Fiind oarecât precaut în
acest misterios domeniu al apariției și evoluției unui tânăr scriitor, aș zice
că în formarea, dar mai ales în orientarea mea estetică nesovietică, un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în
contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya
Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în
Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg, «Oameni, ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de
amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam
colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs,
am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui
Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă
circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în
virtutea subiectivismului autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un
clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor
oficiale, predat în școală etc.
De ce o fi fost oare
circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care
ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea
m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau
cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra
artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane
etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori
ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel...
Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistă, dar și
poetică, această carte emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de
artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență
și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al
regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota
redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev
avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului
chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi
cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un
cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov,
Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...).
Din aceste cărți ale lui
Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a
literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea
realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de
fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria
literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te
făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul,
la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele
cărți pricepeai că există și altceva,
totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din
păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi
aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese
lansat, în 1956.)
În fine (de etapă),
debutantului în literatură, dar și în... lectură serioasă i se oferea sugestii
pentru conturul unui nou sistem de coordonate estetice, artistice, filosofice
orientative întru urmarea și consolidarea destinului său încă fragil de poet
ispitit de modernitate.
(Alte extrase din Jurnal:
„28.XII.1969. Revista „Secolul 20” , nr. 1-2, 1967. În bună
parte, dedicată lui Picasso... Articole semnate de Andre Breton, Gertrude Stein, Ilya Ehrenburg”.
„27.II.1971. Îl citesc pe Ehrenburg. Extraordinar. Câtă
lume, câți oameni… Pomenește și de un basarabean, pictor. O carte la care poți
reveni oricând”.
„2.III.1971. La ora de catedră militară,
locotenent-colonelul Danilov mă dădu afară. Motivul: aveam pe masă volumul
„Liudi, godî, jizni” („Oameni, ani, viață”) al lui Ehrenburg. Închis. De cum
intră, gradatul dă cu ochii de carte. «E bună, dar,
înainte de toate, datoria!» zice,
ridicând acest volum și izbindu-1 de masă. Eu tac. El însă mai ia o dată cartea
și iar o izbește de masă. Eu, nedumerit: «Tovarășe
locotenent-colonel, oare astfel trebuie să ne comportăm cu cărțile?» O, Zeule Marte! Ce explozie de nervi! Colegii încremeniră, gradatul
strigă: «Ne ucit’ ucionnâh!» (Să nu-i înveți pe cei învățați!!) Dar, s-a cam potolit. Pentru că m-a
expediat afară pe un ton obișnuit, nu răstit”.)
Dar, iterez,
la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant de la Chișinău, pentru mine
un rol de căpetenie avu și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care, de
la un moment dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă
teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă,
instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan
Bunin, academician la 42 de ani (în Odesa albgardistă), tânărului Valentin
Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi spunea
ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă,
la serviciu”.
Mă mai
gândeam atunci la varianta românească a titlului „Ierbii uitării”, reieșind din
efectul ei inițiatic, că el ar putea fi și „Iarba fiarelor”, acest nume stând
și pe o carte de eseuri pe care o publicase la Chișinău George Meniuc. E multă
poezie în legenda cu iarba fiarelor, care se mai numește și a filosofilor (la
București, studentul Meniuc fusese coleg la filosofie cu Geo Dumitrescu); iarba
fiarelor, care se întrupă din picăturile de sânge căzute pe pământ din buricul
lui Iisus răstignit. Planta e de forma unei inimi și are un efecte miraculoase:
poate înmuia fierul, oțelul; poate deschide orice lacăt, încuietoare, ba chiar
și Poarta Raiului. Omului îi oferă codul de a descifra și înțelege limba
animalelor, păsărilor, plantelor. Cum poate fi găsită? Se
târăște un lacăt prin iarbă, care se deschide la atingerea cu iarba fiarelor.
Iar
Ivan Bunin (soția de a doua îl numea: Ioan), care avea să devină laureat Nobel
pentru Literatură, numele căruia fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de
cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi despre arta scrisului debutantului
Valentin Kataev, vorbindu-i și de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii
vizibile și invizibile. Mă fascina însuși textul memorialistului/ prozatorului/
poetului Kataev, stilul de o plasticitate rar întâlnită la realist-socialiști, densitatea metaforelor aparte, dar și a
metaforismului general al narațiunii care, din pasaje mai restrânse sau mai
întinse, emana o stare sui generis poetică. Mă surprindeau epitetele create ca
și cum ad hoc, unora din care nu le puteam găsi echivalente românești, ca, să
zicem, acestuia: тигрово-абрикосовый цвет (tigrovo-abrikosovîi
țvet). E un dublu epitet ce nu se
lasă tradus, decât... „povestit”, fiind vorba de o culoare ce le îmbină pe cele a blănii tigrului și a caisei coapte.
Era aici deja ceva din ce aveam să aflu mai târziu despre verbocreația avangardiștilor ruși, despre care tot de la Kataev
aflam pentru prima oară, din acea „Iarbă a uitării/ a fiarelor”. Amintind de
Aleksandr Blok, mare poet care trecea și el prin criza simbolismului,
memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției akmeismului,
egofuturismului, futurismului, cu manifeste gen „O palmă dată gustului public”
sau titluri de publicații ca „Luna pierită”. În scenă apare intempestivul
Vladimir Maiakovski, care avusese lecturi poetice și în Odesa unde locuia
Kataev, dar și la Chișinău. Tânărul Kataev admira metaforismul maiakovskian,
revenind în câteva rânduri la poemul care îl fascinase cu: – „Dar voi/ nocturne ați putea cânta/ La
flautul/ înaltelor burlane?!” sau, în special, la „Portul” (1912, pe care
și eu aveam să le traduc deja la începutul secolului XXI): „Cearșafurile apelor erau sub pântecul
curbat./ Le sfâșia un dinte alb întru-nmulțirea valurilor./ Era urlet de
trâmbiță – de parcă s-ar fi turnat/ amor și pohtă cu arama goarnelor./ În
leagănele intrărilor bărcile stau lipite/ de mamelele mamelor de fier, forjate./
În ale vapoarelor urechi asurzite/ ard cerceii de ancore nemișcate”.
Astfel
se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima lecție despre
avangardismul literar rus, fenomenologie care, încetul cu încetul, avea să se
înstăpânească în destinul meu de scriitor, dar și de traducător.
Cred
că și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-au trezit pasiunea
pentru eseistica și exegetica literară care conlucrau în firea mea cu poezia de
pretutindeni, dar mai ales cu cea românească. În primii mei ani de studenție
apărea colecția editorială „Luceafărul”, dar și altele, care, cu timpul, ajunseseră
renumite: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. În „Poesis” au apărut,
în acei ani, Ruben Dario [am la îndemână volumele respective și, cu titlu de
exotism, dau și costurile lor, în bani sovietici sau românești; așadar, Ruben Dario
(24 copeici), Georg Trakl (22 cop.), Bertolt Brecht (24), Paul Celan (62),
Arthur Rimbaud (33), Emily Dickinson (14,50 lei românești), Eugenio Montale
(8,50 lei), Alain Bosquet (53 cop.)...]
Iar
în politica editorială sovietică în ce privește traducerea poeziei universale
se întâmpla un lucru ca și paradoxal. Pe cât părea a fi de restrictiv realismul
socialist, inclusiv în prozodie, încurajând versificațiile „încheiate la toți
nasturii”, tradiționale ca formă și, de multe ori, plicticoase în conținutul
lor, cu atât mai eficient și mobil/abil, parcă în contrasens, părea să fie un
mare contingent de traducători, care aduceau în arealul cultural sovietic, în
special prin intermediul limbii ruse, mari poeți ai lumii. Editurile lansaseră
multe colecții, cum ar fi fost „Maeștri ai artei traducerii”, „Poezia lumii”,
„Poezia Americii Latine”, „Poezia europeană”. Existau colecții din poezia
clasică a Japoniei, Chinei, Vietnamului, Coreei, Indiei etc. Lecturile în baza
colecțiilor editoriale românești amintite mi le extindeau prin cele din cu
adevărat democratica activitate a traducătorilor lui Aragon, Jiménez, Eluard,
Apollinaire, Neruda, atâtor celebri autori italieni, germani, englezi,
americani etc. Ba uneori citeam în paralel traducerile românești și cele rusești,
comparându-le, dar și studiindu-le, aș zice.
Am
avut șansa ca, la Biblioteca Republicană din Chișinău, să descopăr și să citesc
ca într-o transă a… modernității spiritului revista „Secolul 20”, căreia îi
datorez mult în autodidaxia mea Pot spune că revista „Secolul 20” a fost unul
din marii mei magiștri.
Prin
urmare, scriitorul-debutant, student la jurnalism și filologie, avea
posibilitatea să descopere literatura lumii, estetica, filosofia. Eram la
curent cu presa literară, culturală din URSS, dar și cu cea românească,
biblioteca universitară și cea republicană fiind abonate la „România literară”,
„Luceafărul”, „Contemporanul”, „Secolul XX”, „Magazin istoric” etc., etc. Plus
mai multe publicații franceze, italiene sau poloneze. Această situație mă ajuta
– cum ar fi zis Nichita Stănescu – să mă obișnuiesc cu interiorul poezie, fiind
benefică începuturilor mele literare ce simpatizau cu formulele artei moderne.
Unele din noile inițieri în sfera literar-artistică extra-cursuri universitare
încercam să le aplic în intervențiile mele la cenaclurile literare „Eminescu” (Universitate), „Luceafărul” (ziarul „Tinerimea Moldovei”), „Miorița”
(Biblioteca Republicană), cel de la Casa Municipală a Tineretului. Ba chiar, pe
atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină. Efectele? Unele
din ele pot fi deduse din, să zicem, următoarea secvență de dialog, pe care doi
colegi, Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu, îl avuseră într-un număr de revistă
„Orizontul” din 1988:
„– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cenaclul de cândva
de la politehnică – L.B.) îi aveam oaspeți pe membrii cenaclului «Mihai
Eminescu» de la Universitate…
– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe atunci poet Leo
Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spectaculos de savante. Iar eu mă
străduiam să-i înțeleg spusele și mă gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista!
Se vede că așa trebuie să fie un poet adevărat…» (zice Rusu).
Notele de până aici pot duce pe cineva spre întrebarea: Cum crezi că ai
debutat tu, în anii șaptezeci ai secolului trecut, în stânga sovietizată a
Prutului, în comparație cu cei de o generație cu tine din București sau Iași?
În
sinea mea, tindeam să mă asemăn (...imaginativ...) cu virtualii mei colegi de
studenție, de generație literară din București, Iași, Cluj. Îmi dădeam seama că
am avea și unele puncte de contact în ce privește citirea cărților și
publicațiilor românești, însă erau inevitabile și deosebirile care ne-ar fi
marcat orientarea artistică, în general, formarea, preferințele, nuanțele
canonice, de stil. Eram sigur că ședințele de la „Cenaclul de luni” al lui
Nicolae Manolescu sau cele vârfuite de profesorii Ovid S. Crohmălniceanu sau
Mircea Martin erau de un cu totul alt nivel, temperament, registru tematic
abordat, în discuții sau recitaluri, decât cenaclurile noastre chișinăuiene.
Acolo, la ei/ la ai mei din dreapta Prutului, era totuși mai multă libertate,
dexteritate în plăsmuirea de sine a unui june poet sau prozator, decât le aveam
eu într-un regim imperial-bolșevic, opresiv, deznaționalizator. Adică, trebuia să rezist și să mă edific într-o lume
mai complexă, mai dură până la ostilitate în comparație cu mediul
cultural-artistic (bineînțeles, nici el ideal!) în care avansau în destin
artistic colegii mei bucureșteni, ieșeni, craioveni, clujeni, timișoreni...
Citeam, scriam, studiam într-un fel de cvasiilegalitate pe care mi-o impunea
acea lume a răului socio-politic, rău imperialist, antiromânesc chiar. Și din
acea constrângere, limitare în acțiuni îmi ziceam că trebuie să profit,
implicit, de unele avantaje culturologice și literare de care nu mă putea
priva, totuși, malefica putere sovietică. Râvneam, căutam aceste oportunități
ne-dragi ideologiei oficiale, încercând să le convertesc esențele în spiritul
meu, în creația, în existența mea.
De
fapt, mai pricepeam că trebuie să-mi creez eu însumi acele prerogative într-o
societate atât de dezavantajoasă pentru buna condiție umană a unui reprezentant
al ei, dar care nu făcea parte din națiunea sus-pusă (rusă),
imperialist-bolșevică. Trebuia să profit, întâi de toate, de cunoașterea unei
limbi de largă circulație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte
culturi. Să „rătăcesc” extra-ideologic, extra-realism socialism, extra Brejnev
și KGB, – în marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin,
Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol. Să beneficiez de faptul că un
Valentin Kataev sau Ilya Ehrenburg îmi deschid ochii minții asupra literaturii
avangardei ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam
și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și
predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov,
Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin… Atmosfera, entropia, să zic
așa, o diversifica mult și samizdat-ul ca vârf de lance al intelectualității
sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova
sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari
literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale
și spre maturizare).
Nu
știu dacă am fost un norocos și ca poet-debutant... călător, însă pe la
17-18-19 ani trăiam înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari,
de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi
„insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? (În destinul meu, – sigur că
da.) Respectivele trăiri mi-or fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Bineînțeles,
acele metamorfoze pe care le impun conștiinței tale, sufletului tău navigarea,
străbaterea de distanțe fabuloase nu puteau să mă lase pe mine același, românaș
dintre Nistru și Prut, inclusiv a românașului care scria deja, publica poeme,
eseuri. Chiar dacă eram în URSS, pe a șasea parte a globului pământesc, eu
călătoream, de fapt, în diverse țări (zise: republici unionale),
familiarizându-mă cu tezaurul național al diferitor popoare. Cunoșteam orașe
minunate și atât de diferite – Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk,
Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova
și Leningrad etc., etc.
Și
astăzi se întâmplă să discut cu colegi de-ai mei din București, Iași sau din
Paris (Bujor Nedelcovici) despre marea (în momentele în care era, totuși)
cinematografie a regizorilor de genul și geniul unor Tarkovski, Danelia,
Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai,
Bondarciuk... Dar ce filme aveau georgienii!
Celebrele
teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele
dintre ele aveau turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, în
sediul lor național.
Unele
din renumitele muzee din lume, ca să amintesc fie doar de „Pușkin” din Moscova
și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…
Fel
de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând”
peste Volga, Don, Nipru etc.
Marea
Baltică, Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord,
atâtea altele din nespus de întinsa, până la lăbărțare, URSS, ca
variante-evantaie geografice și etnice, ofereau poeților un registru tematic,
metaforic... necuprins, inclusiv teme cu... taiga și păstori de reni, șamani și
Republica Autonomă Evreiască de la
hotarul cu... China; cu diversitatea asiatică osebitoare mult de europenism;
Orientul Depărtat, dar și Orientul Mijlociu (...în timp ce spre Orientul
Apropiat, ca și cum spre pământul făgăduinței, plecau colegii noștri semiți de
ieri-alaltăieri...). [În prima mea carte, apărută în 1976, am și poeme intitulate:
„Metamorfoză în apropiere de Baku”, „Muntenii” (dedicat lui Rasul Gamzatov),
„Noapte în Leningrad”, „Întâlnire cu viforul” (dedicat poetului și arhitectului
Andrei Voznesenski)...]
O,
să am pardon! – Nu, nu îmi doream acele… – avantaje? privilegii? – acele
vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, odată ce situația rămânea de
neschimbat, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat
ce să fac în acele împrejurări (și... împrejmuiri cu cortine de fier), cum să
beneficiez de esențele lor ca om și tânăr scriitor.
Repet:
sigur că aș fi vrut să fiu împreună cu colegii mei de generație care frecventau
cenaclurile lui Manolescu, Crohmălniceanu, Martin… Colegi-semeni care scriau la
curajosul „Dialog” ieșean sau la elitistul, mi se părea mie, „Echinox” clujean,
la „Familia” în care debutase Eminescu...
Însă,
odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le
sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism.
În
pofida cortinei de fier de la Prut, dacă nu erai ispitit de tentațiile de
avansare nomenclaturistă, puteai să-ți pui la cale tu însuți propriile șanse de
a uni fenomene într-o sinteză intelectuală personală, ținându-te la curent cu
ceea se întâmplă în literatura română, în cultura română în general.
Probabil,
tot de șansele norocoase a ținut și faptul că studiul la jurnalism și filologie
te ajută să urmezi o formația umanistă care te învață și cum să ajungi un
cititor bun, cum să-ți câștigi controlul asupra practicilor tale de lectură,
beneficiind cât mai mult din urma lor ca viitor scriitor. O astfel de formație
este una generoasă, nu egocentrică, îndemnându-te spre deschideri comparatist-interdisciplinare,
spre istoria ideilor, mentalităților, creativității etc. Formația umanistă e
poate cea mai eficientă care duce de la informare – la formare. De la
informație – la formație.
Era
timpul modelării de sine ca june scriitor și a înaintării din treaptă în
treaptă cu riscurile de rigoare, un atare risc dând și peste mine în septembrie
1976, când am fost scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei” pentru
promovarea spre publicare a unui eseu, în care era pomenit și munteanul pro-unionist
Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul pro-unionist Mihail
Kogălniceanu...
Însă,
în pofida riscurilor, șicanelor pe care le adunai, îi știai, îi cunoșteai pe
Soljenițîn, Voznesenski, Ahmadulina, Evtușenko etc. concomitent cu atât de
fireasca pentru tine cunoaștere a lui Bogza, Geo Dumitrescu, Stănescu, Sorescu,
Ursache, Romanescu etc.
Întâmplările și faptele debutului îmi deschideau noi piste de intrare,
ca lector, dar și ca poet, în misterioasele împărății ale literaturii
universale înfățișate, în special, în modernitatea, experimentalismul și
filosofia ei cu totul diferite de cele despre care ni se spunea la cursurile de
la jurnalismul și filologia universitară chișinăuiană. În măsura în care nu riscam să iau o notă care să-mi amenințe bursa studențească,
mă eschivam de la „plenitudinea” unor anoste cursuri superficiale,
tendențioase, stupid ideologizate, și rătăceam prin libertatea de expresie a
lumii ca literatură, istorie, filosofie, angrenaje ideatice captivante,
respirații la zi cu scrisul românesc, care, la începutul anilor șaizeci, își
recăpăta stilistica și dezinvoltura din interbelic.
În fine, de la debutul în presa republicană, adică „serioasă”, pe 5 mai
1967, până la apariția primei mele cărții au trecut 9 ani, bineînțeles, cu un stagiu
de amânare a manuscrisului în sertarele editurii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu