Crochiu din verile de la Văratec
Pentru Ioana și Traian Irimia
Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și
cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa
închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna
din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor,
când atinge extazul în rugăciune, în
aura gândurilor sale cu
infraroșu vreo tânără monahie
l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...
La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe
dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de
apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de
țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.
La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul
brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul
lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș,
ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă,
judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)
Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă,
scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și
tot mai puțin în țară...
Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale
luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii,
pistiluri de crin – cornițele melcilor.
Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei
sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa
alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu,
în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza
luminii.
Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de
rouă i-ajunge la glezne.
Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste
cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.
La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de
aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.
La alt colț de casă, păpădia adie a
antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.
După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim
spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox
lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de
aerul agitat de hulubii zburătăciți.
Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în
preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le
pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze
și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.
Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să
uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu:
Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai
departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet
văratec...
