer vorbind, mie unuia atare
împrejurări îmi dau senzația de nămolos și parcă acolo în adânc în loc de
Atlantida deja întrevăd ruinarea raiului ce extinde teritoriul iadului, în timp
ce ruinarea iadului consolidează iadul ca legitate-unicat de unică folosință
pusă undeva la P.S.-ul Legilor lui Murphy… – pardon: ale lui Morfeu &
Hypnos & Thanatos…
Și parcă ar fi oarecum și frumos în ruinarea raiului
ce extinde teritoriul iadului, în vreme ce ruinarea iadului consolidează iadul
– din cauza irizării flăcărilor, peste infern curcubeiele se încropesc mai des…
Ca absurditatea în exces.
Suspin
După atâtea isprăvi în budoare, Casanova ar fi putut
purta pijama cu epoleți, gândește precautul contemporan al nostru, văzând parcă
aievea cum, în ușoara retorică a trupurilor clătinătoare, vin chipuri de
amante-n pas agale, ca niște amintiri semi-legale/ semi-ilegale, însă dulci
năluci (poți spune: pe sponci), precum cometele de câteva – clipe ale șampaniei
ce descătușează siajul aerian al spumei, și bătrânul curtezan suspină aproape
convingător: Ah, iubirile mele întâmplătoare, ceea ce mi-a fost cândva atât de
aproape de trup n-aș putea spune că – azi – mi-ar părea foarte-ndepărtat de suflet…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu